Ganduri la sfarsitul veacurilor...

Cu mult timp în urmă am decis că prefer să cunosc adevărul decât să fiu fericit în ignoranţă. Dacă nu pot avea şi adevărul şi fericirea, vreau adevărul. În cer vom avea mult timp să fim fericiţi.
Oricine Îl caută pe Dumnezeu ca pe un mijloc de a ajunge la scopurile dorite nu Îl va găsi. Dumnezeul măreţ, Creatorul cerului şi al pământului, nu va fi una din multele comori, nici măcar cea mai mare dintre ele. El va fi totul în toate sau nu va fi nimic. Dumnezeu nu Se va lăsa folosit. Mila şi harul Lui sunt infinite şi înţelegerea Lui răbdătoare este peste măsură de mare, dar nu îi va ajuta pe oameni în alergarea lor egoistă după un câştig personal.
Oh, Dumnezeule, dă-mi trei răni! Răneşte-mă cu un sentiment al propriei mele păcătoşenii! Răneşte-mă cu compasiune pentru lume şi răneşte-mă cu o dragoste pentru Tine care mă va face să urmăresc şi să explorez mereu, să caut şi să găsesc mereu!
Vechea cruce este un simbol al morţii. Ea susţine sfârşitul aspru şi violent al fiinţei umane. Omul din vremurile romane care şi-a luat crucea şi a început să parcurgă drumul şi-a luat deja la revedere de la prietenii lui. El nu avea să se mai întoarcă înapoi. Pleca pentru a i se pune capăt. Crucea nu a făcut niciun compromis, nu a modificat nimic, nu a cruţat nimic; ea a ucis tot ce este în om, în mod complet şi definitiv. Nu a încercat să fie în relaţii bune cu victima ei. A lovit crud şi dur şi, atunci când şi-a terminat treaba, omul nu mai exista.
Noua cruce nu ucide păcătosul, ci îl redirecţionează. Îl angrenează într-un mod mai curat şi mai încântător de viaţă şi îi cruţă respectul de sine. Celui care se afirmă îi spune: „Vino şi afirmă-te pentru Hristos”. Celui egoist îi spune: „Vino şi laudă-te în Domnul”. Celui care caută senzaţii tari îi spune: „Vino şi bucură-te de fiorul părtăşiei creştine”. Mesajul creştin este înclinat în direcţia modei actuale pentru a-l face acceptabil pentru public.
În majoritatea bisericilor evanghelice acum este un obicei obişnuit să oferi oamenilor, mai ales celor tineri un maxim de distracţie şi un minim de instruire serioasă. În majoritatea locurilor este aproape imposibil să faci pe cineva să vină la o întâlnire unde singura atracţie este Dumnezeu. Singura concluzie pe care o poate trage cineva este că pretinşii copii ai lui Dumnezeu sunt plictisiţi de El, deoarece ei trebuie ademeniţi la o întâlnire cu o bomboană pe băţ care ia forma filmelor religioase, a jocurilor şi a gustărilor.
Aceasta a influenţat întreaga structură a vieţii bisericii şi a adus la viaţă un nou tip arhitectural de biserică, prevăzut să găzduiască viţelul de aur.
Orice obiecţie adusă celor care duc mai departe creştinismul viţelului de aur actual este întâmpinată cu un răspuns triumfător: „Dar îi câştigăm!” Sunt câştigaţi pentru ce? Pentru adevărata ucenicie? Pentru purtarea crucii? Pentru renunţarea la sine? Pentru separarea de lume? Pentru răstignirea firii? Pentru trăirea în sfinţenie? Pentru nobleţea caracterului? Pentru dispreţuirea comorilor lumii? Pentru autodisciplina dură? Pentru dragostea faţă de Dumnezeu? Pentru dedicarea totală faţă de Hristos? Bineînţeles, răspunsul la toate aceste întrebări este nu.
Neocreştinii din zilele noastre au adoptat un nou decalog, primele cuvinte din el fiind „să nu ai altă părere”, şi un nou set de fericiri care încep aşa: „Ferice de cei care tolerează totul, pentru că ei nu vor fi responsabili de nimic.” Acum se acceptă să vorbeşti despre diferenţele religioase în public cu condiţia ca nimeni să nu încerce să îl convertească pe cel de lângă el sau să sublinieze greşelile din credinţa sa. Scopul acestor discuţii nu este de a privi în faţă adevărul, ci de a descoperi cum gândesc adepţii unei alte religii şi, astfel, să beneficiem de pe urma perspectivelor lor aşa cum sperăm să o facă şi ei.
A căuta să fii prieten cu cei care nu vor să fie prietenii lui Hristos înseamnă să fii un trădător al Domnului nostru. Întunericul şi lumina nu pot fi aduse împreună niciodată prin discuţii. Unele lucruri nu sunt negociabile.
Amintiţi vă întotdeauna următorul lucru: nu poţi purta o cruce împreună cu altcineva. Chiar dacă un om este înconjurat de o mulţime mare de oameni, crucea sa este numai a lui şi purtarea ei îl separă. Societatea este împotriva lui, altfel nu ar mai avea nicio cruce. Nimeni nu este prieten cu omul care poartă o cruce. „Atunci toţi ucenicii L-au părăsit şi au fugit”.
Singurătatea creştinului apare în urma faptului că el umblă cu Dumnezeu într-o lume lipsită de evlavie, o umblare care deseori trebuie să îl îndepărteze de părtăşia creştinilor buni, la fel ca şi de cea a lumii neregenerate. Instinctele lui date de Dumnezeu strigă după tovărăşia cu alţi oameni la fel ca el, oameni care îi pot înţelege dorinţele, aspiraţiile, cufundarea lui în dragostea lui Hristos, şi deoarece în cercul lui de prieteni sunt atât de puţini cei care împărtăşesc experienţele lui interioare, este forţat să umble singur.
Omul cu adevărat spiritual este, într-adevăr, un fel de ciudăţenie. El nu trăieşte pentru sine, ci ca să promoveze interesele Altuia. Caută să îi convingă pe oameni să dea totul Domnului său şi nu cere nimic, nicio parte pentru el. Lui îi face plăcere nu să fie onorat, ci să Îl vadă pe Mântuitorul lui glorificat în ochii oamenilor. Bucuria lui este de a-L vedea pe Domnul său înălţat şi el să fie neglijat. Găseşte puţini oameni care sunt dispuşi să vorbească despre obiectul suprem al interesului său, de aceea el este, deseori, tăcut, trecut cu vederea în mijlocul gălăgiei făcute de discuţiile religioase. Din această cauză este recunoscut ca fiind obtuz şi prea serios. Astfel, este evitat şi prăpastia dintre el şi societate se lărgeşte. El caută prieteni ale căror straie să le poată identifica după mirosul de mir, de aloe şi de casie din palatele de fildeş, şi fie că găseşte câţiva, fie că nu găseşte niciunul, păstrează aceste lucruri în inima lui, aşa cum odinioară a făcut şi Maria.
Slăbiciunea atât de multor creştini moderni este că se simt ca acasă în această lume. În efortul lor de a trăi o viaţă liniştită, s-au „ajustat” societăţii neregenerate, şi-au pierdut caracterul de pelerin şi au devenit o parte esenţială chiar a ordinii morale împotriva căreia au fost trimişi să protesteze. Lumea îi recunoaşte şi îi acceptă pentru ceea ce sunt. Acesta este cel mai trist lucru care poate fi spus despre ei. Ei nu sunt singuri, dar nici sfinţi nu sunt.

Predica de Pasti

„S-A  ISPRĂVIT!”

IOAN 19:30

A. DUMNEZEU ŞI ADEVĂRUL DESPRE CRUCE

     Oamenii au transformat crucea într-o bijuterie, pe care unii o poartă la gât. Dar, crucea nu este o bijuterie. În lumea antică, crucea a fost un obiect al brutalităţii şi al ruşinii. Iar Isus Hristos a murit răstignit pe o cruce.
     Oamenii au trăit şi au murit. Ei au făcut aceasta  încă de când a intrat păcatul în lume. Dar, Isus Hristos a trăit, a murit şi a înviat din morţi. Iar astăzi, El este viu în vecii vecilor.
     Însă, lucrul interesant este că moartea lui Isus Hristos a fost centrul şi accentul tuturor celor ce au fost inspiraţi ca să scrie cartea numită Biblia. Şi ceea ce este şi mai interesant este că moartea Lui a fost şi interpretată. Autorii Bibliei nu au scris doar că El a murit, ci ne spun şi de ce a murit El. El a murit pentru păcatele noastre.
     Domnul Isus Hristos a venit în această lume printr-o naştere supranaturală - mai exact, printr-o zămislire (concepere) supranaturală, fiind născut dintr-o fecioară prin zămislire de la Duhul Sfânt -, ceea ce explică viaţa perfectă pe care El a trăit-o. Iar naşterea supranaturală şi viaţa perfectă a Domnului Isus te obligă să te gândeşti cu seriozitate la semnificaţia morţii Lui pe cruce; mai ales că, trei zile mai târziu, El a înviat în trup, patruzeci de zile mai târziu, El S-a înălţat la ceruri, şi El a făcut o promisiune: „Eu Mă voi întoarce!”
     Pe cruce, Domnul Isus a făcut şapte afirmaţii.
     Prima Sa afirmaţie a fost legată de vrăjmaşii Lui: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” Câtă dragoste!
     A doua afirmaţie a fost făcută unui tâlhar, care I-a cerut să-Şi amintească de el, când va veni în Împărăţia Sa: „Adevărat îţi spun că astăzi tu vei fi cu Mine în rai!” Ce siguranţă!
     A treia afirmaţie a avut două părţi. În timp ce El murea pe cruce pentru păcatele lumii, mama Lui pământească era lângă crucea Lui. Isus a văzut-o şi, deşi era întins pe cruce, El a fost preocupat de viitorul vieţii mamei Lui, care era văduvă. Şi, de pe cruce, El face anumite pregătiri pentru mama Lui, lăsând-o în grija ucenicului Său preaiubit. El îi spune Mariei, mama Lui: „Femeie, iată fiul tău!” Şi apoi, El îi spune lui Ioan, ucenicul Lui preaiubit: „Iată mama ta!” Iar, de atunci încolo, Ioan a avut grijă de Maria, ca şi de mama lui. Cât de grijuliu a fost Domnul Isus! 
     Apoi, întunericul a căzut peste ţară timp de trei ore. Şi pe la sfârşitul celor  trei  ore de întuneric, când încă era întuneric, Domnul Isus a făcut cea de-a patra afirmaţie: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” În punctul acesta, El primea asupra Sa mânia şi judecata lui Dumnezeu pentru păcatele noastre, pe care le purta asupra Lui. Ce mister! Dumnezeu părăsit de Dumnezeu!
     A cincea afirmaţie a fost legată de suferinţele Lui fizice: „Mi-e sete!” Se pare că, aceste cuvinte sumarizează tot ceea ce a simţit El în urma durerilor fizice pe care le experimenta, dar şi în urma durerilor spirituale pe care tocmai le experimentase, pentru că El tocmai trecuse prin iad. El  tocmai trecuse prin iadul mâniei şi judecăţii lui Dumnezeu, dar şi prin iadul durerilor fizice şi sufleteşti. Ce realitate!
     A şaptea afirmaţie a fost: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!” Câtă linişte şi pace! 
     Dar, acum aş vrea să ne concentrăm atenţia asupra celei  de-a şasea afirmaţii făcută de Domnul Isus de pe cruce: „S-a isprăvit!” Ce victorie!
     În limba greacă, această afirmaţie este un singur cuvânt, format din zece litere: „tetelestai”, care înseamnă: „Plătit în întregime!”sau „Isprăvit (terminat) în întregime!”
     Domnul Isus nu a spus acest cuvânt în şoaptă, ci l-a strigat cu glas tare şi puternic. Nu a fost un ţipăt de înfrângere, ci a fost un strigăt de victorie. Şi acest strigăt reprezenta de fapt sfârşitul tuturor suferinţelor. Acest strigăt anunţa sfârşitul tuturor jertfelor, pe care oamenii le-au adus şi le aduceau lui Dumnezeu de sute de ani, ca să facă ispăşire pentru păcatele lor, dar care doar îndepărtau sau, mai degrabă, acopereau păcatele doar pentru o vreme, până la următoarea jertfă. Această jertfă, jertfa Domnului Isus, era  singura Jertfă  care putea să îndepărteze păcatul pentru totdeauna. Şi tot acest strigăt anunţa că preţul răscumpărării noastre din robia păcatului a fot plătit în întregime prin sângele jertfei Sale de ispăşire.
     Ce înseamnă „tetelestai”?
     „Tetelestai” înseamnă că „întotdeauna ceea ce s-a isprăvit (plătit)  va rămâne isprăvit (plătit).”
     Şi aici, în această a şasea afirmaţie, Domnul Isus Se referă la mântuirea noastră, care este isprăvită pentru totdeauna.
     Acest cuvânt, „tetelestai”, era un cuvânt familiar în lumea antică, pe care-l foloseau mai multe categorii de oameni. Şi am patru gânduri legate de acest cuvânt:

   
     1] Era cuvântul folosit de un artist

     Când un artist care picta ceva ştia că nu mai are nimic de adăugat la pictura respectivă, se dădea puţin înapoi şi spunea: „Tetelestai!”, adică: „S-a isprăvit! Am terminat pictura! Nu mai am nimic de adăugat!”
     În Vechiul Testament găsim multe imagini ale lui Hristos şi ale mântuirii, , în special în jertfele levitice. Dar ele sunt incomplete. Însă ceea ce a făcut Domnul Isus pe cruce era complet; nu se mai putea adăuga nimic la jertfa Lui. Lucrarea Lui era isprăvită. Era imaginea sau pictura perfectă.

     2] Era cuvântul folosit de un slujitor

     Stăpânul îi spunea robului său să meargă şi să facă o anumită lucrare. Şi numai după ce îndeplinea această lucrare, robul venea înapoi la stăpânul său şi-i spunea: „Tetelestai!”, adică: „S-a isprăvit! Am terminat lucrarea! Am făcut tot ce trebuia să fac!”
     Domnul Isus a fost Robul lui Dumnezeu care a suferit şi a încheiat lucrarea încredinţată de Dumnezeu-Tatăl.

     3] Era cuvântul folosit de un preot

     Atunci când un israelit voia să aducă o jertfă lui Dumnezeu, aducea animalul său înaintea preotului, pentru ca preotul să-l examineze. Preotul se uita la animal cu multă atenţie, pentru a se asigura că animalul respectiv nu are nici un defect, deoarece era împotriva Legii să-I aduci Domnului un animal imperfect. Şi dacă preotul era satisfăcut de animalul prezentat lui, el spunea: „Tetelestai!”, adică: „S-a isprăvit! Animalul acesta nu poate să fie mai bun! Este potrivit pentru jertfa!”
     Domnul Isus a fost sfânt, fără prihană, fără păcat. El a fost Jertfa perfectă de ispăşire pentru păcatele lumii. El a fost Mielul lui Dumnezeu care a ridicat păcatul lumii. Şi El a fost şi Marele Preot care a făcut ispăşirea. El a fost Marele Preot care S-a jertfit pe Sine Însuşi pentru păcatul lumii, în locul păcătoşilor, fiind Înlocuitorul (sau Substituentul) lor.

     4] Era cuvântul folosit de un comerciant

     Este vorba de comercianţii care vindeau sau cumpărau ceva. Atunci când cumpărai ceva, comerciantul îţi lua banii şi-ţi dădea o chitanţă pe care scria: „Tetelestai!”, adică : „Ai plătit toată suma şi tranzacţia a fost încheiată!”
     Dumnezeu ne-a creat ca să fim ai Lui şi ca să-I aducem slavă. Dar, noi ne-am răzvrătit împotriva Lui, devenind robi ai păcatului şi ajungând în împărăţia întunericului. Aşa că, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său în lume, ca El să ne răscumpere din robia păcatului. Iar Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu ne-a cumpărat înapoi, plătind ca preţ de răscumpărare propriul Său sânge. El a isprăvit lucrarea de răscumpărare, plătind tot preţul.   
     Ce vei face tu cu privire la aceste lucruri?
     Dumnezeul care te-a creat şi împotriva Căruia tu ai păcătuit, îţi porunceşte să te pocăieşti. Tu va trebui să-I dai socoteală Lui, pentru că El este Creatorul tău. Şi El te cheamă să te întorci de la păcatele tale şi să chemi Numele Domnului ca să fii mântuit. Vino şi primeşte acest dar al mântuirii!
De oriunde ai începe să propovăduieşti Evanghelia, întotdeauna trebuie să termini la cruce, pentru că este singurul loc unde găseşti speranţă şi salvare.
Acest al şaselea cuvânt rostit de Domnul Isus de pe cruce a fost un strigăt de biruinţă, deoarece El l-a biruit pe Satan şi împărăţia întunericului.
             

B. CE S-A REALIZAT PRIN CRUCE


Isus Hristos este Jertfa de ispasire care satisface sfinţenia, dreptatea şi mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului (cerinţele acestor atribute împotriva păcatului) şi aduce împăcarea cu El (împăcând mânia lui Dumnezeu)
Aşadar, voi expune lucrarea Domnului Isus de pe Cruce, privind din prisma Jertfei de Ispăşire.

1)    Ispăşirea (Jertfa de ispăşire)

Cuvântul  „ispăşire” (sau „jertfă de ispăşire”) este strâns legat de cuvântul „împăcare” sau „satisfacere”. De fapt, atât cuvântul „împăcare”, cât şi cuvântul „ispăşire”, vin de la cuvântul grecesc „hilasmos”, care înseamnă „împăcare”, „îmbunare” sau „satisfacere.” Moartea jertfitoare a lui Hristos pe cruce a satisfăcut cerinţele dreptăţii lui Dumnezeu, împăcând astfel mânia sfântă a lui Dumnezeu împotriva păcatelor credincioşilor.
Câteva cuvinte înrudite cu cuvântul „hilasmos”aduc o înţelegere în plus a naturii ispăşirii. Verbul „hilaskomai”, „a aduce satisfacţie pentru” apare în Luca 18:13 şi Evrei 2:17. Substantivul „hilastērion”, „aceea care ispăşeşte/expiază/plăteşte sau împacă/îmbunează/satisface” sau „darul care procură împăcarea/satisfacerea”, se referă la „jertfa de ispăşire” (sau “jertfa de împăcare”) cerută pentru a împăca mânia lui Dumnezeu şi a satisface dreptatea Lui (cf. Rom.3:25). Traducătorii Septuagintei (LXX) au folosit acest termen pentru a desemna capacul ispăşirii, care stabileşte legătura ispăşirii (jertfei de ispăşire) cu sistemul de jertfe din Vechiul Testament:

Hristos a murit nu numai ca Jertfă de ispăşire (sau Jertfă de împăcare), dar şi ca Înlocuitor (Substituent). El ne-a împăcat acum în trupul Său de carne prin moarte. În Romani 8:3, Pavel ne spune că „Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimeţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului”. El a luat locul păcătoşilor murind o moarte înlocuitoare şi ispăşitoare, care a plătit pedeapsa deplină pentru păcatul tuturor celor care cred. Această moarte a împăcat mânia lui Dumnezeu şi a satisfăcut dreptatea Lui.
În concluzie, prin ispăşirea făcută de Hristos pe cruce, vina păcatelor noastre a fost îndepărtată de la noi (şi de la faţa lui Dumnezeu), mânia Lui fiind satisfăcută şi, deci, potolită.


2)    Rezultatele Ispăşirii

Înainte de a intra în tratarea lucrurilor realizate de Jertfa de ispăşire a Domnului Isus pe Cruce, aş vrea să fac precizarea că nu vreau să fac o cronologie a lor, deoarece toate au avut loc în acelaşi timp şi sunt strâns legate între ele. Dacă totuşi le voi prezenta structurat, este pentru a ne face o oarecare imagine ordonată în minte, însă fără a uita ce tocmai v-am spus.

Ispăşirea (jertfa de ispăşire) a adus:

a)    Răscumpărarea

Ispăşirea a făcut posibilă răscumpărarea noastră, prin faptul că preţul pentru păcat a fost plătit.
Preţul răscumpărării este sângele Său. Costul a fost sângele Fiului lui Dumnezeu pentru ca oamenii să fie răscumpăraţi din piaţa de sclavi a păcatului (cf. Lev. 17:11; Evrei 9:22).
Vărsarea sângelui este un sinonim pentru moarte care este pedeapsa şi preţul păcatului. Moartea lui Hristos, prin vărsarea sângelui Său, a fost înlocuitoare pentru moartea noastră şi ispăşitoare pentru păcatele noastre. Ceea ce meritam şi din care nu ne puteam salva pe noi înşine, a luat preaiubitul Mântuitor asupra sa deşi nu a meritat asta. El a plătit pentru ceea ce ne-ar fi condamnat pe noi la moarte şi iad, ispăşind pentru păcatele noastre.

Doi termeni greceşti legali se referă la răscumpărare. „Agorazo” şi termenul înrudit cu acesta, „exagorazo” se referă la a cumpăra sau a câştiga. Sursa termenilor este „agora” care înseamnă piaţă, iar rădăcina verbelor şi substantivelor derivate se referă la a cumpăra şi a vinde în piaţă. În Noul Testament termenii sunt folosiţi pentru a indica câştigarea spirituală sau răscumpărarea (vezi Gal. 3:13; Apoc. 5:9; 14:3-4; etc.).,
Celălalt termen pentru răscumpărare, „lutroo” (alături de termenii lui înrudiţi – aici „apolutrōsis” ) însemna a elibera din captivitate. Avea o şi mai mare însemnătate decât „agorazo” şi stă în spatele substantivului redat aici ca răscumpărare. Acest cuvânt era folosit cu privire la o ispăşire, pentru a elibera o persoană de o obligaţie, în special aceea a sclaviei.
În timpurile Noului Testament, Imperiul Roman avea aproximativ şase milioane de sclavi şi vânzarea şi cumpărarea lor era o mare afacere. Dacă o persoană vroia să elibereze pe cineva drag sau pe un prieten care era sclav, trebuia să cumpere acel sclav pentru el însuşi şi apoi să îi ofere libertatea dovedind eliberarea printr-un certificat scris. „Lutroo” era folosit pentru a desemna eliberarea din sclavie în acest fel.
Aceasta este mai precis ideea transmisă în Noul Testament, folosindu-se termenul pentru a indica sacrificiul ispăşitor al Domnului Hristos pe cruce. El a plătit preţul răscumpărării pentru a cumpăra pentru Tatăl şi pentru Sine omenirea căzută şi pentru a o elibera din păcat.
Răscumpărarea (eliberarea de sub robia păcatului) are loc în urma (pe baza) ispăşirii făcute de Hristos pe cruce (plătirea preţului prin jertfă) şi este în legătură cu iertarea păcatelor (trimiterea lor departe de noi şi de faţa lui Dumnezeu), iertarea fiind de fapt miezul răscumpărării.

b)    Iertarea de păcate

Jertfa lui Christos a adus iertarea de păcate pentru credincioşi,  ştergându-le pentru totdeauna.
Iertarea cere sânge.
După cum am mai spus, vărsarea sângelui este un sinonim pentru moarte care este pedeapsa şi preţul păcatului.  Pierderea sângelui este simbolul morţii şi de aceea urmează de aproape ideea că cel care lasă testamentul trebuie să moară pentru ca acesta să fie eficient. Nu sângele fizic este cel care ne-a mântuit, ci moartea Lui pentru noi, care este simbolizată de vărsarea sângelui Lui fizic. Dacă am fi putu fi mântuiţi prin sânge, fără moarte, animalele ar fi vărsat sânge, nu ar fi fost omorâte şi lucrurile ar fi stat la fel cu Isus.
Scopul sângelui era de a simboliza jertfa pentru păcat care aducea curăţirea păcatului. De aceea, fără vărsare de sânge nu este iertare.
Deşi iertarea poate fi considerată miezul răscumpărării, eu o voi trata separat de ea, ca pe un rezultat al ispăşirii (şi deci implicit şi al răscumpărării)
Iertarea păcatelor priveşte aspectul negativ al răscumpărării.
Răscumpărarea are ca miez (rezultat) iertarea păcatelor. Cuvântul iertare vine de la substantivul grecesc „aphesis”, care înseamnă „revocare, îndepărtare, absolvire sau eliberare”, traducându-se concret „scutire sau absolvire de păcate”. El este înrudit cu un alt cuvânt grecesc, verbul „aphiēmi”, care este un compus a două cuvinte greceşti, „apo”, „din”, şi „hiēmi”, ”a izgoni”, înseamnând „a trimite/izgoni departe”. Prin vărsarea sângelui Său, Domnul Isus Hristos a luat de fapt asupra Sa păcatele lumii întregi şi le-a dus la o distanţă infinită (de la noi, dar şi de la faţa lui Dumnezeu), de unde nu se vor mai întoarce niciodată. Astfel, Hristos a îndepărtat vina păcatelor noastre şi pedeapsa pentru păcatele noastre. „Cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult depărtează El fărădelegile noastre de la noi” (Ps.103:12). „El va avea iarăşi milă de noi, va călca în picioare nelegiuirile noastre, şi vei arunca în fundul mării toate păcatele lor” (Mica 7:19).
Aşadar moartea lui Hristos în folosul nostru (jertfa Lui de ispăşire, în locul nostru) a plătit preţul pentru a ne răscumpăra. Din această cauză, Dumnezeu ne-a iertat păcatele (a îndepărtat vina păcatelor şi pedeapsa pentru păcate), ne-a dat o moştenire, ne-a izbăvit de sub puterea întunericului şi ne-a făcut supuşi ai împărăţiei lui Hristos, strămutându-ne în ea. Putem spune, deci, că miezul răscumpărării este iertarea păcatelor, deoarece iertarea este eliberarea deplină din viaţa cea veche şi înlesnirea unei vieţi „fără trecut” (păcătos), dar cu un viitor veşnic.
Cei care studiază comportamentul persoanelor şi cei de la alte şcoli de psihologie, susţin că noi nu putem fi acuzaţi de păcatul nostru, că acesta este o problemă a genelor noastre, a mediului în care trăim, a părinţilor noştri, sau a oricărui factor extern. Dar păcatul unei persoane este problema sa şi persoana respectivă se face vinovată pentru păcatul ei. O persoană cinstită care îşi cunoaşte inima cât de cât, ştie acest lucru.
Cea mai sfântă zi a Israelului era Yom Kipur, adică Ziua Ispăşirii.  În ziua aceea, marele preot alegea doi ţapi fără cusur care trebuia să fie jertfiţi. Unul era ucis şi sângele său era stropit pe altar ca jertfă. Marele preot îşi punea mâinile pe capul celuilalt ţap punând în mod simbolic păcatele poporului asupra animalului. Apoi ţapul era izgonit în deşert departe, astfel încât să nu mai poată găsi drumul înapoi. Simbolic, păcatele poporului mergeau împreună cu ţapul pentru a nu se mai întoarce niciodată (Lev. 16:7-10).
Dar această lege, frumoasă şi plină de înţeles cum era, nu îndepărta în realitate păcatele poporului după  cum bine ştiau şi ei. Era o prefigurare a ceea ce numai Dumnezeu a putut să facă în Hristos. Aşa cum am ilustrat mai sus, „aphesis”  (de unde vine cuvântul iertare) înseamnă de fapt a izgoni. Folosit ca termen legal, el însemna a replăti sau a anula o datorie sau a acorda iertare. Prin vărsarea sângelui Său, Domnul Isus Hristos a luat de fapt asupra Sa păcatele lumii întregi, le-a ispăşit, acordându-ne iertarea divină, şi le-a dus la o distanţă infinită (de noi şi de faţa lui Dumnezeu), de unde nu se vor mai întoarce niciodată. Asta înseamnă iertarea păcatelor noastre.


c)    Împăcarea lui Dumnezeu şi împăcarea cu Dumnezeu

i.    Împăcarea lui Dumnezeu

După cum am mai spus, când am vorbit despre ispăşire, cuvântul „împăcare” sau „satisfacere” este strâns legat de cuvântul „ispăşire”. De fapt, atât cuvântul „împăcare”, cât şi cuvântul „ispăşire”, vin de la cuvântul grecesc „hilasmos”, care înseamnă „împăcare”, „îmbunare” sau „satisfacere”. Şi am spus că „hilasmos” are ca şi cuvânt înrudit substantivul „hilastērion”, care înseamnă „aceea care ispăşeşte/expiază/plăteşte sau împacă/îmbunează/satisface” sau “darul care procură împăcarea/satisfacerea”, şi care se referă la „jertfa de ispăşire” cerută pentru a împăca mânia lui Dumnezeu şi a satisface dreptatea lui Dumnezeu (cf. Rom.3:25).

ii.    Împăcarea cu Dumnezeu

Nu numai că Dumnezeu a fost împăcat prin jertfa de ispăşire a lui Hristos, mânia lui fiind împăcată sau îmbunată, iar dreptatea lui fiind satisfăcută, dar şi noi am fost împăcaţi cu Dumnezeu
Verbul „katallassō” (să împace) înseamnă „a schimba” sau „a face schimb”. Folosirea lui în Noul Testament vorbeşte de un schimb într-o relaţie. În Corinteni 7:11 se referă la o femeie care este împăcată cu soţul ei. În alte două locuri în Noul Testament, Romani 5:10 şi 2 Corinteni 5:18-20, se traduce „a schimba din duşmănie în prietenie” sau „a reconcilia (împăca)” şi vorbeşte despre Dumnezeu şi om care sunt împăcaţi. Când Biblia vorbeşte despre împăcare, atunci se referă la restaurarea unei relaţii corecte între Dumnezeu şi om.
Există un alt termen pentru împăcare care este folosit în Coloseni 1:20, 22 – substantivul „apokatallassō”. Este un cuvânt compus, format din cuvântul de bază pentru împăcare, verbul „katallassō”, „a împăca”, cu o prepoziţie adăugată pentru a intensifica însemnătatea. Înseamnă „împăcare completă, desăvârşită sau totală”. Fără îndoială că Pavel a folosit acest termen mai puternic în Coloseni ca un contraatac împotriva învăţătorilor falşi. Pentru că ei susţineau că Hristos era doar un alt duh care venea de la Dumnezeu, ei negau şi posibilitatea omului de a fi împăcat cu Dumnezeu doar prin Hristos. În combaterea acelei negări, Pavel subliniază că este o împăcare deplină, totală şi desăvârşită prin Domnul Isus. Întrucât are toată plinătatea Dumnezeirii (1:19, 2:9), Isus poate să împace pe deplin, prin sângele crucii Lui, bărbaţii şi femeile păcătoase cu Dumnezeu (1:20, 22). Între versetul 20 şi 21, se arată starea oamenilor de dinainte de împăcarea (reconcilierea) lor cu Dumnezeu – înstrăinaţi de Dumnezeu şi vrăjmaşi cu Dumnezeu, prin gândurile şi faptele lor rele, cărora le erau tributari.
Scopul final al lui Dumnezeu în împăcare este acela de a-i înfăţişa pe aleşii Lui sfinţi şi curaţi înaintea Lui.O asemenea purificare ar fi necesară dacă păcătoşii ar trebui să stea în prezenţa unui Dumnezeu sfânt.
•    Sfinţi („hagios”) înseamnă a fi separaţi de păcat şi puşi deoparte pentru Dumnezeu. Are de-a face cu relaţia credinciosului cu El. Ca rezultat al unei uniuni prin credinţă cu Isus Hristos, Dumnezeu îi vede pe creştini la fel de sfinţi ca şi pe Fiul Său. Dumnezeu „ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui” (Efes.1:4). „Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2 Cor.5:21).
•    Fără prihană („amōmos”) înseamnă fără vină. Era folosit în Septuaginta pentru a vorbi de animalele de jertfă (Num.6:14). Este folosit în Noul Testament pentru a se referi la Hristos ca Mielul fără vină al lui Dumnezeu (Evrei 9:14; 1 Petru 1:19). În legătură cu noi înşine, împăcarea ne dă un caracter fără prihană.
•    Fără vină („anegklētos”) merge dincolo de fără prihană. Înseamnă nu numai că suntem fără prihană, dar de asemenea nimeni nu poate să ne acuze (vezi Rom.8:33). Satan, acuzatorul fraţilor (Apoc.12:10), nu poate să ridice degetul acuzator împotriva celor cu care Hristos S-a împăcat.


d)    Justificarea (Îndreptăţirea) noastră înaintea lui Dumnezeu

Iertarea are un aspect negativ, îndepărtarea unei pedepse, anularea unei datorii; justificarea are un aspect pozitiv, acordarea unui statut drept, aducerea din nou a păcătosului în favoarea şi comuniunea cu Dumnezeu.
În original (lb. greacă), expresia din româneşte „ a fi socotit neprihănit” este de fapt „a fi justificat” sau „a fi îndreptăţit”. Este vorba de verbul grecesc „dikaioō”, care înseamnă  „a socoti/aconsidera a fi drept” sau „a fi declarat a fi neprihănit” sau simplu „a justifica”. De la verbul „dikaioō”, vine substantivul „dikaiōsis” (justificare), care înseamnă “actul de a fi declarat neprihănit, justificat, achitat [absolvit] de datorie sau vină”, adică “a socoti pe cineva neprihănit”. Înseamna a considera, a aprecia, a credita, a judeca, a trata,  a privi pe cineva ca fiind drept sau neprihănit. Nu înseamnă a face un om neprihănit. Toate verbele greceşti care se termină în "oun" nu înseamnă “a face pe cineva ceva”, ci mai degrabă “a socoti, a judeca, a trata pe cineva ca ceva”.
Prin urmare, „socotit neprihănit” sau „justificat” („îndreptăţit”) se referă la faptul că credinciosul este împăcat cu Dumnezeu de către Dumnezeu. A justifica înseamnă a declara sau a pronunţa că cineva este neprihănit, nu a-l face neprihănit. Pentru că „au păcătuit, şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu,” oamenii pot fi doar „socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul [lui Dumnezeu], prin răscumpărarea, care este în Hristos Isus” (Rom.3:24).
Termenul de bază a fost iniţial folosit judiciar cu privire la declaraţia unui judecător asupra unei persoane acuzate ca fiind nevinovată şi dreaptă în faţa legii. Acesta era opusul la a fi declarat vinovat şi condamnat. În toată Scriptura, îndreptăţirea se referă la declararea pe care o face Dumnezeu cu privire la un păcătos ca fiind nevinovat pe baza credinţei în El. Acesta este actul liber şi plin de har al lui Dumnezeu prin care El declară un păcătos drept înaintea Lui – iertându-l, graţiindu-l, restaurându-l şi acceptându-l pe baza a nimic în afară de credinţa în Persoana şi lucrarea Fiului Său, Isus Hristos.

Aceste sunt câteva din aspectele lucrării răscumpărătoare a Domnului nostru Isus Hristos.
Dar, nu aş putea încheia mesajul meu fără a aminti şi de învierea lui Hristos. Învierea Lui arată biruinţa Lui asupra morţii şi este garanţia acceptării jertfei Lui de către Dumnezeirea sfântă, jertfa Sa devenind pe deplin funcţionabilă.
Mai mult de atât, învierea Lui e garanţia mântuirii noastre. Altfel spus, învierea Lui aduce siguranţa mântuirii noastre. Când diavolul vine la credincios şi îl ispiteşte cu întrebarea: „Eşti sigur de mântuirea ta?”, credincioscul poate să îi spună: „Christos a înviat din morţi, dovedind astfel că Dumnezeu a primit jertfa Lui pentru păcatul meu, şi El stă la dreapta Tatălui şi mijloceşte pentru mine! Mai mult, prin Duhul Sfânt, Christos cel viu locuieşte în mine, iar eu arăt chipul Lui prin viaţa mea!”
Aceste adevăruri minunate ar trebui să ne determine să-i aducem mulţumiri lui Dumnezeu în mod continuu, aşa cum o făcea Pavel în rugăciunea lui. Şi atunci când contemplăm tot ceea ce El a făcut pentru noi, ce altceva am putea să facem decât să ne rugăm pentru a fi umpluţi de cunoaşterea voii Lui?
Doresc ca această contemplare a  ceea ce a făcut Mântuitorul nostru pentru noi să ne încălzească inimile şi să ni le umple de recunoştinţă la adresa Lui. A Lui să fie slava! Amin!