Introducere la Epistola către Coloseni

1. Autorul: Epistola către Coloseni este o scrisoare a apostolu­lui Pavel care se prezintă cu numele şi slujba lui, apostol al lui Christos, prin voia lui Dumnezeu, nu prin voia sa, semnându-se personal (1:1 şi 4:18). Prin epistola sa, apostolul vrea să-şi aducă contribuţia, astfel încât biserica creştină din Colose să rămână întemeiată pe învăţătura corectă şi să crească.

2. Destinatarul: Biserica din Colose – Oraşul Colose, aflat în provincia Frigia, parte din provincia romană Asia Proconsulară (Asia Mică), era un oraş în valea Lykos, care era renumită pentru fertilitatea ei. Situat pe unul din cunoscutele drumuri de negoţ, Colose a fost un oraş mare şi bogat, unul din cele mai renumite din Asia Mică. Biserica creştină din acest oraş a fost înfiinţată de Epafras, Pavel însuşi neajungând niciodată acolo (2:1). Se pare că Eprafas fusese convertit prin Pavel, în timpul şederii acestuia timp de trei ani la Efes (în cea de-a treia lui călătorie misionară) (Fapte 19:10). Credincioşii Bisericii din Colose erau în cea mai mare parte ne-evrei (păgâni) de origine frigiană, a căror religie anterioară fusese foarte emoţională şi mistică (1:21,27; 2:13), şi care se adunau în casa lui Filimon (Filim. 2). Conducătorul bisericii din Colose, Epafras, 1-a vizitat pe Pavel în Roma şi i-a descris situaţia din Colose (1:7). Ca urmare, Pavel a scris Epistola către Coloseni spre mijlocul perioadei sale de prizonierat în Roma, în jurul anului 62 d. Cr. Tot în această perioadă au fost scrise şi Epistolele către Filimon, Efeseni şi Filipeni. Tihic este menţionat drept cel care a dus epistola la destinaţie, însoţit fiind de sclavul convertit Onesim din Colose (4:7,9).

3. Scopul: Epafras 1-a înştiinţat pe Pavel despre situaţia din Colose. Existau două mari probleme:

·         Legalismul iudaic -  În Colose exista o mare comunitate iudaică. Aceşti iudei descindeau din cele 2000 de familii dislocate din Palestina de către armatele biruitoare ale regelui Siriei, Antioh cel Mare (223-187  î. Hr.) şi aduse în Frigia pentru colonizarea ţinuturilor lipsite de braţe de muncă. - Învăţătorii eretici din mediul iudaic au adus intrigi în Biserică (formată în cea mai mare parte din ne-evrei de origine frigiană) şi au vrut să înşele biserica cu o nouă formă de legalism. Ei propovâduiau fap­tul că la mântuirea deplină se poate ajunge numai prin respectarea legilor evreieşti referitoare la mâncare şi a sărbătorilor iudaice şi prin ritualul circumciziei, de fapt, prin ţinerea Legii (2:11-16). Pe lângă „numai Christos" ei au adăugat vechea cale iudaică „...şi Legea” („Christos şi Legea”).

·      Filozofia greacă, în general, şi gnosticsmul, în special - În acelaşi timp, pe lângă învăţătorii legalişti din mediul iudaic, în Colose se aflau şi învăţătorii eretici gnos­tici. Aceştia îşi trăgeau originea din mistica orientală şi filozofia grea­că. Gnosticii se făleau cu cunoştinţele lor raţionale (numele lor venind de la grecescul „gnōsis”, care însemna „cunoaştere bazată pe raţiune”). Adepţii acestui curent pretindeau că posedă informaţii superioare celor deţinute de apostoli şi încercau să creeze impresia că nimeni nu poate fi cu adevărat fericit, şi implicit şi mântuit, dacă nu era iniţiat în tainele cultului lor şi nu poseda cunoştinţele lor. (vezi mai jos seţiunea cu titlul „Gnosticsmul”). Prin urmare, învăţătura lor era „Christos şi...”! „Christos şi cunoaşterea pentru cei iniţiaţi” (2:8), „Christos şi puterile îngereşti ca mijlocitori (intermediari) nece­sari” (2:18) şi „Christos şi asceza severă” (2:20), toate în scopul ajungerii la „plinătatea lui Dumnezeu” („pleroma”) prin „gnoză” (cunoaştere sau cunoştinţă bazată pe raţiune). După cum am mai spus, credincioşii Bisericii din Colose erau ne-evrei de origine frigiană, a căror religie anterioară fusese foarte emoţională şi mistică. Ei căutatu să ajungă la plinătatea lui Dumnezeu şi, când în mijlocul lor au venit învăţători care au adus o filozofie care promitea o cunoaştere mistică şi raţională a lui Dumnezeu, ei au fost atraşi de aceasta.

·      Cine se atinge însă de „numai Christos", acela subminează temelia. Pavel i se Împotriveşte acestuia cu toată hotărârea şi claritatea. El însă nu disecă ereziile în detaliu, nici nu se pierde într-o apologie ab­stractă, ci el le descrie colosenilor întreaga slavă şi plinătate a lui Christos şi îi întăreşte împotriva oricărei amăgiri. Acolo unde lu­minează Christos, toate celelalte trebuie să pălească.

Gnosticismul

Situată în sud-vestul Frigiei (parte din provincia romană Asia Proconsulară), în Asia Mică, lângă Laodicea, cetatea Colose era împânzită de misticism oriental. Îşi făcuse apariţia şi se bucura de succes şi gnosticismul combinat cu filozofia greacă panteistă a demiurgului.

Gnosticismul era o filozofie care pune accentul pe căutarea unei cunoaşteri superioare. Gnosticii învăţau că această cunoaştere nu era intelectuală, dar era o cunoaştere pe care creştinul de rând era incapabil să o cuprindă. Îndată ce un credincios ajungea în posesia acestei cunoaşteri extraordinare prin raţiune, credeau gnosticii, el a primit „mântuirea”.

Prin urmare, gnosticismul era încercarea de a face din „ştiinţă” o înţelegere superioară a religiei, o privire a misterelor ei. Cu alte cuvinte, gnosticismul raţiona religia. „Gnoza” (cunoaşterea sau cunoştinţa bazată pe raţiune) era deci o filozofie religioasă, fiind cea mai înaltă concepţie filozofică a timpului.

În timpul lui Pavel, în Colose exista un gnosticism amestecat cu idei din iudaism şi din creştinism.

Pe deoparte, gnosticsmul iniţial spunea că :

• Deoarece Divinitatea era bună, iar materia rea, Divinitatea (Dumnezeu) nu a creat acest univers direct, nemijlocit, ci a creat (prin emanaţie proprie) o fiinţă divină care a creat la rândul ei altă fiinţă divină, până când una (ultima) din aceste fiinţe divine create (eoni), Demiurgul,  a creat universul fizic. Aceşti eoni erau consideraţi fiinţe divine intermediare între Divinitate şi om. Christos era cea mai înaltă emanaţie, Eonul Superior, numit Mintea (NOUS), Raţiunea sau CUVÂNTUL (LOGOS), fiind un intermediar  între Divinitate şi om.

• Prin urmare, „pleroma” („plinătatea”) desemna lumea spirituală dimprejurul Divinităţii primordiale (Fiinţa divină), fiind constituită de totalitatea eonilor (fiinţe divine emanate din Divinitate – Dumnezeu) – Christos fiind unul dintre eonii care formau „pleroma” Dumnezeirii.

Pe de altă parte, gnosticsmul iudeo-creştin avea, printre altele, două idei principale, care au evoluat în timp:

• Christos era cea mai înaltă emanaţie care alcătuia „pleroma”, Eonul Superior, numit Mintea (NOUS), Raţiunea sau CUVÂNTUL (LOGOS), fiind un intermediar  între Divinitate şi om.

• Acest eon (Christos) a pogorât asupra omului Isus la botez, părăsindu-L cu puţin timp înainte de răstignire. Mai exact, porumbelul care s-a pogorât peste Isus la botez era eonul Christos (puterea lui Christos), care s-a pogorât peste omul Isus. Această putere l-a părăsit însă pe omul Isus  înainte de a muri pe cruce. Deci cel care a murit pe cruce a fost doar „omul” Isus, nicidecum Christos, Dumnezeu în trup.

• Christos a lăsat lumii gnoza (cunoaşterea prin raţiune), prin care se poate ajunge în contact cu Divinitatea şi prin care se ajunge la mântuire (mântuire prin această cunoaştere raţională şi mântuire din materia rea)

Dar, conform adevărului biblic, Christos nu este unul din eonii care formează pleroma Dumnezeirii, ci El este Dumnezeu, în El locuind pe deplin plinătatea Dumnezeirii.

Răspunsul lui Pavel la gnosticism

A.     GNOSTICISM 1)      Spirit exclusivist (erau aristocraţii înţelepciunii) 2)      Idei speculative cu privire la creaţie; după ei, deoarece Divinitatea era bună, iar materia rea, Divinitatea (Dumnezeu) nu a creat acest univers direct, nemijlocit, ci a creat (prin emanaţie proprie) o fiinţă divină care a creat la rândul ei altă fiinţă divină, până când una (ultima) din aceste fiinţe divine create (eoni), Demiurgul,  a creat universul fizic. Aceşti eoni erau consideraţi fiinţe divine intermediare între Divinitate şi om. Christos era considerat o fiinţă divină creată din această lungă serie de făpturi create. De fapt, Christos era cea mai înaltă emanaţie, Eonul Superior, numit Mintea (NOUS), Raţiunea sau CUVÂNTUL (LOGOS). 3)      Etica lor practică era:  sau ascetismul (influenţat de stoicismul[1] grec), acel sistem de renunţare la sine sau chiar auto-torturare, în efortul de a atinge o stare spirituală mai înaltă,                                                               sau imoralitatea fără frâu (cu rădăcini în epicurismul[2] grec), trăind în satisfacerea tuturor tuturor plăcerilor trupeşti, afimând că trupul nu are nici o importanţă şi prin urmare plăcerile trupeşti nu afectează viaţa spirituală a omului.

B.     RĂSPUNSUL LUI PAVEL „Pe El Îl propovăduim noi, şi sfătuim pe orice om, şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm pe orice om desăvârşit în Hristos Isus.“ (Col. 1:28) „El este chipul Dumnezeului celui nevăzut, Cel întâi născut din toată zidirea. Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El şi pentru El. El este mai înainte de toate lucrurile, şi toate se ţin prin El. El este Capul trupului, al Bisericii. El este Începutul, Cel întâi născut dintre cei morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea. Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El“ (Col. 1:15-19) „Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii.“ (Col. 2:9) „Nimeni, dar, să nu vă judece cu privire la mâncare sau băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare, cu privire la o lună nouă sau cu privire la o zi de Sabat, care sunt umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Hristos.“ (Col. 2:16-17) „Dacă aţi murit împreună cu Hristos faţă de învăţăturile începătoare ale lumii, de ce, ca şi cum aţi trăi încă în lume, vă supuneţi la porunci ca acestea: „Nu lua, nu gusta, nu atinge cutare lucru!”? Toate aceste lucruri, care pier odată cu întrebuinţarea lor şi sunt întemeiate pe porunci şi învăţături omeneşti, au, în adevăr, o înfăţişare de înţelepciune, într-o închinare voită, o smerenie şi asprime faţă de trup, dar nu sunt de niciun preţ împotriva gâdilării firii pământeşti.“ (Coloseni 2:20-23) „De aceea, omorâţi mădularele voastre care sunt pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este o închinare la idoli. Din pricina acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării. Din numărul lor eraţi şi voi odinioară, când trăiaţi în aceste păcate. Dar acum lăsaţi-vă de toate aceste lucruri: de mânie, de vrăjmăşie, de răutate, de clevetire, de vorbele ruşinoase care v-ar putea ieşi din gură. Nu vă minţiţi unii pe alţii, întrucât v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi cu faptele lui,“ (Col. 3:5-9)

4. Tema şi Conţinutul: Epistola către Coloseni este o epistolă christică. _„Numai Christos” este tema şi conţinutul ei.

Tema: Deşi erezia coloseană conţinea multe elemente diverse, aceasta nega, în esenţă, suficienţa lui Christos pentru mântuire. Prin urmare, nu este surprinzător că supremaţia şi suficienţa lui Christos devine tema epistolei către Coloseni. Astfel, Pavel declară faptul că Christos este pre-eminent, adică Superior absolut tuturor fiinţelor create şi tuturor lucrurilor. Pavel contracarează cu măiestrie erorile apărute în Colose, prin etalarea gloriilor Persoanei şi lucrării Domnului nostru Isus Christos. Ereticii gnostici căutau plinătatea („pleroma”) Dumnezeirii - şi prin ea pe Dumnezeu -, prin gnoză (cunoaştere raţională), ei spunând că Christos este doar unul dintre eonii care alcătuiesc „pleroma”. Dar, Pavel le răspunde: „în El [Christos] locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii“ (2:9). Ei căutau cunoştinţa superioară necesară pentru mântuire; dar, Pavel scrie că în Christos „sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei“ (2:3). Ei se închinau îngerilor, crezând că fiinţele angelice îi puteau ajuta să ajungă la mântuire; dar, Pavel a scrie că credincioşii sunt desăvârşiţi în Christos (2:10). Ei practicau asceticismul, acel sistem stoic de renunţare la sine sau chiar auto-torturare, şi ţineau zilele sfinte iudaice, în efortul de a atinge o stare spirituală mai înaltă (v.16, 20-21); dar, Pavel scrie că aceste lucruri sunt doar o umbră, în timp ce esenţa este Christos (2:17, 22-23). Alţii practicau imoralitatea fără frâu, pe motiv că materia rea – şi deci şi trupul –; acestora Pavel le scrie aducând în discuţie omorârea mădularelor pământeşti, dezbrăcarea de omul cel vechi şi  îmbrăcarea cu omul cel nou (3:5-9).

Tema cărţii poate fi, deci, rezumată în cuvintele: „Christos este totul şi în toţi“(Col.3:11). El este Dumnezeu (2:9), Creator (1:16), Mântuitor (1:19; 2:13-14), şi Cap al Bisericii (1:18). Dorinţa lui Pavel în scrierea epistolei către Coloseni era ca noi să realizăm că Christos a venit „pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea“ (1:18).

Conţinutul: După salutul din intro­ducere (1:1-2), apostolul ÎI descrie pe Christos într-o primă parte (1:3-29) drept „plinătatea” („pleroma”) Dumnezeirii (v.19), arătând că „Christos este Pre-eminent”[3], adică Superior absolut, şi aducând astfel în discuţie „Supremaţia,  Întâietatea şi Suficienţa lui Christos”. El este Cel dintâi în creaţie şi în mântuire. El este Capul Bisericii şi Capul Noii Rase Umane. „Pe El Îl propovâduim noi...” (1:28), declară Pavel. Toate celelalte sunt erezii. În partea a doua (2:1-23) sunt descrise Per­soana lui Christos drept „taina lui Dumnezeu” şi planul Lui de mân­tuire din veşnicii. Ce rol să mai aibă aici toate înţelepciunile omeneşti? Lumea nu face altceva decât să continue să silabisească vechiul ABC al deşertăciunii şi al păcatului ei. Partea a treia (3:1-4:6) le prezintă colosenilor noua viaţă din şi cu Christos înaintea ochilor şi îi cheamă să trăiască ceea ce sunt şi ceea ce au devenit prin Christos („sfinţi în Christos” şi „sfinţi ai lui Christos”). În încheiere (4:7-18), găsim salutul colaboratorilor lui Pavel, printre care cei doi evanghelişti Marcu şi Luca, ei arătând astfel că împărtăşesc cele scrise.           

5. Asemănarea epistolei către Coloseni cu epistola către Efeseni: Epistola Coloseni se aseamănă uimitor de mult cu scrisoarea lui Pavel către Efeseni. Este însă o asemănare din care lipseşte ele­mentul repetiţiei. Efeseni îi priveşte pe cre­dincioşi aşezaţi cu Christos în locurile cereşti. Pe de altă parte, Coloseni îi priveşte pe pă­mânt, în timp ce Christos, Capul lor Glorificat, se află în cer. In Efeseni accentul se pune asupra faptului că credinciosul este în Chris­tos, în timp ce Coloseni Îl prezintă pe Christos, nădejdea slavei, în credincios. În Efeseni accentul cade pe Biserică, în ipostaza de „Trup” al lui Christos, „plinătatea Celui care împlineşte totul în toţi" (Efes. 1:23). De aici şi sublinierea unităţii Trupului lui Cristos. În Coloseni, poziţia de Cap a lui Christos este expusă pe larg în capitolul 1, împreună cu necesitatea de „a ne ţine strânşi de Cap” (Col. 2:18, 19), de a-I fi supuşi. Cincizeci şi patru din cele 155 de versete ale cărţii Efeseni sunt similare cu cele din Coloseni.

6. Actualitatea: Tocmai în zilele noastre Epistola către Coloseni este din nou actuală. Înşelarea Bisericii zilelor din urmă începe şi astăzi de la Persoana lui Christos: „omul bun Isus”, „omul blând” Isus, Isus cel pentru săraci, Isus cel politic, etc. O biserică şi o comunitate care nu rămâne în totalitate la Isus Christos cel biblic şi „în El” se poate să se mai numească „biserică”, dar ea nu mai este atunci o biserica creştină.

Erorile care existau la Colose continuă să se manifeste şi în vremea noastră. Gnosticismul a reapărut în sânul curentelor: Christian Science, Teosofie, Mormonism, Martorii lui Iehova, Unity şi al altor sisteme. Antinomianismul este caracteristic tuturor celor care spun că, întrucât trăim sub har, putem face ce dorim; nu trebuie să practicăm stăpânirea de sine, ci putem să dăm curs tuturor poftelor şi dorinţelor trupului. Legalismul iudaic îşi găseşte corespondentul modern în numeroasele sisteme religioase de vremea noastră, care propovăduiesc că omul poate obţine bunăvoinţa lui Dumnezeu prin propriile sale fapte, ignorând sau tăgăduind starea sa de păcat şi nevoia mântuirii exclusiv din partea lui Dumnezeu.

---

[1] Curent filozofic creat de Zenon în sec. IV î.e.n. în Grecia antică, care conţinea elemente materialiste în concepţia despre natură şi în teoria cunoaşterii, dar care în domeniul eticii se menţinea pe poziţii idealiste, propovăduind supunerea faţă de soartă şi considerând drept condiţie a fericirii eliberarea de pasiuni şi liniştea spiritului. // Curent filozofic în Grecia şi apoi în Roma antică, care conţinea elemente materialiste în ceea ce priveşte problema cunoaşterii şi care în domeniul eticii susţinea că oamenii trebuie să trăiască potrivit raţiunii, să renunţe la pasiuni şi la plăceri, să considere virtutea ca singurul bun adevărat şi să se dovedescă neclintiţi în faţa vicisitudinilor vieţii.

[2] Doctrină filozofică materialist-ateistă a lui Epicur, care îmbogăţeşte atomismul antic, iar în etică încearcă să creeze o teorie a plăcerii raţionale, la baza căreia stă un ideal individualist, de evitare a suferinţei şi de dobândire a unei fericiri senine, susţinând că cel mai rezonabil lucru pentru om este repaosul, liniştea şi nu activitatea.

[3] mai presus decât alţii sau decât altele, superior absolut (ca valoare, poziţie, rang, merite etc.)

INDENTIFICAREA FIULUI LUI DUMNEZEU  (Luca 3:1-22)

Într-un fel, am putea spune că Fiul lui Dumnezeu S-a identificat pe Sine însuşi doar prin faptul că S-a născut. Şi am putea spune că, în naşterea Lui, El Şi-a exprimat cel mai bine identitatea Lui; El a devenit om [fiind în acelaşi timp şi Dumnezeu]  (Fil.2:5-8). Dar acum, în sensul ceremonial, al ritualului, El Se identifică din nou.

Domnul Isus voia să Se identifice mai departe cu omul; nu doar în sensul umanităţii Sale, pentru că El S-a identificat cu umanitatea la naştere. Dar atunci când ajunge la cruce, acolo El Se identifică cu un alt aspect al umanităţii - şi anume, al păcatului.

Dumnezeu a venit în lume ca şi om, S-a identificat cu umanitatea, şi acum începe drumul de trei ani al lucrării Sale, drum care-L va duce la cruce.

La începutul lucrării Sale, prin botez, El Se identifică cu păcatul omului. Israeliţii se botezau pentru iertarea păcatelor. Domnul Isus nu avea nici un păcat. Şi atunci, de ce a fost botezat El? Pentru a Se identifica cu păcatul omului, până când în final, la cruce, El avea să devină păcat  (2 Cor.5:21) şi să Se jertfească pentru păcat. Este o imagine incredibilă a identificării Sale, care arată smerenia şi dragostea Lui.

De fapt, chiar şi naşterea Lui a fost tot o identificare cu umanitatea Lui. Dar acum, într-un mod foarte specific, El Se identifică cu omul. Este adevărat că o parte din scopul Lui a fost realizat atunci când a devenit om. Conform versetelor din Evrei 4:15-16 şi Evrei 2:18, El poate să vină în ajutorul nostru şi să aibă milă faţă de noi, în slăbiciunile noastre. El S-a identificat cu noi pentru aceasta, atunci când a devenit om. Dar nu acesta a fost singurul scop al venirii Sale în lume. Scopul Lui nu a fost doar să facă o vizită în lume şi să vadă cât de grea este viaţa pentru noi, oamenii; ci scopul Lui a fost să Se identifice cu păcatul omului şi să moară pentru păcat.

Permiteţi-mi să vă spun că şi eu susţin egalitatea bărbaţilor şi a femeilor, egalitatea lor înaintea lui Dumnezeu. Bineînţeles că bărbatul şi femeia sunt diferiţi în modul în care au fost creaţi. Dar sunt unii care vor să schimbe până şi ideea aceasta.

Astăzi, există o mişcare mare către transsexualitate. Şi sunt grupuri feministe radicale, care au ajuns să predea chiar şi în unele şcoli teologice foarte liberale din America, spunând că, teologic vorbind, este imposibil ca o femeie să fie răscumpărată de un bărbat. Aşa că grupurile acelea şi-au descoperit ele un mântuitor, care a fost numit „Crista” - adică Hristosul, parte femeiască. Pentru că ei cred că o femeie nu poate fi răscumpărată de un bărbat.

Dar Biblia nu ne învaţă aşa ceva. Biblia spune că orice trup a fost răscumpărat de un trup. Aceasta este ideea! Isus Hristos S-a identificat cu umanitatea, cu trupul omenesc; nu S-a identificat doar cu partea bărbătească a umanităţii, ci cu toată umanitatea - atât cu partea masculină, cât şi cu partea feminină. El a murit fiind 100% om şi fiind 100% Dumnezeu.

Eu nu înţeleg lucrul acesta, Biserica nu înţelege lucrul acesta. Secole întregi, Biserica a încercat să discute substanţa lui Hristos; şi se punea întrebarea: „Cum poţi înţelege ceva ce este 100% divin şi 100% uman?” Eu nu pot înţelege aceasta, dar aceasta ne învaţă Biblia. Dacă El n-ar fi fost 100% om şi 100% Dumnezeu, jertfa Lui pe cruce n-ar fi fost eficientă în viaţa oamenilor.

Dacă n-ar fi fost 100% om, jertfa Lui n-ar fi fost suficientă pentru noi; dar dacă n-ar fi fost în acelaşi timp 100% Dumnezeu, dacă n-ar fi fost perfect, atunci jertfa Lui n-ar fi fost eficientă pentru noi, oamenii. Biblia ne învaţă ambele aspecte. Biblia ne învaţă ceea ce într-un sens putem înţelege: a trebuit să fie Dumnezeu, dar a trebuit să fie şi trup; lucrul acesta îl putem înţelege, cel puţin din punct de vedere tehnic. Dar din punct de vedere filozofic şi teologic, eu nu pot să-l înţeleg.

El a venit ca şi Dumnezeu, dar a venit ca şi om. A murit pentru oameni şi a răscumpărat oamenii.

A.  ROLUL POCĂINŢEI  (Luca 3:1-14)

1.    Pocăinţa este primul pas către iertare  (v.3-14)

Ø     v.3b - „…Ioan propovăduia botezul pocăinţei, pentru iertarea păcatelor.” 

Nu este vorba de un botez al iertării. Sunt oameni care cred că dacă nu ai fost botezat în apă, nu ai fost mântuit; pentru că ei spun: „Botezul în apă te mântuieşte!”

Vom vedea că botezul în apă este extrem de important şi botezul în apă trebuie să fie strâns legat de naşterea din nou. Dar în Luca 3:3, Luca nu spune „botezul iertării” [cu alte cuvinte, eşti iertat pentru că ai fost botezat], ci spune „botezul pocăinţei, pentru iertarea păcatelor”, ceea ce este foarte diferit.

Eşti botezat pentru că te-ai pocăit. Pocăinţa a dus la mântuirea ta şi eşti botezat datorită pocăinţei tale, pentru iertarea păcatelor. Este foarte important să înţelegem lucrul acesta, pentru că aceasta ne dovedeşte care este locul apei în acest context.

Ø     De aceea, în Luca 3:8, Ioan le spune celor ce urmau să fie botezaţi de el: „Faceţi dar roade vrednice de pocăinţa voastră!”

Ø     Dacă ne uităm în Matei 3:2, Ioan spune: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape!”; nu spune: „Botezaţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape!” 

Încercaţi să observaţi că nu botezul te pregăteşte pentru Împărăţia cerurilor, ci pocăinţa!

Ø     Uitaţi-vă la Matei 3:7-8! Sunt aceleaşi cuvinte ca cele din Luca 3:7-8, dar Matei ne arată cui din mulţime le-a spus Ioan aceste cuvinte - şi anume, Fariseilor.

Vedeţi? Luca este mai general, pe când Matei este mai specific, spunând că este vorba de Farisei şi de Saduchei, de liderii religioşi, care veneau şi ei împreună cu noroadele pentru a fi botezaţi, şi cărora Ioan le atacă caracterul, le atacă sinceritatea, numindu-i „pui de năpârci”. Ioan nu avea nici o problemă atunci când trebuia să spună adevărul.

Fariseii au venit şi ei să fie botezaţi. Nu ni se spune de ce. De aceea, aici trebuie să speculăm puţin. Probabil, ei au venit să fie botezaţi pentru că voiau să fie acceptaţi de oameni. Întotdeauna Fariseii voiau să fie populari, să fie plăcuţi de oameni, să fie acceptaţi de oameni, să fie respectaţi ca şi lideri ai oamenilor. Şi nu voiau să-şi piardă respectul oamenilor. Însă ştim în mod sigur că ei nu veneau cu sinceritate ca să se boteze, pentru că Ioan ne arată lucrul acesta foarte clar, atunci când îi numeşte „pui de năpârci”.

Ioan le spune Fariseilor: „Eu vă pot boteza! Dar apa aceasta nu va face nimic în viaţa voastră!”  Cu alte cuvinte, el spunea: „Nu apa te va pregăti pentru Hristos! Nu apa te va mântui! Ci ceea ce se petrece înainte să intri în apă - şi anume, pocăinţa! Pocăinţa te va mântui!” 

De aceea, Ioan spune: „Faceţi dar roade vrednice de pocăinţa voastră!” - cu alte cuvinte: „Lăsaţi-mă să văd în viaţa voastră şi prin viaţa voastră dacă aţi fost frânţi într-adevăr înaintea lui Dumnezeu, dacă v-aţi smerit înaintea lui Dumnezeu, dacă v-aţi pocăit, dacă v-a părut rău de păcatul vostru! Lăsaţi-mă să văd lucrul acesta prin viaţa voastră! Aduceţi roade, care să demonstreze pocăinţa!”

Ø     Matei 3:6 - „israeliţii erau botezaţi în râul Iordan, după ce-şi mărturiseau păcatele.”

Vedeţi ce se întâmpla? Oamenii îşi mărturiseau păcatele, se pocăiau şi apoi erau botezaţi. Ei erau botezaţi datorită pocăinţei lor, pentru iertarea păcatelor. Botezul era important pentru că era un mod de a demonstra, din punct de vedere fizic, faptul că ei s-au pocăit.

Cuvântul „pocăinţă” înseamnă „să-ţi schimbi mentalitatea”, să faci ceva în ceea ce priveşte păcatul, să te întorci cu spatele faţă de păcat. Israeliţii care se pocăiau aveau să se întoarcă din calea lor, urmând să lase viaţa lor veche şi să moară faţă de viaţa veche a lor, în Hristos, ca să se pregătească pentru venirea lui Mesia.

Botezul lui Ioan a avut loc înainte de cruce. Botezul acesta era o pregătire pentru venirea lui Mesia.

v    Luca 3:4-6 - „Iată glasul celui ce strigă în pustie: „Pregătiţi calea Domnului, neteziţi-I cărările.” 

Acest verset este un citat din Isaia 40:3. Acest lucru făcea Ioan: pregătea calea lui Mesia.

Biserica a continuat să practice botezul, dar botezul nu mai era acum o pregătire pentru venirea lui Mesia. În cazul botezului din Biserică, apa nu mai demonstra că Israelul se întorcea de la rătăcirea lor faţă de Dumnezeu înapoi la El.

În cazul lui Ioan, prin botezul în apă se recunoştea că tu, ca şi israelit, te-ai abătut de la Dumnezeu, ca şi naţiune. Aceasta era însemnătatea apei în botezul lui Ioan: era o pregătire pentru venirea lui Mesia; se pregăteau pentru venirea lui Mesia, ca să-L accepte pe El, ca inima lor să fie într-o stare bună.

În cazul Bisericii (a botezului după cruce), Mesia venise deja. Biserica recunoaşte în botez moartea lui Hristos, îngroparea Lui şi învierea Lui.

Ø     Fapte 2:37-38 - „După ce au auzit aceste cuvinte, ei au rămas străpunşi în inimă, şi i-au zis lui Petru şi celorlalţi apostoli: „Fraţilor, ce să facem?” ³⁸„Pocăiţi-vă,” le-a zis Petru „şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh.”

Recent, noi tocmai ne-am confruntat cu o problemă. La Biserica noastră din Edinburgh a venit un grup de oameni, care predicau că trebuie să te botezi ca să fii mântuit. Ei spuneau că apa te mântuieşte [botezul prin apă te mântuieşte]. Şi foloseau versetul acesta din Fapte 2 ca să sprijine afirmaţia lor.

La prima vedere ţi se pare că au dreptate; ţi se pare că aşa spune versetul acesta: „Pocăiţi-vă şi botezaţi-vă pentru iertarea păcatelor.”  Dar dacă iei doar versetele acestea şi îţi bazezi doctrina pe ele, atunci neglijezi tot ceea ce este înainte de ele. Pentru că Luca 3 şi Matei 3 ne arată că Ioan deja a fost acolo; Ioan a rezolvat deja acea poziţie a pocăinţei, a botezului şi a iertării; şi ne-a arătat ce înseamnă aceasta.

În Fapte 2:38, apostolul Petru spune: „Pocăiţi-vă şi botezaţi-vă pentru iertarea păcatelor…”  Dar prin pocăinţă eşti mântuit; botezul este strâns legat de pocăinţă, ca să demonstreze pe dinafară (public) o realitate care a avut loc înăuntru.

Atunci când te pocăieşti, eu nu pot să văd înăuntrul tău că tu te-ai pocăit. Numai Dumnezeu poate vedea lucrul acesta; lumea nu îl poate vedea. Lumea nu poate vedea pocăinţa ta, decizia ta, voinţa ta. Nu poţi vedea aceste lucruri. De aceea, Dumnezeu ne-a lăsat un mod de a demonstra această pocăinţă: prin botez.

Exact acesta era lucrul pe care îl spunea Petru. Petru nu a schimbat ordinea aici, după cruce, ci este acelaşi proces. De fapt, dintotdeauna a fost acelaşi proces pentru mântuire:

↳        pocăinţă,

↳        prin credinţă,

↳        în Dumnezeu.

Aceasta a fost întotdeauna calea către mântuire. Aceasta a fost calea către mântuire, chiar şi pentru Avraam: el L-a crezut pe Dumnezeu, a avut credinţă, şi atunci Dumnezeu i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire. Dintotdeauna a existat o singură cale pentru mântuire.

Bineînţeles că poate fi diferit conţinutul credinţei. La acel conţinut al credinţei s-a tot adăugat câte ceva, de-a lungul timpului. Dar metoda credinţei [metoda pocăinţei, adică modul prin care eşti pocăit] nu s-a schimbat niciodată.

Aşa se potriveşte acest verset din Fapte 2:38 cu acest concept: este vorba tot despre o pocăinţă. Şi sunt multe alte versete în Noul Testament care vorbesc despre mântuire, dar niciodată nu menţionează botezul ca fiind actul prin care eşti mântuit. Ci numai pocăinţa, mărturisirea, credinţa în Dumnezeu.

Haideţi să vedem câteva versete care demonstrează conceptul acesta! După cum spuneam, pocăinţa începe cu smerenia...

↳        smerenia [convingerea de păcat] duce la pocăinţă  (Luca 18:9-14)

↳        pocăinţa duce la mărturisire  (Luca 17:4; 2 Tim.2:25)

↳        mărturisirea duce la iertare  (1 Ioan 1:9)

↳      iertarea duce la împăcare [reconciliere]  (2 Cor.5:19)

↳        împăcarea duce la pace  (Col.1:20; Rom.5:1)

Acesta este procesul, care ne ajută să înţelegem modul în care sunt folosiţi toţi aceşti termeni teologici şi cum se potrivesc toţi aceşti termeni laolaltă. De asemenea, procesul acesta ne arată ce ar trebui să căutăm în viaţa noastră şi în viaţa acelora care vor să vină la Hristos.

Atunci când îi vorbeşti unui om despre Dumnezeu, trebuie să îl aduci în acel punct în care el să privească numai la Dumnezeu. Nu poţi să te duci la un om şi să-i spui: „Trebuie să fii smerit, ca să fii mântuit!”  El poate spune: „Ce înseamnă aceasta? Să fiu smerit… Adică cum? În ce privinţă?… Trebuie să mătur sau să spăl pe jos, după ce pleacă toată lumea de la Biserică, şi după aceea voi fi mântuit?!?”

Ce înseamnă smerenia? Trebuie să vezi că Dumnezeu este un Dumnezeu sfânt. El este sfânt, iar tu nu eşti! Aici începe totul! Fiecare prezentare a Evangheliei începe de aici: începe cu sfinţenia lui Dumnezeu şi cu starea de păcat a omului. Totul trebuie să înceapă de aici.

Biblia începe în Genesa cu un Dumnezeu sfânt, care a creat o creaţie perfectă, cu oameni perfecţi, care apoi îşi pătează starea lor de sfinţenie prin răzvrătire. Şi Îl vedem pe Dumnezeu, în tot Vechiul Testament, un Dumnezeu sfânt. De aceea este important, atunci când prezentăm Evanghelia, să împărtăşim toate aceste lucruri cu oamenii.

Nu poţi să te duci la un om de pe stradă, care nu ştie nimic despre Biblie, care nu înţelege faptul că Dumnezeu este Creatorul şi nu înţelege sfinţenia şi neprihănirea Lui, care nu înţelege nimic despre Domnul Isus, etc., nu te poţi duce să-i spui: „Domnul Isus este Mielul lui Dumnezeu!”  El ar putea spune: „Mielul lui Dumnezeu?!?… Este un animal?”  Aşa pot gândi oamenii.

Astăzi, în generaţia noastră, sunt oameni în Scoţia, care au crescut şi nu ştiu nimic despre Hristos. Nu mai învaţă la şcoală nimic despre Hristos, nu mai învaţă acasă, nu mai învaţă nicăieri. Tot ceea ce ştiu despre Domnul Isus este că e un cuvânt pe care îl foloseşti când înjuri. Şi îi întrebi: „Cine este Domnul Isus?”, iar ei spun: „Oamenii discută despre El atunci când se enervează…”  Este tot ceea ce ştiu despre Domnul Isus.

Nu poţi să te duci la un om şi să-i spui: „Isus Hristos este Mielul lui Dumnezeu!”, pentru că ei vor spune: „Înseamnă că Isus acesta este un animal, este un miel!”  Aşa vor crede oamenii.

Nu poţi să te duci la un om care nu ştie nimic despre Biblie, şi să-i spui: „Eşti mântuit prin sângele Mielului!”  Noi ştim ce înseamnă toate acestea. Creştinii au limbajul lor. Dar nu poţi să te duci la un om din generaţia aceasta, mai ales în Scoţia, şi să-i spui: „Eşti mântuit prin sângele Mielului.” 

·       în primul rând, ei vor spune: „Mântuit, de la ce?”

·       în al doilea rând, ei vor spune: „Ce are de-a face sângele unei oi cu mine sau cu orice altceva?”

Dar dacă stai cu persoana aceea şi petreci ceva timp, prezentându-i mântuirea de la început, de la Genesa, şi spunându-i: „Motivul pentru care noi suntem în lumea aceasta este pentru că am fost creaţi să fim şi să trăim aici. Am fost creaţi de un Dumnezeu care este perfect, cu un caracter perfect. El ne-a creat ca să fim ai Lui. Dar noi nu suntem, pentru că noi ne-am ales calea noastră. De aceea, Dumnezeu a ales un popor, prin care avea să rezolve această problemă a răzvrătirii… Pentru că dacă este răzvrătire, atunci dreptatea spune că răzvrătirea trebuie pedepsită. Dumnezeu este un Dumnezeu drept, de aceea El trebuie să pedepsească răzvrătirea. De asemenea, El este perfect şi  iubitor. El Îşi iubeşte creaţia, şi a pregătit o cale de ieşire: a ales un popor, şi prin poporul acela avea să aducă un Răscumpărător în lume. El le-a arătat oamenilor cum se va întâmpla totul, prin toate jertfele animalelor. De aceea, Dumnezeu i-a poruncit să sacrifice animale…”, la un moment dat persoana aceea va spune: „Da, înţeleg! Acum înţeleg ce vrei să spui prin Mielul lui Dumnezeu şi prin sângele Mielului!”

Poate cineva spune: „Toate acestea reies doar din smerenie?”  Da! Pentru că în punctul acesta îi arăţi omului că Dumnezeu este sfânt, iar omul nu este sfânt. De aceea, ceva trebuie să se facă în privinţa aceasta. Şi dacă  omul acceptă lucrul acesta - acceptă că Dumnezeu este sfânt şi el nu este sfânt -, atunci omul îşi vede păcatul lui. Aceasta este smerenia. Totul începe de aici. Şi apoi, mai departe este procesul care urmează.

Vă aduceţi aminte că atunci când Domnul Isus s-a întâlnit cu femeia samariteancă, a discutat cu ea; a discutat cu ea despre viaţa ei, poziţia în care se afla ea, starea ei. Domnul Isus S-a dus exact acolo unde se afla ea, în starea ei. Bineînţeles că Domnul Isus o cunoştea şi ştia ce este în inima ei.

Exact la fel, şi noi trebuie să ne străduim mai mult şi să vedem care este poziţia oamenilor, starea lor. Trebuie să încercăm să vedem ce se întâmplă... Înţeleg ei sfinţenia lui Dumnezeu?... Toţi oamenii la care le veţi prezenta Evanghelia, vor fi diferiţi; nu veţi întâlni doi la fel. Toţi vor avea vieţi diferite, experienţe complet diferite. Şi noi trebuie să ducem Evanghelia unei persoane, nu doar unui trup. Nu ai doar un trup în faţă, ci ai o persoană, cu o viaţă, cu un trecut; poate a experimentat bucurie, poate a experimentat durere, etc. Toate acestea sunt cuprinse în persoana aceea. Poate că persoana aceea nu a ştiut ce este dragostea, ca şi copil, pentru că nimeni nu i-a arătat că este dragostea.

Odată, o tânără a venit la Biserica noastră. Ea avea un copil. Soţia mea a încercat să o cunoască mai bine, şi a încercat să se împrietenească mai bine cu ea pentru că voia să o ajute. Tânăra aceea, pur şi simplu, nu ştia cum să-şi crească copilul. Soţia mea a întrebat-o: „Cum îţi iubeşti tu băieţelul? Cui îi arăţi tu dragostea?” Tânăra aceea a spus: „Eu nici măcar nu ştiu ce înseamnă dragostea. Nu ştiu ce este dragostea, pentru că eu nu am fost iubită niciodată.”

Cei mai mulţi dintre noi, ştim ce înseamnă că este dragostea. Dar dacă te duci la o persoană şi îi spui: „Tatăl te iubeşte!”, şi dacă singurul lucru pe care persoana aceea îl ştie cu privire la un tată este faptul că tatăl a abuzat de ea, a neglijat-o, a rănit-o, persoana aceea nu are aceeaşi idee şi nu priveşte lucrurile în acelaşi fel cum le priveşti tu, dacă tu ai avut un tată iubitor.

Noi trebuie să ştim lucrurile acestea. Trebuie să aflăm care este starea oamenilor, poziţia lor...  Oare la ce se gândesc ei când spui le spunem aceste lucruri? Cum poate să înţeleagă cineva dragostea, dacă nu a experimentat-o niciodată?... Aceste lucruri sunt foarte importante.

Totul începe cu smerenie: când Îl vezi pe Dumnezeu şi te vezi pe tine în mod corect. Şi apoi, procesul merge mai departe.

Pocăinţa merge întotdeauna înaintea iertării. Exact acesta este lucrul pe care îl prezintă Luca: pocăinţa este înaintea iertării, şi iertarea vine întotdeauna înainte de împăcare.

De aceea, Ioan a spus fariseilor: „Vreţi să fiţi botezaţi pentru pocăinţă? Arătaţi-mi pocăinţa prin viaţa voastră!”  Ioan ştia că oamenii aceştia sunt făţarnici. El nu a spus aceste lucruri tuturor oamenilor care veneau la el. Se pare că a presupus că restul oamenilor erau sinceri.

Dacă cineva este mântuit şi vine la Biserica noastră, de obicei nu-i spun acelei persoane: „Întoarce-te peste doi ani, ani în care eu să văd pocăinţa în viaţa ta, şi după aceea te botezăm!”  Sunt sigur că şi Ioan a botezat anumiţi oameni care nu erau sinceri. Câteodată şi noi botezăm oameni care nici măcar nu sunt mântuiţi. Nu vrem să facem lucrul acesta, dar uneori este greu să-ţi dai seama. De multe ori nu poţi să te bazezi pe altceva, decât pe vorbele acelei persoane.

Se ridică o întrebare: „Dar ce se întâmplă cu o persoană care se botează înainte ca ea să fie mântuită?”

Trebuie să ţinem cont că botezul este un simbol. Botezul este o declaraţie; tu declari ceva lumii, prin botez. Dacă cineva vine să fie botezat şi persoana aceea nu este mântuită cu adevărat, ea a mărturisit prin botez ceva ce nu era adevărat cu privire la viaţa personală. Dacă mai târziu în viaţa acelei persoane lucrul acela devine adevărat, atunci poate să declare acel lucru ca fiind adevărat, în botez.

Personal, dacă cineva ar fi botezat şi după aceea aş afla că persoana respectivă nu a fost mântuită cu adevărat, nu m-aş grăbi să botez încă odată persoana respectivă imediat. Mai întâi aş avea grijă ca persoana respectivă să înţeleagă exact lucrurile, pentru că îmi dau seama că a fost o problemă în viaţa acelei persoane.

Dacă o dată a demonstrat că nu a înţeles lucrurile, atunci este bine să petreci ceva timp în consiliere spirituală, să te uiţi la viaţa acelei persoane; pentru că persoana aceea a fost pusă puţin în lumină şi s-a văzut că are o problemă, şi a înţeles greşit lucrurile. Poate că persoana respectivă a avut impresia că a crezut în Dumnezeu. Dar a doua oară vrem să ne asigurăm că înţelege Evanghelia bine, şi aştept să văd mai multe roade. Şi aşteptăm ca după aceea persoana respectivă să depună mărturia prin apa botezului.

Prin botez, spui că tu eşti mort în Hristos şi eşti înviat la o viaţă nouă. Este o mărturie importantă. De aceea, Pavel spune în Romani 6:4: „Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă.”  Botezul este o mărturie care arată că suntem morţi în Hristos, îngropaţi în Hristos. Şi dacă tu faci mărturisirea (declaraţia) aceasta, „de aceea duceţi o viaţă vrednică de chemarea voastră” - pentru că tu ai făcut o mărturisire lumii: „Am murit împreună cu Hristos, am fost îngropat împreună cu El. Cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au făcut noi.”  După ce-ai declarat lucrurile acestea, dacă nu le trăieşti, atunci este o mărturie proastă adusă lui Dumnezeu.

Pocăinţa îl mântuieşte pe un om. Pocăinţa îl duce pe om la mărturisirea păcatelor. Eu nu pot să văd acest lucru într-un om, ci numai Dumnezeu poate vedea lucrul acesta. Tot ceea ce eu pot să văd sunt roadele pocăinţei. De aceea, Ioan spune: „Faceţi roade vrednice de pocăinţa voastră!” 

Lucrul acesta era clar lui Ioan; era clar faptul că fariseii erau făţarnici. Pentru că lor le-a spus lucrul acesta, nu tuturor celorlalţi oameni: „Lăsaţi-mă să văd nişte roade!”

Acum, Domnul Isus ne spune că cei care cred şi rămân tari în Cuvântul Lui, unii aduc 30% roadă, alţii aduc 100% roadă. Sunt diferite roade. Pentru că oamenii sunt diferiţi, şi roada creşte în mod diferit, fiind într-o anumită măsură.

Dar aici, în Luca 3, nu ni se spune să verificăm roadele înainte să-i botezăm pe oameni. Aici ni se spune doar să verificăm mărturia lor, înainte ca să-i putem boteza. După aceea, viaţa va dovedi roada omului.

Ø     Romani 6:4 - „Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă.”

În acest verset, Pavel îi încurajează pe cei care au depus această mărturie, pe cei care au fost botezaţi cu Duhul şi în apă. El îi încurajează să trăiască o viaţă nouă.

Fiţi atenţi acum! Vine un om, şi afirmă că este născut din nou. Noi trebuie să ascultăm mărturia lui şi să încercăm să verificăm dacă el este născut din nou cu adevărat. Trebuie să vedem dacă omul acela înţelege Evanghelia, dacă el Îl înţelege pe Dumnezeu şi îşi înţelege poziţia lui cu adevărat. Trebuie să vedem dacă omul acela este smerit cu adevărat.

Tu asculţi, şi îţi dai seama că toate aceste lucruri sunt adevărate. Dar încă nu poţi fi sigur 100%. Nu poţi fi 100% sigur de mărturia unui om, decât dacă vezi o roadă continuă în viaţa lui. Pentru că uneori oamenii pot să fie falşi în mărturia lor, şi pentru o perioadă scurtă de timp să se prefacă. Dar nu o pot face toate viaţa.

Numai aşa poţi verifica dacă un om este mântuit cu adevărat. La început, înainte de botez, îi poţi verifica mărturia lui. După ce ai verificat mărturia lui, îl botezi în apă. Şi după aceea porunca pe care o are, în mod individual, este să trăiască o viaţă nouă. Dar dacă el nu trăieşte o viaţă nouă, este o indicaţie a faptului că mărturia lui nu a fost adevărată; poate a avut o motivaţie greşită pentru care a făcut lucrul acela. Omul acela trebuie să fie mântuit încă.

Acum ne dăm seama că este o problemă: omul acela ori a înţeles lucrurile greşit, ori a fost motivat greşit. Şi dacă omul acela încă doreşte să asculte, petrecem timp cu el. Nu îl poţi boteza imediat după aceea, ci petrecem timp cu el, pentru că ştim că omul acela are o problemă; poate inima lui nu înţelege lucrurile aşa cum trebuie, etc. Nu ştim care este problema, de aceea petrecem timp cu omul acela. Dar dacă motivaţia omului a fost greşită, iar înţelegerea lui nu a fost completă, posibilitatea există ca undeva, mai târziu, motivaţia lui să fie bună; poate informaţia lui este completă acum, ştie, şi omul acela este mântuit.

Pentru orice om care este mântuit, ni se spune că el poate mărturisi acel lucru în botez. Şi atunci, îl botezăm. Nu ne grăbim să facem botezul imediat, dar nici măcar nu îl lipsim de acest privilegiu.

Sunt oameni care au fost botezaţi, ca şi bebeluşi, în anumite aspecte ale bisericii. Au fost botezaţi odată, dar bineînţeles că atunci nu erau mântuiţi; ei nu înţelegeau Evanghelia. Fiecare bebeluş care a fost botezat, şi care mai târziu este mântuit, trebuie să fie botezat din nou. Facem lucrul acesta de multe ori. Pentru că nu a fost vina bebeluşului că a fost botezat atunci, ci a fost vina părinţilor.

Biblia nu ne spune nimic despre al doilea sau al treilea botez. Biblia nu încurajează lucrul acesta, dar nici nu îl interzice. Şi atunci când Biblia nici nu interzice ceva şi nici nu încurajează ceva, Dumnezeu ne lasă pe noi să luăm hotărâri, dar să le luăm în înţelepciune.

În Scoţia sunt Biserici Prezbiteriene, care propovăduiesc Evanghelia, dar au o înţelegere diferită în ceea ce priveşte legămintele. Sunt teologi, aparţinând acestor biserici, care cred că paralela din Vechiul Testament cu privire la tăierea împrejur este botezul din zilele noastre. De aceea, ei îşi botează copiii când sunt mici; şi cred că nu mai este necesar ca acei copii să fie botezaţi, ca şi adulţi.

S-a întâmplat ca mulţi dintre tinerii bisericilor prezbiteriene să vină în oraşul nostru la Universitate şi să frecventeze biserica noastră, până la urmă fiind mântuiţi. După aceea s-au dus acasă şi au discutat cu părinţii lor. Iar părinţii le-au spus: „Ai fost botezat o dată, şi nu trebuie să te mai botezi încă o dată!”  Dar ei nu sunt siguri şi sunt confuzi.

Acum, ei sunt mântuiţi... Dar, ce este botezul? O mărturie, o demonstraţie a ceea ce s-a întâmplat în tine. Deci, prin faptul că tu refuzi să fii botezat, tu refuzi să împlineşti pe deplin acea poruncă a Domnului, care spune să mărturiseşti şi altora ce s-a întâmplat în tine.

Ascultaţi-mă! Şi noi suntem neascultători dacă nu propovăduim Evanghelia, aşa cum sunt ei neascultători dacă nu fac botezul... Poate cineva spune: „Da, dar sunt neascultători!”  În mod sigur, Duhul Sfânt trebuie să le clarifice lucrurile şi să-i convingă... Dar oare nu suntem şi noi neascultători, atunci când pierdem o oportunitate de a propovădui Evanghelia?!? Deci, nu te grăbi să arăţi cu degetul. Biblia ne spune: „Cel ce este fără de păcat, să arunce primul cu piatra.”

Noi încercăm să-i învăţăm, să le spunem, să le dăm o învăţătură clară cu privire la botez; şi apoi, ne rugăm pentru ei, ca Domnul să le clarifice lucrurile. Şi mulţi dintre ei, într-adevăr, fac pasul mai departe.

O tânără din Biserica noastră, pe nume Denise, se afla în situaţia aceasta. Ea venea dintr-o Biserică Prezbiteriană. Când a venit în oraşul nostru să studieze, ea a fost mântuită. Dar ea era foarte confuză în ceea ce privea botezul, pentru că pastorul din biserica lor i-a spus că nu mai trebuia să fie botezată încă o dată [el având o teologie greşită cu privire la legăminte]. Eu i-am spus că ea trebuie să se mai boteze încă o dată. Părinţii ei i-au spus că nu trebuie să se mai boteze. Timp de 2-3 ani, ea s-a zbătut în domeniul acesta. Dar când am venit în România, în tabără, am adus-o şi pe ea cu mine. Într-una din zile, a venit la mine şi mi-a spus: „Aş vrea să fiu botezată!”  Şi am botezat-o în râu, acolo în tabără.

Eu nu pot forţa pe cineva să înţeleagă un anumit domeniu al teologiei imediat; un domeniu în care a existat confuzie timp de mulţi ani. Sunt multe domenii în teologie unde este confuzie; botezul este unul dintre ele, rolul bărbaţilor şi al femeilor în adunare este un alt domeniu unde există confuzie, legămintele, toată acea idee a slobozeniei şi a Legii este un alt domeniu unde există confuzie, escatologia este un alt domeniu de confuzie, darurile spirituale, etc. Sunt mulţi creştini care nu sunt de acord în anumite domenii. Nu este uşor! Trebuie să te rogi, să studiezi, să munceşti din greu, să fii sigur că interpretarea pe care o ai este interpretarea corectă  (2 Tim.2:15; Fapte 17:11).

Când eram la Seminar, îmi era foarte uşor să spun ce aş face şi ce nu aş face în Biserică şi în anumite situaţii, cu privire la lucrurile care nu erau prezentate foarte clar în Scriptură. Aceasta a fost teoria. Dar în practică, atunci când am ajuns să întâlnesc oameni şi să văd experienţele oamenilor, mi-am dat seama că este mult mai greu.

Odată, în Biserica noastră au fost botezate zece persoane. A trebuit să petrec timp cu fiecare dintre ei şi să le ascult mărturia. Pentru că eu nu îmi doresc să botez pe cineva dacă persoana aceea nu este mântuită cu adevărat. Dar atunci când vei intra în lucrare, îţi vei da seama că nu toţi oamenii sunt sinceri. Au fost situaţii când i-am întrebat pe oameni cum cred ei Evanghelia lui Hristos, şi răspunsurile lor au fost perfecte. Te uitai la ei, îi ascultai şi ţi se părea că au o înţelegere foarte clară a Evangheliei. Însă mai târziu mi-am dat seama că oamenii aceia nu au fost sinceri întru totul. Nu cred că Dumnezeu îmi va cere socoteală mie pentru lucrul acela, pentru că eu cred că mi-am făcut partea mea, datoria mea. Nu i-am botezat imediat, fără să le pun întrebări şi să mă asigur dacă ei înţeleg Evanghelia sau nu. Dar cred că Dumnezeu le va cere lor socoteală, pentru că nu au fost sinceri. A fost o perioadă a vieţii lor când nu erau mântuiţi, nu au fost sinceri, au minţit pentru că au avut nişte motivaţii false; şi ei sunt încă morţi în greşelile şi în păcatele lor. Ei se gândeau la ei înşişi, la interesele lor, şi nu la Hristos. Dar undeva, mai târziu, dacă văd o inimă frântă, un duh de pocăinţă în omul acela, dacă văd roada Duhului Sfânt, atunci Dumnezeu mi-a dat o poruncă: să-l botez, datorită faptului că el mi-a demonstrat că are o viaţă nouă. Acesta ar fi argumentul meu în privinţa aceasta.

Pe de cealaltă parte, părerea mea este că atunci când eşti botezat, la botezul tău trebuie să-l mărturiseşti pe Hristos în faţa oamenilor - „să-L mărturiseşti cu gura ta pe Isus ca Domn.”  A fost o fată care a venit la mine odată, şi mi-a spus că este creştină, a fost născută din nou. Am întrebat-o despre mărturia ei, şi totul a fost bine. Eu i-am spus: „Iată ce vom face la botez! Când vei fi botezată, trebuie să-L mărturiseşti pe Hristos în faţa tuturor.”  Ea mi-a spus:

-            „Nu!”, mi-a spus ea. „Mie nu-mi place să vorbesc în faţa oamenilor.”  

-            „Dar nu trebuie să spui prea multe! Nu trebuie să spui o poveste lungă, dar trebuie să-L mărturiseşti pe Hristos.”

-            „Nu!”, a spus ea.

-            „Atunci, în mintea mea, tu ai o problemă cu autoritatea. Eu nu văd un duh smerit acolo! Este o problemă cu smerenia! Îmi pare rău, dar nu te voi boteza.”

Ea nu a fost botezată. Mama ei mi-a trimis o scrisoare foarte lungă, şi era foarte supărată pe mine. Ea mi-a spus că am dezamăgit-o pe fiica ei şi   i-am ruinat viaţa de creştin.

Sunt nişte decizii dificile pe care trebuie să le iei în lucrarea Domnului. Poate am avut dreptate, poate m-am înşelat. Dar ştiu că trebuie să dau socoteală înaintea lui Dumnezeu de fiecare hotărâre, şi fiecare hotărâre trebuie să o iau pe baza a ceea ce eu cred, şi apoi să fiu convins înaintea lui Dumnezeu.

Exact la fel trebuie să faceţi şi voi! Credeţi că vom fi diferiţi în hotărârile noastre? Unul dintre noi va avea dreptate, şi unul se va înşela. De aceea, continuăm să mergem mai departe şi să lucrăm mai mult înaintea lui Dumnezeu.

Punctul principal aici este pocăinţa şi importanţa pocăinţei.

·       atât Ioan cât şi Domnul Isus a propovăduit pocăinţa

·       Petru a propovăduit pocăinţa  (Fapte 2:37)

·       Pavel a propovăduit pocăinţa  (Fapte 26:20)

·       Iacov a propovăduit pocăinţa  (Iacov 1:21)

De fapt, inima lui Dumnezeu este o inimă pentru pocăinţă, care doreşte pocăinţa omului (2 Pet.3:9). Dumnezeu ştie că înainte să poată ierta, oamenii trebuie să se pocăiască.

➥        Vrea Dumnezeu să ierte? Fără nici o îndoială!

➥        De unde ştim că Dumnezeu vrea să ierte? Doar uitându-ne la cruce vedem lucrul acesta! Dumnezeu vrea să ierte, de aceea a făcut lucrul acesta.

Dumnezeu este Cel ce iartă, iar noi suntem cei ce ne pocăim. Dumnezeu nu va ierta înainte ca noi să ne pocăim, iar noi nu ne vom pocăi dacă nu suntem smeriţi.

Deci, aceasta este pocăinţa: pocăinţa este primul pas în iertare.

2.    Pocăinţa este personală, în natura sa

Pocăinţa este personală, pentru că este un act al voinţei noastre. Fiecare om în parte, în pocăinţa lui acţionează în voinţa lui personală. De aceea, lucrurile pe care le-am discutat sunt foarte dificile, atunci când trebuie să-ţi dai seama dacă un om este mântuit sau nu. Trebuie să hotărăşti dacă omul ar trebui să fie botezat din nou sau nu. Dacă omul a fost botezat, întrebarea este: „A fost mântuit când a fost botezat? Este bine ca omul să mai fie botezat o dată?”  Toate aceste lucruri sunt dificile... De ce? Pentru că în toate aceste lucruri sunt implicaţi oameni; inimile oamenilor, vieţile oamenilor, minţile oamenilor, motivele oamenilor, păcatul omului. Nu este uşor! Oamenii sunt implicaţi în toate acestea. De aceea lucrurile sunt atât de dificile.

Pocăinţa este personală, în natura ei; este un act al voinţei unui om. Cuvântul din limba greacă pentru „a se pocăi” este „metanoeō”, iar pentru  „pocăinţă” este „metanoia”. Pocăinţă înseamnă ceva mai mult decât un regret, o părere de rău, o durere. Pocăinţa nu înseamnă doar să-ţi pară rău. Pocăinţa înseamnă să-ţi pară rău, îndeajuns de mult încât să-ţi schimbi mentalitatea ta cu privire la păcat, cu privire la tine, cu privire la Hristos. Pocăinţa înseamnă să-ţi pară atât de rău încât să-ţi schimbi mintea, voinţa şi direcţia de mers.

Pocăinţa întotdeauna implică o schimbare de la ceea ce este rău la ceea ce este bine. Pocăinţa este întotdeauna o cale de la păcat la neprihănire. Pocăinţa întotdeauna implică o durere pentru păcat, care să ducă la o schimbare în credinţă, în gândire şi în comportament.

De aceea Ioan a putut să le spună Cărturarilor şi Fariseilor: „Arătaţi-mi roadele vrednice de pocăinţa voastră!”  Aceasta este pocăinţa.

Ø     În Fapte 2, Petru a propovăduit Cuvântul. Şi ni se spune că în ziua aceea 3000 de oameni au crezut şi au fost botezaţi. Poate cineva se întreabă: „Au fost toţi cei 3000 sinceri?”  Ni se spune că au crezut,... dar şi dracii cred!

Ø     În Ioan 6, Domnul Isus a vorbit cu nişte oameni. Şi ni se spune că ei au crezut. Dar nu a fost o credinţă care să-i ducă la mântuire. Au crezut în Domnul Isus, dar aveau motive greşite pentru care s-au încrezut în El. Şi Domnul Isus le cunoştea inimile.

➥        Oare toţi cei 3000 de oameni au fost mântuiţi în ziua aceea? Poate! Dar poate cineva spune: „Da, dar toţi cei 3000 au fost botezaţi!” 

➥        Oare Petru a avut timp să vadă roadele pocăinţei lor? Nu! Citind capitolele acelea din Fapte, ne dăm seama că Petru şi apostolii acceptau mărturia oamenilor.

➥        Era posibil ca motivele lor să fie greşite? Poate! Nu ni se spune! Dar au crezut cu toţii şi au fost botezaţi.

Pocăinţa însemna o schimbare de comportament.

Iată ce spune un istoric evreu despre pocăinţă!… „Ce este pocăinţa?!? Pocăinţa înseamnă că păcătosul întoarce spatele păcatului, adică îşi uită păcatul, îl scoate din gândurile lui, şi se hotărăşte pe deplin, în mintea lui, să nu-l mai facă niciodată.” 

Dacă păcatul rămâne în mintea şi în inima unui om, dacă omul acela intenţionează chiar şi după ce s-a pocăit să mai facă păcatul acela încă o dată, atunci poţi spune că omul acela nu s-a pocăit.

Chiar şi atunci când cineva se pocăieşte cu adevărat, mai există şi atunci posibilitatea ca omul acela să păcătuiască într-un domeniu în care a păcătuit înainte de pocăinţă? Da, fiecare am făcut-o! Dar acum nu am   făcut-o pentru că aşa am vrut, eu m-am hotărât să fac lucrul acela, ci pentru că firea mea este slabă. Şi dacă eu nu umblu în Duhul, dacă nu iau o hotărâre să mă apăr împotriva păcatului - să folosesc mintea lui Hristos, gândul lui Hristos -, atunci voi păcătui. Biblia ne spune: „Cel ce stă în picioare, să ia seama să nu cadă.”  Dar pocăinţa este atunci când tu te hotărăşti pe deplin: „Urăsc păcatul!”, şi hotărăşti să nu îl mai faci. Aceasta este pocăinţa.

Este greu să vezi lucrul acesta în cineva, nu-i aşa? Decizia pe care o ia un om nu o poţi vedea. Pentru că tu poţi veni să-mi spui mie lucrul acesta, poţi să-mi spui: „Am hotărât să nu mai păcătuiesc!”, iar eu poate cred sau poate nu cred.

➥        Nu tot ceea ce spunem şi credem, nu-i aşa? Nu tot ceea ce spunem, într-adevăr suntem sinceri şi vrem să ne ţinem de cuvânt.

➥        Credeţi că trebuie să vă rugaţi mult? Dar, cât te rogi!

Sunt multe lucruri de luat în considerare şi trebuie să fim foarte atenţi. Dar ceea ce putem vedea într-un om este roada. Cineva vine şi îmi spune: „Cred că trebuie să mă rog mult!”  Aşa îmi spune într-un anumit moment din timp. Dar ceea ce îmi va arăta mie că omul acela este sincer în ceea ce spune este faptul că se roagă mult.

Poate cineva vine şi îmi spune: „M-am pocăit! Cred în Hristos! Îmi mărturisesc păcatul, şi vreau să mă întorc la Hristos!”  Când cineva îmi spune lucrul acesta, nu îi spun imediat: „Bine ai venit în Împărăţia lui Dumnezeu, frate!”  Atunci când cineva vine şi îmi spune: „M-am pocăit! Cred în Hristos! Vreau să-L urmez pe Hristos!”, de obicei îi spun: „Bine! Timpul va dovedi!”  Timpul ne va dovedi dacă el este sincer, pentru că trebuie să vedem roade; roade care să fie vrednice de pocăinţă.

3.    Pocăinţa are ca şi efect purificarea  [curăţirea]

Efectul pocăinţei este purificarea (curăţirea). Pentru că atunci când ne pocăim cu adevărat, noi suntem iertaţi; şi atunci când suntem iertaţi, suntem curăţiţi. Acest lucru vrea să-l spună Ioan.

Ø     În Matei 3:5-6 ni se spune că au venit la Domnul Isus, mărturisindu-şi păcatele... De ce şi le mărturiseau? Pentru că s-au pocăit! Pocăinţa este mărturisire; de la mărturisire, ai iertare; iertarea duce la curăţire, curăţire de orice nelegiuire.

Ø     1 Ioan 1:9 - „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire.”

Vedem în acest verset o curăţire continuă; o curăţire continuă, constantă.

Atunci când Îl dezamăgesc pe Dumnezeu mă simt atât de înfrânt. Cred că şi voi vă simţiţi la fel, în momente ca acestea. Este atât de greu să descrii cuiva ce simţi atunci când ştii că L-ai dezamăgit pe Dumnezeu. Vrei să trăieşti pentru El, şi apoi îţi dai seama că de fapt sfârşeşti prin a face ceva pentru interesele tale personale. Dar mă bucur atât de mult că mă pot duce la Domnul Isus să-mi mărturisesc păcatul, şi să-I permit Lui să mă ierte şi să mă curăţească. Să mă curăţească, până când voi fi înfăţişat înaintea Lui sfânt şi fără prihană (Efes.5:26). Nu încă, dar aceea este destinaţia mea! Prin harul lui Dumnezeu şi prin puterea Duhului lui Dumnezeu în viaţa mea, acolo este destinaţia mea. Sincer, de-abia aştept să ajung acolo, când voi fi eliberat de orice păcat.

Nu ştiu cum este să fii fără păcat. Dar Pavel le scrie corintenilor: „Ceea ce ochiul nu au văzut, urechea nu a auzit şi la mintea omului nu s-a suit, acelea sunt lucrurile pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru cei ce Îl iubesc.” Ştiţi ce cred eu că Pavel le spunea corintenilor? Pavel încerca să spună: „Nu vă mai străduiţi, nu mai încercaţi atât de mult să vă gândiţi la ceruri, pentru că o minte decăzută nu poate pricepe aşa ceva! Fiţi doar siguri că cerul va veni!” 

În 1 Petru 1:4 ni se spune că „numele nostru este în ceruri, păstrat acolo pentru noi”. Dar nu încerca să-ţi creezi o imagine a cerului, pentru că oricum imaginea ta va fi greşită. Exact ca şi oamenii care spun: „Cum, în ceruri vom cânta tot timpul? Numai acest lucru vom face?… Mie nu-mi place să cânt, nu pot să cânt; nu am o voce bună…”  Şi oamenii au creat această imagine a cerului. Dar această imagine este greşită, pentru că mintea noastră este păcătoasă.

Pentru că suntem păcătoşi, uneori nu ne înţelegem atât de bine pe cât ar trebui cu oamenii. Sunt unii oameni cu care petreci mai mult timp decât cu alţii, pentru că îţi place compania şi prezenţa lor. Dar sunt alţi oameni, cu care nu prea îţi place să stai, nu prea îţi place să fii în prezenţa lor.

Dacă sunt sincer, sunt oameni în Biserica din Edinburgh care întotdeauna mă înviorează; şi sunt oameni în Biserică care pur şi simplu îmi storc toate puterile. Dar aceasta este viaţa! Îi iubesc pe toţi, dar aceasta este realitatea situaţiei.

Câteodată ne uităm la o astfel de persoană, care ne oboseşte atât de mult, şi ne gândim: „Îmi voi petrece toată veşnicia cu persoana aceasta?!? Nu cred că voi reuşi! Până se va termina veşnicia, voi fi extenuat!”  Trebuie să nu mai avem gândurile şi ideile acestea cu privire la ceruri, pentru că sunt greşite; sunt afectate de păcat.

Acesta este aspectul purificator al pocăinţei. Odată cu pocăinţa şi cu iertarea, vine curăţirea.

Odată cu pocăinţa, vine iertarea; odată cu iertarea, vine purificarea (curăţirea). Dar fără pocăinţă, nu se poate acorda iertare; pentru că pocăinţa merge înaintea iertării. Fără pocăinţă nu ţi se poate da iertare. Fără iertare, îţi va rămâne un singur lucru...

Ø     Luca 3:9 - „Securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor: deci, orice pom care nu face roadă bună, este tăiat şi aruncat în foc.” 

Este acelaşi context, deci este vorba de aceeaşi roadă: roada pocăinţei. Dacă nu este roadă, nu a avut loc pocăinţă în viaţa omului. Unde nu este pocăinţă, nu este iertare; unde nu este iertare, este foc, judecată. Şi trebuie să fie aşa, pentru că aşa este dreptatea lui Dumnezeu; aceasta este neprihănirea. Şi Dumnezeu este drept şi perfect în neprihănirea Lui.

Această afirmaţie, cu pomul care este tăiat şi aruncat în foc, este folosită întotdeauna în Scriptură când vorbeşte despre condamnarea veşnică. Este o imagine care vorbeşte despre condamnarea veşnică sau a unei veşnicii pierdute.

Ø     Matei 7:17-19 - „Tot aşa, orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele. ¹⁸Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune. ¹⁹Orice pom care nu face roade bune este tăiat şi aruncat în foc.”

Domnul Isus spune acelaşi lucru care îl spunea şi Ioan: roada pocăinţei, roada Duhului, roada vieţii noi. Dacă ai viaţa nouă, atunci ea se va vedea prin roada pe care o aduci. Dacă eşti mântuit, oamenii vor vedea lucrul acesta; pentru că va deveni evident pentru ei. În timp, pocăinţa ta se va vedea.

De aceea, când cineva vine şi îmi spune: „M-am pocăit! Înţeleg Evanghelia! Vreau să îmi mărturisesc păcatul şi să Îl urmez pe Hristos!”, eu îi spun: „Foarte bine! Dar timpul va dovedi dacă te-ai pocăit cu adevărat.”  Timpul ne va dovedi lucrul acesta. Roada pe care o aduci va dovedi dacă te-ai pocăit cu adevărat.

§       v.19 - „Orice pom, care nu face roade bune, este tăiat şi aruncat în foc.” 

Este acelaşi lucru! Dacă nu aduci roade bune, nu te-ai pocăit; dacă nu te-ai pocăit, nu ai parte de iertare; dacă nu ai iertare, ai parte de condamnare veşnică, de judecată. Aceasta este dreptatea!

Iertarea este dragoste. Dumnezeu este dragoste; de aceea, El ne dă iertare. Dar, Dumnezeu este şi drept; de aceea, El dă judecată. Şi dacă nu este iertare, este judecată. Numai prin Isus Hristos, Cel care a împlinit dreptatea lui Dumnezeu, murind în locul nostru, putem primi iertare şi, deci, izbăvire de judecata lui Dumnezeu.

v    Luca 3:18-20 - „Astfel propovăduia Ioan norodului Evanghelia şi-i dădea încă multe alte îndemnuri. ¹⁹Dar cârmuitorul Irod, care era mustrat de Ioan pentru Irodiada, nevasta fratelui său Filip, şi pentru toate relele pe care le făcuse, ²⁰a mai adăugat la toate celelalte rele şi pe acela că a închis pe Ioan în temniţă.”

Irod a auzit mesajul propovăduit de Ioan, a fost mustrat de el cu privire la viaţa pe care o trăia. Dar în loc să se pocăiască, Irod îl aruncă pe Ioan în închisoare. El hotărăşte, cu voinţa lui, să nu se pocăiască. Cu alte cuvinte, Irod spunea: „Eu am controlul asupra vieţii mele! Nu-mi spune tu ce-ar trebui să fac, pentru că eu am controlul!” 

În viaţa lui, Irod a fost liber. Iar pe Ioan l-a pus în închisoare. Câţiva ani a stat Ioan în închisoare, şi apoi Irod i-a tăiat capul. Doar câţiva ani el a stat în închisoare, iar acum este în ceruri pentru totdeauna.

Irod pentru câţiva ani a fost liber, iar acum este într-o închisoare veşnică, pentru totdeauna. Chinul şi tortura de acolo nu se va termina niciodată.

Ø     Marcu 9:44 - „…focul nu se stinge, şi viermele nu moare.” 

Viermele este în foc, dar nu este mistuit de foc. Nici măcar nu ne putem imagina aşa ceva, dar este adevărat! De aceea trebuie să mergem în lume cu Evanghelia; pentru că lucrul acela este adevărat, dacă nu Îl ai pe Hristos. Poate ne vom pierde prietenii, poate ne vom pierde slujba, poate ne vom pierde viaţa... Aceasta se întâmplă atunci când nu te pocăieşti.

B.  IDENTIFICAREA PRIN BOTEZ  (Luca 3:15-22)

1.    Botezul în apă

Am discutat puţin despre identificarea Fiului lui Dumnezeu, atunci când El a venit ca şi om (Fil.2:5-8). El S-a identificat cu umanitatea (Evr.2:4). Acum este o identificare mai specifică; era o pregătire pentru botezul din viitor - adică botezul în moarte, la cruce.

Cuvântul din limba greacă pentru cuvântul „botez” este „$"BJ\.T - baptizō”, care înseamnă o „scufundare în ceva”, „o acoperire cu ceva”. Ideea este aceea a unui material alb, care se scufundă într-un vas cu vopsea. Este tot un lucru secular al cuvântului „botez” - pui un lucru în ceva sau de a te identifica cu ceva.

Ø     1 Corinteni 10:1-2 - „Fraţilor, nu vreau să nu ştiţi că părinţii noştri toţi au fost sub nor, toţi au trecut prin mare, ²toţi au fost botezaţi în Moise, în nor şi în mare.” 

Traducerea versetului 2 ar fi: „…toţi au fost botezaţi cu Moise, în nor şi în mare.”  Traducătorii au luat această idee a identificării, în acest verset. Cuvântul acesta nu înseamnă un botez doar în ceva, ci înseamnă şi o identificare cu ceva. Literal, ei au fost botezaţi în Moise, în nor şi în mare. Dar au fost botezaţi în nor şi în mare împreună cu Moise; s-au identificat cu Moise, şi au fost acolo împreună cu Moise. În aceste versete, apare această idee a identificării.

„Baptizō” înseamnă „a scufunda ceva”, „a îneca ceva”, „a pune în ceva”, „a se identifica cu ceva”. Toate aceste sensuri sunt adevărate. Când iei materialul acela şi îl pui în vopsea, materialul acela a fost cufundat în vopsea, acoperit cu vopsea; a fost pus în vopsea, s-a identificat cu vopseaua aceea.

Ţinând minte lucrul acesta, haideţi să privim acum din punct de vedere al botezului lui Hristos! Domnul Isus nu numai că S-a identificat cu umanitatea în botez, dar botezul acela era o pregătire pentru cruce, când avea să Se identifice cu păcatul.

Am putea spune că în botezul în apă, Domnul Isus S-a identificat cu păcatul. Pentru că oamenii de acolo erau botezaţi, mărturisindu-şi păcatele şi pocăindu-se de păcatele lor. La botezul Său, Domnul Isus nu S-a identificat cu umanitatea, ci S-a identificat şi cu păcatul. Deci, avem identificarea cu umanitatea, identificarea cu păcatul; şi apoi, la cruce, El a devenit (S-a făcut) păcat.

Acesta este motivul pentru care eu cred că în Matei 3:13-14, când Domnul Isus Se duce la Ioan să fie botezat - şi Ioan ştia cine este Domnul Isus! El afirmase înainte: „Iată Mielul lui Dumnezeu…” -, El a venit să ia păcatele lumii, să poarte păcatele lumii şi să le ridice. Apa aceasta era ca El să Se identifice cu păcatul. Ioan spune: „Doamne, Tu nu ai trebuinţă de botez! Nu eu trebuie să Te botez pe tine, ci eu trebuie să fiu botezat de Tine! Eu trebuie să mă identific cu Tine!”  Domnul Isus spune: „Da, Ioan! Dar singurul mod prin care tu te poţi identifica cu Mine este dacă Eu Mă identific mai întâi cu tine!” 

Domnul Isus spune lucrul acela ciudat, în versetul 15: „Lasă-Mă acum, căci aşa se cade să împlinim tot ce trebuie împlinit.” 

➥        Ce vrea să spună Domnul Isus aici?

➥        Ce urma să facă El la cruce? El urma să devină păcat pentru noi, ca noi să devenim neprihănirea lui Dumnezeu, în El  (2 Cor.5:21).

Când crucea a avut loc [când 2 Corinteni 5:21 urma să se împlinească], El a devenit păcat. Dumnezeu a judecat acel păcat, în El; şi astfel, Domnul Isus a împlinit ceea ce trebuia împlinit. El a împlinit neprihănirea: „Păcatul trebuie să fie judecat - aceasta este neprihănirea -, ca noi să devenim neprihănirea lui Dumnezeu, în El.”  Nu este frumos lucrul acesta? Este un lucru adânc!

Martin Luther a spus: „Tu, Doamne Isuse, Tu ai neprihănirea, iar eu, eu am păcatul! Tu ai luat ce era la meu şi mi-ai dat ce era al Tău! Ce Tu nu erai, aceea Te-ai făcut, ca eu să devin ceea ce nu eram!”

Aceasta se întâmpla aici, în Matei 3:15! Aceasta se întâmpla nu numai în întruparea Lui, în botezul Lui, ci şi în răstignirea Lui. Toate merg împreună, pentru că aşa trebuie să fie! Hristos Se identifică aici, în Matei 3:15, cu păcatul; şi El spune: „Lasă să se împlinească aşa, pentru că este necesar ca Eu să Mă identific cu tine (cu voi), înainte ca tu (voi) să te identifici cu Mine!”  (Rom.6:4).

Domnul Isus spune: „Voi vă identificaţi cu Mine în moartea Mea, în îngroparea Mea şi în învierea Mea.”  Aceasta este ordinea lucrurilor. Şi aici este o imagine a teologiei mântuirii.

Ø     Luca 3:16-17 - „Cât despre mine, eu vă botez cu apă; dar vine Acela [vine Cineva după mine] care este mai puternic decât mine, şi căruia eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintelor. El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc. Acela are lopata în mână; Îşi va curăţi aria cu desăvârşire, şi Îşi va strânge grâul în grânar, iar pleava o va arde într-un foc care nu se stinge.” 

Acesta este procesul de identificare:

↳        Hristos Se identifică cu umanitatea,

↳        Se identifică cu păcatul,

↳        devine păcat,

↳      păcatul este judecat în neprihănire; şi apoi noi ne identificăm cu El, când suntem mântuiţi şi devenim neprihănirea lui Dumnezeu în El. Aşa a hotărât Dumnezeu să lucreze!

La acest punct am făcut aluzie la un alt botez, dar până acum nu am vorbit decât despre botezul în apă. Însă Luca ne menţionează încă două botezuri: botezul cu Duhul Sfânt şi botezul cu foc.

Când Domnul Isus face referinţă la cruce, numeşte şi crucea un botez  (Mat.20:22; Luca 12:50).

Ø     Botezul din Matei 20:22 era identificarea Domnului Isus că păcatul, dar nu în sensul deplin al cuvântului. Cu alte cuvinte, Domnul Isus le spune: „Te poţi identifica mai mult cu ceva, decât simplul fapt că devii acel ceva?”  Domnul Isus le îndreaptă atenţia către cruce, şi numeşte crucea un botez.

Botezul nostru cu apă este diferit de botezul Domnului Isus cu apă. În cazul lui Ioan, botezul era cu privire la pocăinţă. Domnul Isus Se identifica acolo cu păcatul nostru, pentru că El nu avea păcat.

Ø     În Luca 12:50, Domnul Isus face referinţă la cruce; crucea este tot un botez.

2.    Botezul cu Duhul Sfânt

În Luca 3:16, Ioan ne menţionează botezul cu Duhul Sfânt. Înseamnă că este un botez important, pentru că Ioan face aici un contrast între botezul pe care îl făcea el în apă şi botezul pe care urma să-L facă Domnul Isus. Ioan se uită la sine însuşi şi se vede cât de mic este el în comparaţie cu Domnul Isus, cu Domnul Isus care este mai mare decât el şi botezul pe care El îl va face. Este o diferenţă pe care Ioan o trasează în acest verset - botezul cu Duhul Sfânt.

Primul lucru pe care vreau să-l înţelegeţi cu privire la botezul cu Duhul Sfânt este:

➥        Cine face botezul cu Duhul Sfânt?  Domnul Isus face botezul!

➥        Care este agentul cu care ne botează El? Duhul Sfânt!

În cazul acesta din Luca 3, Ioan făcea botezul; iar agentul cu care făcea botezul era apa. Oamenii se identificau în apă, cu o schimbare a vieţii; lăsau deoparte viaţa veche şi începeau o altă viaţă. Botezul acesta era pentru pocăinţă. Ei se întorceau şi mergeau pe o cale diferită; se pregăteau pentru venirea Domnului.

Dar Ioan prezice mai departe botezul cu Duhul Sfânt, pe care Domnul Isus urma să-l facă.

Ø     Fapte 1:5 -„ Căci Ioan a botezat cu apă, dar voi, nu după multe zile, veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt.”

Domnul Isus prezice acelaşi lucru. Ceea ce menţiona Domnul Isus aici se realizează pentru prima oară în Fapte 2.

Deci, Ioan prezice botezul cu Duhul Sfânt în Luca 3:16, iar Domnul Isus îl prezice în Fapte 1:5; şi apoi botezul acesta are loc, pentru prima oară, în Fapte 2. Acum, botezul acesta cu Duhul Sfânt nu a avut loc o singură dată în Fapte 2, ci în Fapte 2 a fost prima dată când a avut loc acest botez.

Ø     1 Corinteni 12:13 - „Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie Iudei, fie Greci, fie robi, fie slobozi; şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh.”

Acest verset ne spune că fiecare credincios este botezat cu Duhul Sfânt; pentru că acest lucru ne dă nouă unitatea pe care o avem. Argumentul de aici este unitatea. Şi unitatea pe care noi o avem este dată de două lucruri:

·       în primul rând, toţi suntem într-un singur trup - trupul lui Hristos.

·       acelaşi Duh este în fiecare trup al nostru.

Cu toţii suntem botezaţi cu un singur Duh; cu toţii suntem în trupul lui Hristos, într-un singur trup [suntem puşi în Hristos] şi cu toţii ne adăpăm dintr-un singur Duh. Aceasta ne dă unitatea noastră. Deci, botezul cu Duhul Sfânt este asociat de faptul că noi devenim creştini şi suntem uniţi în Hristos. Aceste lucruri ne identifică pe noi, ca şi creştini. Nu putem fi creştini fără aceste lucruri.

Ø     Galateni 3:27 - „Toţi care aţi fost botezaţi pentru Hristos [în Hristos], v-aţi îmbrăcat cu Hristos.” 

Cu alte cuvinte, Pavel spune: „…aţi devenit parte din trupul lui Hristos.” Acesta este  aspectul identificării - tu te identifici cu Hristos. Aceasta înseamnă să fii creştin.

De fapt, sensul cuvântului „creştin” este „o persoană care aparţine lui Hristos”. Lucrul acesta se întâmplă atunci când noi devenim creştini. Acest lucru ne face pe noi creştini; acest lucru ne identifică ca şi creştini, pentru că primim Duhul  (1 Cor.12:13).

Ø     Romani 8:9 - „Voi însă nu mai sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte într-adevăr în voi. Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui.” 

Nu eşti creştin, nu Îi aparţii lui Hristos dacă nu ai Duhul Sfânt! Dar când primeşti Duhul Sfânt? Când eşti mântuit! Când eşti botezat cu Duhul, prin lucrarea Duhului Sfânt  (1 Cor.12:13), tu eşti pus în trupul lui Hristos [intri în trupul lui Hristos] şi Duhul lui Dumnezeu, în acelaşi timp, este pus în tine. Aceasta se întâmplă atunci când eşti mântuit; acesta este botezul cu Duhul Sfânt.

Botezul cu Duhul Sfânt produce trupul lui Hristos. În tot timpul când oamenii cred [începând din Fapte 2, şi de atunci încoace], de fiecare dată când cineva crede este pus în trupul lui Hristos. În trupul lui Hristos este un singur Duh, care curge şi se manifestă în trup.

➥        Câte duhuri avem noi, în trupul nostru? Avem duhul nostru, dar şi Duhul lui Dumnezeu este acolo. Şi cele două duhuri sunt unite (unificate) împreună. Avem duhul uman şi avem Duhul divin al lui Dumnezeu.

Dar tu, ca şi persoană, ai un duh: duhul tău. Duhul lui Dumnezeu este al lui Dumnezeu, iar duhul tău este al tău. Şi cu toate acestea, tu ai acelaşi duh în fiecare parte a trupului tău, în fiecare mădular; acest lucru te face pe tine să fii un singur trup. Exact la fel este şi Hristos.

Ø     1 Corinteni 12:12 - „…după cum trupul este unul şi are multe mădulare, şi după cum toate mădularele trupului, cu toate că sunt mai multe, sunt un singur trup, - tot aşa este şi Hristos.” 

Exact aşa cum stau lucrurile în trupul tău, exact aşa stau şi în trupul lui Hristos. Un singur Duh se află în toate mădularele trupului. Aşa stau lucrurile în tine, ca şi persoană. Exact aşa stau lucrurile şi în Hristos! Un singur Duh, care curge şi trece prin toate mădularele. Cu toţii avem acelaşi Duh. Primim Duhul acela şi suntem mântuiţi  (Rom.8:9). Acest lucru ne face pe noi creştini.

Procesul prin care are loc lucrul acesta este numit botezul cu Duhul Sfânt. Deci, nici un om nu poate fi creştin fără să aibă Duhul Sfânt; pentru că botezul cu Duhul Sfânt, în sine, te face creştin. Şi două lucruri se întâmplă atunci:

·       tu eşti pus în trupul lui Hristos

·       Duhul Sfânt este pus în tine  (1 Cor.12:13)

Tu eşti botezat cu Duhul [eşti botezat într-un singur Duh]. Domnul Isus este Cel care face botezul, şi El ne botează cu Duhul Sfânt. Acesta este procesul prin care Dumnezeu ne pune în trupul lui Hristos. Iar Duhul Sfânt este pus în noi, în acelaşi timp.

De aceea, această teologie care spune că botezul cu Duhul Sfânt are loc după mântuire nu este corectă. Nu poţi fi creştin dacă nu ai Duhul Sfânt. Problema vine atunci când oamenii iau cartea Faptele Apostolilor şi îşi bazează toate doctrinele pe ea. Ei consideră că acolo ar trebui să ne bazăm toate doctrinele, în loc să privească cartea Faptele Apostolilor ca o dezvoltare a evenimentelor istorice.

Te uiţi la cartea Faptele Apostolilor, şi spui: „Dacă aşa s-a întâmplat atunci, aşa ar trebui să se întâmple şi astăzi; la lucrurile acestea ar trebui să ne aşteptăm şi astăzi.”  Dacă spui acest lucru, atunci nu înţelegi ce se întâmplă în cartea Faptele Apostolilor. Atunci era o perioadă din timp foarte unică; lucrurile acelea nu s-au mai întâmplat niciodată până atunci, şi nici nu se mai întâmplă de atunci.

Ce se întâmpla în Fapte 2? Biserica se năştea; trupul lui Hristos era creat atunci, pentru prima oară. În Vechiul Testament nu exista trupul lui Hristos! Hristos a venit, a murit, a fost îngropat, a înviat din morţi, S-a înălţat la ceruri; şi atunci Duhul lui Dumnezeu, prin procesul regenerării, al naşterii din nou, a creat trupul lui Hristos - unde Hristos este capul, şi fiecare credincios este partea trupului. A fost un singur început la toate aceste lucruri.

Fetiţele mele s-au născut o singură dată. Ele nu continuă să se nască din nou şi din nou în fiecare zi; ele au fost create o dată, şi apoi cresc. Exact aşa s-a întâmplat şi acolo, în Fapte. Trupul lui Hristos creşte de atunci încoace, pentru că toţi mai mulţi credincioşi sunt adăugaţi la trupul Său, tot timpul. Trupul s-a născut o singură dată.

Sunt anumite evenimente care au loc la naştere, evenimente care nu mai au loc nicicând altcândva în viaţă. Sunt anumite lucruri legate de procesul naşterii, lucruri care odată ce procesul s-a încheiat nu le mai vezi niciodată. Şi ne aşteptăm la acest lucru. Sunt lucruri pe care le vezi o singură dată, pentru că de fapt aceasta este naşterea.

De aceea, în Fapte 2 şi la începutul cărţii sunt lucruri care s-au petrecut o singură dată şi n-ar trebui să ne mai aşteptăm de a le mai vedea încă o dată. Pentru că atunci se năştea Biserica. Nu numai că Biserica se năştea atunci, dar în ceea ce priveşte poporul Israel era un lucru foarte ciudat, pentru că acolo era Trupul lui Hristos. În cartea Faptele Apostolilor avem două perioade diferite în care Dumnezeu lucrează, perioade care se intersectează:

·       perioada Legii

·       perioada Harului.

Şi în Vechiul Testament era har, pentru că Dumnezeu este un Dumnezeu al harului, al milei, al îndurării. Nu putem spune că în Vechiul Testament oamenii nu au ştiut ce este acela harul. Celălalt aspect este faptul că şi în Noul Testament este Lege [Romani 8 - „Legea Duhului de viaţă, care este în Hristos Isus”]. Dar aceste perioade sunt diferite. În perioada Legii, poporul lui Dumnezeu era sub Lege; pe când în perioada Harului, poporul lui Dumnezeu este sub Har  [Romani 6:14 - „noi nu mai suntem sub Lege, ci suntem sub har”].

La începutul cărţii Faptele Apostolilor, în capitolul 1, Trupul lui Hristos (Biserica) încă nu exista. Acea perioadă de timp era încă perioada Legii. Biserica nu exista încă în Fapte 1, ci numai după aceea ea a luat fiinţă şi a început să crească. Apoi a urmat o perioadă de timp schimbătoare între Lege şi Har, unde Legea se schimbă cu Harul (perioada de tranziţie). Iar în acea perioadă Biserica creştea.

În Fapte 3, Dumnezeu le mai dă încă o şansă poporului Israel  (v.19). Şi ştim sigur că Pavel spune, la un moment dat: „Ajunge cu Iudeii, de acum eu mă duc la Neamuri!”  Pavel îşi schimbă direcţia lui de propovăduire.

Ştim că atunci când Domnul Isus a venit, El a venit la „oile pierdute ale casei lui Israel”. De asemenea, mai ştim că Trupul lui Hristos a fost o taină pentru Iudeii din Vechiul Testament  (Efes.3; Efes.2; Rom.15). Cei din Vechiul Testament nu au văzut şi nu cunoşteau Trupul lui Hristos.

Ce era atât de misterios cu privire la Trupul lui Hristos? Iudeii şi Neamurile să existe împreună, ca şi un singur om, în Trupul lui Hristos  (Efes.2). Acest lucru era o taină pentru cei din Vechiul Testament. Ei nu au putut să prevadă lucrurile acestea.

De aceea, atunci când Corneliu şi cei din casa lui au fost mântuiţi [ei au fost primii mântuiţi dintre Neamuri], ceilalţi iudei nu puteau crede acest lucru  (Fapte 10). Atunci a avut loc un lucru foarte special.

ð    Să nu spuneţi că aceea este viaţa normală a Bisericii de astăzi, pe baza capitolului 10 din Faptele Apostolilor, pentru că un lucru special s-a întâmplat acolo: primii oameni dintre Neamuri s-au întors la Dumnezeu.

ð    Nu bazaţi nici viaţa normală a Bisericii de astăzi pe Fapte 2, pentru că un lucru foarte special s-a petrecut acolo: naşterea Bisericii.

ð    Nu bazaţi viaţa normală a Bisericii pe Fapte 8, unde Samaritenii au devit parte din Biserică. Acolo s-a petrecut un lucru foarte special.

ð    Nu bazaţi viaţa normală a Bisericii pe ceea ce s-a întâmplat în Fapte 19, unde Pavel a întâlnit câţiva din ucenicii lui Ioan undeva în Efes.

Vedeţi? Sunt multe greşeli în Bisericile noastre astăzi, pentru că oamenii încearcă să imite lucrurile care s-au petrecut în Fapte 2, Fapte 8, Fapte 10 şi Fapte 19. Atunci au fost nişte evenimente şi nişte lucruri foarte speciale, care s-au petrecut în toate aceste capitole.

Şi a fost un motiv pentru care Dumnezeu a ţinut Duhul Sfânt şi nu L-a trimis decât atunci - decât atunci când Petru şi Ioan s-au dus de şi-au pus mâinile pe Sameriteni. A fost un motiv pentru care Dumnezeu numai atunci a trimis Duhul Sfânt peste ei. Lucrul acela nu se întâmplă cu fiecare creştin în ziua de astăzi. A fost un lucru foarte special care s-a întâmplat acolo. Gândiţi-vă puţin!

➥        Ce sentimente aveau Iudeii faţă de Samariteni? Îi urau!

➥        Ce sentimente aveau Samaritenii faţă de Iudei? Îi urau!

➥        Vă puteţi imagina ce s-a întâmplat când Samaritenii au crezut? Pe o perioadă de aproape 1500 de ani, mântuirea era considerată că aparţine doar Iudeilor. Samaritenii au eşuat şi au respins şansa aceea. Ei s-au amestecat cu alte naţiuni, prin căsătorie, se închinau lui Dumnezeu într-un alt loc, etc. Ei au eşuat; de aceea, era o ură mare între ei... Şi acum, va exista o singură Biserică?!? Era un lucru foarte dificil de acceptat pentru ei.

Eu vă garantez că dacă Biserica din Samaria nu primea aprobarea [acea demonstraţie] din partea Bisericii din Ierusalim [ceea ce s-a întâmplat de fapt atunci când Petru şi Ioan s-au dus de şi-au pus mâinile peste acei credincioşi samariteni], vă garantez că dacă lucrul acela nu s-ar fi întâmplat, ar fi existat două Biserici: Biserica Samaritenilor şi Biserica Iudeilor. Dar Dumnezeu a spus: „Nu voi permite ca acest lucru să se întâmple! De aceea voi aştepta până când conducătorii şi liderii Bisericii din Ierusalim, prima Biserică din Ierusalim, voi aştepta până când ei se vor duce în Samaria şi le voi arăta lor - liderilor Bisericii din Ierusalim - că Eu i-am acceptat şi pe Samariteni; şi le voi arăta, forţându-i să meargă acolo.” 

Nu este nimic mai personal decât să-ţi pui mâna pe cineva; pentru că te apropii cel mai mult de un om atunci când îţi pui mâna pe el şi îl atingi. Dumnezeu a trebuit să-i trimită pe liderii din Ierusalim acolo, pentru a-şi pune mâinile peste Samariteni. Dumnezeu i-a forţat pe Ioan şi Petru să meargă acolo şi să-i atingă. Apoi a devenit o singură Biserică.

Ştiu că este o confuzie mare cu privire la botezul cu Duhul Sfânt, dar sunt multe lucruri care s-au petrecut în acea perioadă. Unii spun că botezul cu Duhul Sfânt are loc după ce devii creştin, după ce vine cineva si îşi pune mâinile peste tine. Dar acest lucru nu este adevărat! Lucrurile acelea au fost foarte specifice în acea perioadă de timp.

Pogorârea Duhului Sfânt a fost întotdeauna însoţită de vorbirea în alte limbi. Unii spun că lucrul acela ar trebui să se întâmple şi astăzi. Dar nu este adevărat! Atunci au fost nişte lucruri foarte specifice. Este multă confuzie cu privire la aceste lucruri, pentru că oamenii nu înţeleg interpunerea celor două perioade de timp, care s-a întâmplat în cartea Faptele Apostolilor.

Botezul cu Duhul Sfânt are loc în momentul mântuirii. Botezul cu Duhul Sfânt te face creştin. El este făcut de către Hristos, prin Duhul Sfânt. Botezul cu Duhul Sfânt te pune în trupul lui Hristos, iar Dumnezeu pune Duhul Sfânt în tine.

Prin botezul cu Duhul Sfânt, noi suntem puşi în Trupul lui Hristos, iar Duhul lui Dumnezeu este pus în noi. Lucrurile acestea se petrec în momentul mântuirii, pentru că nimeni nu poate fi în Hristos şi să nu aibă Duhul Sfânt. Atunci când are loc botezul cu Duhul Sfânt, atunci noi primim Duhul Sfânt.

Toate acele botezuri pe care le-am studiat, toate de fapt îndreaptă atenţia către botezul cu Duhul Sfânt. De exemplu, pocăinţa pregăteşte inima noastră pentru venirea lui Hristos în noi; pregăteşte acea clipă a venirii mântuirii.

Botezul cu Duhul Sfânt de fapt este o demonstraţie a experienţei pe care noi o avem atunci când devenim parte din trupul lui Hristos, în momentul în care suntem mântuiţi. Tot planul de răscumpărare a lui Dumnezeu lucrează pentru acest moment. Tot planul de răscumpărare vorbeşte despre mântuirea oamenilor [atât a bărbaţilor cât şi a femeilor] care se încred în Hristos, spre slava lui Dumnezeu. Pentru că atunci când are loc botezul cu Duhul Sfânt, noi putem să-L slăvim pe Dumnezeu (1 Cor.6:19-20).

Ø     1 Corinteni 6:19-20 - „Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuieşte în voi, şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri? ²⁰Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi, deci, pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.”

Este Trupul lui Hristos, pentru că are Duhul lui Hristos; şi Capul este Hristos. Tot Trupul lui Hristos Îl proslăveşte pe Dumnezeu. De fapt, toate lucrurile se îndreaptă către evenimentul acesta: proslăvirea faţă de Dumnezeu - botezul cu Duhul Sfânt.

Eu cred că acesta este motivul pentru care Pavel scrie în Efeseni 4:5: „Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez.” Poate cineva spune: „Cum adică există un singur botez, pentru că sunt cinci botezuri amintite: botezul lui Ioan (pocăinţei), botezul cu apă (botezul lui Hristos şi al nostru), botezul crucii (cu moartea), botezul cu Duhul Sfânt şi botezul cu foc.”  Dar în Efeseni 4:5 ni se spune că „este un singur botez”.

Ø     În Efeseni 4:1, Pavel ne încurajează „să ne purtăm într-un chip vrednic de chemarea noastră”.

§       v.2 - Pavel spune să ne îngăduim unii pe alţii şi să ne purtăm aşa cum se cuvine unii faţă de alţii.

§      v.3 - Pavel spune să căutăm să păstrăm unitatea Duhului.

➥        Avem noi unitatea Duhului? În 2 Corinteni 12 ni se spune că avem această unitate a Duhului, pentru că suntem un singur trup. Voi aveţi acelaşi Duh pe care îl am şi eu. Duhul Sfânt ne face pe noi una.

Iar aici, Pavel spune: „Voi sunteţi una! Acum, comportaţi-vă ca şi atare! Păstraţi acea unitate! Ea există, nu pentru că voi aţi fi făcut ceva, ci există datorită lucrării lui Dumnezeu.”  Tu faci parte din trupul lui Hristos.

➥        Ce creează acea unitate? Botezul cu Duhul Sfânt!

Spuneam că toate celelalte lucruri de fapt ne îndreaptă atenţia către botezul cu Duhul Sfânt:

·       pocăinţa noastră pregăteşte calea către Hristos, ne pregăteşte o cale pentru mântuirea noastră

·       Hristos Se identifică cu noi; El merge la cruce, având loc un botez acolo... De ce? Ca să facă posibil botezul cu Duhul Sfânt - adică, pentru a forma Trupul lui Hristos.

Toate acestea fac posibil botezul cu Duhul Sfânt, botez pe care îl găsim în Fapte 2. Toate ne îndreaptă atenţia către acest botez cu Duhul Sfânt. Toate acestea sunt spre slava lui Dumnezeu, pentru că aceasta este lucrarea pe care Dumnezeu o face spre slava Sa.

Am putea spune că există un singur botez, care are mai multe părţi. Aceasta este părerea mea despre Efeseni 4:5.

➥        Este legat botezul cu Duhul Sfânt de botezul cu apă? Bineînţeles că este!

➥        Este botezul cu Duhul Sfânt legat de botezul lui Hristos la cruce? Da!

➥        Este botezul cu Duhul Sfânt legat de identificarea Domnului Isus cu omul? Bineînţeles!

➥        Este legat botezul cu Duhul Sfânt de pocăinţă? Da!

Botezul cu Duhul Sfânt este legat de toate aceste lucruri. Într-adevăr, este un singur botez; o singură lucrare primordială pe care Dumnezeu o face pentru a produce unitatea Trupului spre slava Lui. Toate sunt strâns legate de botezul cu Duhul Sfânt, dar de fapt Dumnezeu urmăreşte un singur lucru în toate acestea. Nu face aceasta pentru noi, ci o face pentru El.

Spuneam că botezul cu Duhul Sfânt a avut loc în Fapte 2 şi a fost un eveniment unic: a fost începutul (naşterea) Bisericii.

v    Fapte 2:1-13 - „În ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc. ²Deodată a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. ³Nişte limbi ca de foc au fost văzute împărţindu-se printre ei, şi s-au aşezat câte una pe fiecare din ei. ⁴Şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt, şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le da Duhul să vorbească. ⁵Şi se aflau atunci în Ierusalim Iudei, oameni cucernici din toate neamurile care sunt sub cer. ⁶Când s-a auzit sunetul acela, mulţimea s-a adunat şi a rămas încremenită; pentru că fiecare îi auzea vorbind în limba lui. ⁷Toţi se mirau, se minunau, şi ziceau unii către alţii: „Toţi aceştia care vorbesc, nu sunt Galileeni? ⁸Cum, deci, îi auzim vorbind fiecăruia din noi în limba noastră, în care ne-am născut? ⁹Parţi, Mezi, Elamiţi, locuitori din Mesopotamia, Iudeea, Capadocia, Pont, Asia, ¹⁰Frigia, Pamfilia, Egipt, părţile Libiei dinspre Cirena, oaspeţi din Roma, Iudei sau prozeliţi, ¹¹Cretani şi Arabi, îi auzim vorbind în limbile noastre lucrurile minunate ale lui Dumnezeu! ¹²Toţi erau uimiţi, nu ştiau ce să creadă, şi ziceau unii către alţii: „Ce vrea să zică aceasta?” ¹³Dar alţii îşi băteau joc, şi ziceau: „Sunt plini de must!”

În acest pasaj găsim începutul (naşterea) Bisericii. Cred că este foarte multe confuzie cu privire la evenimentele care au avut loc aici. Vă aduceţi aminte că Domnul Isus le-a spus ucenicilor să meargă la Ierusalim şi să aştepte împlinirea promisiunii [făcută de Tatăl]. Aceasta este promisiunea (făgăduinţa) Tatălui.

Aceasta este taina, „care a fost descoperită cu privire la Biserică, şi care era necunoscută sfinţilor din Vechiul Testament” - după cum spune Pavel. Este vorba de Trupul lui Hristos, Mireasa lui Hristos, Biserica. Despre Biserică nu s-a vorbit niciodată în Vechiul Testament; era o taină (mister), era necunoscut şi nedescoperit. Iar aici, în Fapte 2, taina aceasta este descoperită. De fapt, aici începe.

Toate lucrurile au un singur început. Nu începi acelaşi proiect de două ori, ci îl începi o singură dată, şi apoi lucrezi mai departe la el. Exact acelaşi lucru îl face Duhul Sfânt aici, în Fapte 2: începe acel proiect, acea lucrare; şi apoi va zidi pe acea temelie, piatră după piatră.

Oare nu aceasta este Biserica? Biserica este o clădire a lui Hristos.

Ø     1 Petru 2:4-6 - „Apropiaţi-vă de El, piatra vie, lepădată de oameni, dar aleasă şi scumpă înaintea lui Dumnezeu. ⁵Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie sfântă, şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos. ⁶Căci este scris în Scriptură: „Iată că pun în Sion o piatră din capul unghiului, aleasă, scumpă; şi cine se încrede în El, nu va fi dat de ruşine.”

În acest pasaj este vorba de Biserică. Aici, Biserica este comparată cu o clădire. Fiecare clădire are o temelie, fiecare temelie are o piatră pusă în capul unghiului [piatra din capul unghiului fiind Hristos].

Toate lucrurile sunt măsurate în comparaţie cu Hristos. Hristos este standardul, Hristos este termenul de comparaţie - atunci când avem tendinţa să ne comparăm cu alţi creştini, este un lucru foarte bun la care ne putem gândi.

Întotdeauna vei putea găsi pe cineva care nu se pricepe atât de bine ca tine să facă ceva. Şi întotdeauna te poţi simţi mai bine făcând pe altcineva să se simtă prost. Dar Dumnezeu nu ne spune niciodată să ne comparăm cu alţi oameni, care nu Îl imită pe Hristos. El ne spune, într-adevăr, să fim exemple (pilde) pentru alţii, pilde ale lui Hristos  (1 Cor.11:1; Tit 2). Toate lucrurile ar trebui să fie comparate cu Hristos. De aceea se spune că Domnul Isus este împlinirea Legii, pentru cei care cred; El este sfârşitul Legii pentru cei care cred.

Sfinţii Vechiului Testament se comparau cu Legea - Legea fiind un standard -, şi niciodată nu se ridicau la standardul Legii. De aceea, ei aveau nevoie de mântuire.

Sfinţii Noului Testament se compară cu Hristos - care este piatra din capul unghiului -, şi îşi dau seama că nici ei nu se pot ridica la standardul lui Hristos. De aceea, şi ei trebuie să fie mântuiţi.

↳        Fiecare clădire are o temelie,

↳        fiecare temelie are o piatră care este pusă în capul unghiului,

↳        fiecare clădire are o structură - o structură care să fie zidită pe temelie, pe piatra din capul unghiului.

Hristos este în temelie [este parte din temelie]; şi de aceea, în anumite pasaje, când se vorbeşte despre Domnul Isus se vorbeşte despre temelie.

Ø     Efeseni 2:20 - „fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos.”

În acest verset, se vorbeşte despre această taină care a fost descoperită [despre Biserică]. Lucrul acesta era pur şi simplu de neînţeles pentru mintea iudeilor, deoarece sute de ani, generaţii după generaţii, iudeii erau poporul ales al lui Dumnezeu. Dacă iudeii se duceau într-o ţară păgână, când se întorceau înapoi trebuiau să treacă prin ritualuri şi ceremonii întregi de curăţire, ca să se purifice. Pentru Iudei, Neamurile erau oameni din afara planului lui Dumnezeu.

Ø     Efeseni 2:11-12 - „De aceea voi, care altădată eraţi Neamuri din naştere, numiţi netăiaţi împrejur de către aceia care se cheamă tăiaţi împrejur, şi care sunt tăiaţi împrejur în trup de mâna omului: ¹²aduceţi-vă aminte că în vremea aceea eraţi fără Hristos, fără drept de cetăţenie în Israel, străini de legămintele făgăduinţei, fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume.” 

Neamurile erau din afară, nu aveau ce căuta printre iudei. Aceştia erau Neamurile. Iar acum, Neamurile să fie una cu ei?!? După atâţia ani şi atâtea diferenţe de deosebiri şi separări între Iudei şi Neamuri, acum ei să devină una?!?  Acest lucru era un lucru greu de înţeles şi de acceptat pentru mintea iudeilor. Dar acesta era lucrul pe care îl făcea Dumnezeu în Biserică. Şi totul începe în Fapte 2.

Hristos este piatra din capul unghiului. Ni se spune în Efeseni 2:20 că în temelie erau proorocii şi apostolii; şi ei erau parte din temelie... De câte ori pui temelia, pentru a construi o casă? O singură dată! Şi apoi începi să zideşti pe temelia aceea. De aceea, eu cred că acel dar al proorocilor şi al apostolilor s-a terminat - pentru că este în temelie. Noi nu mai suntem în temelie, ci noi lucrăm la construirea structurii clădirii; noi alcătuim clădirea construită pe temelie.

Ştim că au fost 12 oameni foarte speciali, aleşi în această slujbă de apostoli. Ştim că au fost mulţi prooroci care au vorbit Cuvântul lui Dumnezeu, atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament [sunt de fapt câteva epistole care vorbesc despre proorocii aceştia, dar nu prea mult: cum ar fi 1 Corinteni, Efeseni]. Epistolele acestea au fost printre primele epistole care au fost scrise. Este foarte interesant să observăm că epistolele care au fost scrise mai târziu, pe la sfârşitul primului secol, când Biserica se dezvolta tot mai mult, observăm că proorocii şi toate acele evenimente care au fost la începutul Bisericii nu mai sunt menţionate.

·       moartea lui Hristos a avut loc în anii 30/32 d.Hr.

·       în anii 50-55 d.Hr. au fost scrise primele epistole

·       în anul 70 d.Hr., Templul este distrus, toată preoţia levitică este distrusă şi toate jertfele încetează. Acesta a fost un eveniment foarte semnificativ în ceea ce priveşte poporul Israel.

·       până în anii 90-95 d.Hr., când a fost scrisă Apocalipsa lui Ioan, au fost scrise toate celelalte epistole: epistolele lui Pavel către Timotei şi Tit, epistola lui Ioan, epistolele lui Petru, etc.

Este foarte interesant faptul că în aceste epistole scrise mai târziu - în special, în epistolele care au fost scrise liderilor Bisericilor: cum ar fi epistolele către Timotei şi către Tit -, nu ni se menţionează absolut nimic despre prooroci.

Proorocul era cel care trebuia să ducă mai departe Cuvântul lui Dumnezeu. El avea o funcţie şi un rol foarte important. El are vasul prin care Dumnezeu Îşi comunica Cuvântul Său  (2 Tim.3:16; 2 Pet.1:20-21). Proorocii aveau de comunicat nişte lucruri foarte importante, de aceea ei aveau nişte poziţii foarte importante - poziţii critice în dezvoltarea Bisericii.

➥        Oare de ce nu-i spune Pavel lui Timotei să-i găsească pe cei ce aveau darul proorociei şi să-i folosească în Biserică?

➥        De ce nu-i spune lui Tit: „Găseşte-i, caută-i pe prooroci! Ei sunt oamenii importanţi în darea învăţăturii, pentru că ei trebuie să vestească Cuvântul lui Dumnezeu!”?

Nu ni se spune absolut nimic despre prooroci în epistolele acestea, ci de fapt Pavel vorbeşte despre învăţători. Este o slujbă diferită... Ce face un învăţător? Învăţătorul ia produsul proorocului. Definiţia unui prooroc este dată în Deuteronom 18:15-22

Ø     Deuteronom 18:15-22 - „Domnul, Dumnezeul tău, îţi va ridica din mijlocul tău, dintre fraţii tăi, un prooroc ca mine: să ascultaţi de el! ¹⁶Astfel el va răspunde la cererea pe care ai făcut-o Domnului, Dumnezeului tău, la Horeb, în ziua adunării poporului, când ziceai: „Să nu mai aud glasul Domnului, Dumnezeului meu, şi să nu mai văd acest foc mare, ca să nu mor.” ¹⁷Atunci Domnul mi-a zis: „Ce au zis ei, este bine. ¹⁸Le voi ridica din mijlocul fraţilor lor un prooroc ca tine, voi pune cuvintele Mele în gura lui, şi el le va spune tot ce-i voi porunci Eu. ¹⁹Şi dacă cineva nu va asculta de cuvintele Mele pe care le va spune el în Numele Meu, Eu îi voi cere socoteală. ²⁰Dar proorocul care va avea îndrăzneala să spună în Numele Meu un cuvânt pe care nu-i voi porunci să-l spună sau care va vorbi în numele altor dumnezei, proorocul acela să fie pedepsit cu moartea. ²¹Poate că vei zice în inima ta: „Cum vom cunoaşte cuvântul pe care nu-l va spune Domnul?” ²²Când ceea ce va spune proorocul acela în Numele Domnului nu va avea loc şi nu se va întâmpla, va fi un cuvânt pe care nu l-a spus Domnul. Proorocul acela l-a spus din îndrăzneală: să n-ai teamă de el.”

În pasajul acesta ni se spune că proorocul era omul pe care îl lua Dumnezeu, îi punea cuvintele Sale în gura lui, şi apoi îi poruncea să le vorbească. Proorocul este cel care vorbeşte cuvintele lui Dumnezeu, cu o autoritate completă de la Dumnezeu, fără a se putea împotrivi acelor cuvinte. 

Dacă este Cuvântul lui Dumnezeu, atunci el are autoritate.

➥        Ce este Biblia? Cuvântul lui Dumnezeu!

➥        Trebuie să-l ascultăm? Da, pentru că are autoritate! Este o autoritate completă a lui Dumnezeu. Nu ne putem împotrivi autorităţii lui Dumnezeu şi să fim în acelaşi timp plăcuţi lui Dumnezeu.

➥        De ce este Cuvântul lui Dumnezeu? A fost insuflat de Dumnezeu, scris de prooroci şi apostoli - cei în care Dumnezeu Şi-a pus cuvintele Sale în gura lor.

În pasajul acesta din Deuteronom, Dumnezeu ne dă un test pentru prooroci. Ni se spune: „Dacă vrei să testezi pe cineva, pentru a vedea dacă este un prooroc adevărat, atunci vezi dacă ceea ce prooroceşte el se va împlini cu adevărat. Testează să vezi dacă cuvintele lui se vor împlini. Dacă cuvintele proorocului nu se vor împlini, atunci ucide-l!”

Au fost oameni care au venit la Biserica noastră şi mi-au spus că sunt prooroci. Ei voiau să-mi dea o proorocie despre mine. Eu le-am spus: „Accept, cu o singură condiţie: să-mi permiteţi să aplic testul proorocului la viaţa voastră.”  De obicei, oamenii aceia nu ştiu nimic despre testul proorocului. Le-am deschis la Deuteronom 18, şi le-am spus: „Uite cum facem! Eu voi asculta proorocia voastră, atâta timp cât sunteţi de acord că dacă proorocia nu se împlineşte, eu să vă pot omorî.”  Dar după aceea nu mi-a mai spus nimeni proorocia.

Acesta este testul pentru un prooroc, aceasta era slujba proorocului şi acesta este produsul proorocilor. Învăţătorul ia ceea ce a fost produs deja de prooroc şi apoi îl comunică oamenilor. Eu cred că proorocii făceau parte din temelie [ni se spune clar în Efeseni 2:20 acest lucru], împreună cu apostolii; pe când proorocia există încă. Biblia este proorocia, ea nu este proorocul. Proorocul a produs Biblia. Ceea ce a produs proorocii este ceea ce noi folosim astăzi.

Ştiu că sunt oameni în Bisericile de astăzi care nu sunt de acord cu mine. Dar versetul acesta din Efeseni 2:20 este un verset foarte puternic. De asemenea, faptul că în ultimele stadii ale dezvoltării Bisericii din Scriptură nu ni se mai menţionează nimic despre slujba proorocului. Proorocul a dispărut, şi nu mai este menţionat nicăieri. Numai învăţătorul este menţionat.

Dacă proorocul era la fel de important Bisericii astăzi, dacă era fundamental lucrării din Biserică astăzi - cum pretind mulţi -, ne-am aştepta ca epistolele acestea care au fost scrise - în special pentru liderii Bisericilor de astăzi -, să ne spună cât de important este proorocul şi slujba lui; ar trebui să-i căutăm pe prooroci în mijlocul nostru, dacă acest lucru era fundamental Bisericii de astăzi.

Mulţi oameni folosesc pasajele din 1 Corinteni 12-14 [epistolă care a fost scrisă în jurul anilor 50-55 d.Hr.] şi cred că atunci, în vremea aceea, proorocii erau încă acolo şi vesteau Cuvântul lui Dumnezeu - pentru că Scriptura nu a fost completă decât atunci când Ioan a scris Apocalipsa, la sfârşitul primului secol. Scriptura era încă produsă în vremea aceea. Temelia era încă pusă atunci.

Eu cred că temelia a fost terminată la sfârşitul primului secol. După aceea, s-a trecut mai departe la zidirea clădirii: piatră după piatră, viaţă după viaţă, mântuire după mântuire... până când Biserica va fi completă - „până când numărul Neamurile se va împlini.” (Rom.11:25). Când numărul deplin al Neamurilor va intra în Biserică, atunci Dumnezeu va termina construcţia Bisericii. Iar Trupul lui Hristos va fi complet atunci; Mireasa lui Hristos va fi completă. Domnul Isus Îşi va lua Mireasa (Biserica) în cer, ca să „Se căsătorească cu ea”; atunci va avea loc nunta Mielului, în ceruri. După aceea, Dumnezeu va încheia planul Său cu poporul Israel. În momentul de faţă încă se lucrează la construcţia Bisericii - Biserică, care este construită pe temelie: temelia apostolilor şi a proorocilor.

Trebuie să ţinem minte că în Fapte 2 era începutul (naşterea) Bisericii. Şi găsim acolo nişte lucruri ciudate care s-au petrecut: acel „sunet ca vâjâitul unui vânt puternic”, „nişte limbi de foc, care s-au pogorât peste cei care erau în camera de sus şi se rugau”. Luca ne spune că erau ca „nişte limbi de foc” - o flacără sub forma unei limbi. Apoi, el spune că „au fost umpluţi cu toţii de Duhul Sfânt”.

Acesta (din Fapte 2) este botezul cu Duhul Sfânt. Pentru prima oară, Duhul Sfânt intră într-un om şi îl umple; locuieşte înăuntru, în viaţa unei persoane - îl pecetluieşte pe om, devine arvuna (prima rată), devine promisiunea; noi devenim Templul lui Dumnezeu. Este prima oară când lucrul acesta se petrece.

Pentru iudei, acest eveniment era un lucru extraordinar... Noi, devenim Templu!?! Ştiţi cum priveau ei Templul? Pentru ei, Templul era centrul vieţii religioase; acolo locuia Duhul lui Dumnezeu; acolo se duceau în fiecare zi, la toate sărbătorile şi la toate festivalurile pe care le aveau... O persoană să devină Templu!?! Nu doar o persoană, ci mai multe persoane la un loc... Era o idee incredibilă pentru mintea iudeilor, era un gând extraordinar. Dar era exact ceea ce făcea Dumnezeu acolo! Dumnezeu începea Trupul lui Hristos atunci. Toate aceste lucruri s-au petrecut acolo: au fost umpluţi cu Duhul Sfânt, au început să vorbească în alte limbi, etc.

În limba engleză, fraza „au început să vorbească în alte limbi” este foarte confuză. Traducerea din limba engleză spune că „au început să vorbească cu alte limbi” - fiind vorba de limbă, ca şi mădular. Pentru că în limba engleză, cuvântul „limba” - ca şi mădular - poate fi folosit şi pentru o limbă care o vorbeşti.

Dar în Fapte 2:4 nu este vorba de limba, ca şi mădular, ci este vorba de limba care se vorbeşte. Şi Biblia ne enumeră toate acele limbi pe care le vorbeau (v.9-11). Erau limbile pe care le vorbeau în regiunea aceea, în acea perioadă de timp. Nu era o limbă cerească, misterioasă.

Ceea ce era ciudat, în cazul acesta, nu era sunetul limbii - felul în care suna limba pe care o vorbeau ei -, ci faptul că oamenii aceştia vorbeau acele limbi foarte clar; şi erau oameni needucaţi, care niciodată nu au studiat limba respectivă. Acesta era lucrul ciudat, în cazul acela. Ei nu cunoşteau limbile acestea, şi totuşi vorbeau foarte clar „lucrurile minunate ale lui Dumnezeu” (v.11). Acesta era lucrul ciudat; Dumnezeu era la lucru, în acele momente.

Ştiu că există multă confuzie cu privire la lucrurile acestea, dar vreau să vă dau câteva lucruri la care să vă gândiţi.

·       în Fapte 2 avem naşterea Bisericii. Atunci s-au petrecut nişte lucruri foarte specifice: „s-a auzit un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic”, „nişte limbi ca de foc s-au pogorât pe capetele oamenilor”, „au avut abilitatea de a vorbi în alte limbi”.

·       Petru face referinţă la lucrul acesta în Fapte 10, atunci când primii oameni dintre Neamuri sunt primiţi în Biserică. Atunci s-a petrecut ceva foarte asemănător cu ceea ce s-a petrecut în Fapte 2: unii dintre ei încep să vorbească în alte limbi.

·       În capitolul 11, atunci când Petru se întoarce la Ierusalim, după ce a fost la casa lui Corneliu, după ce a văzut că Dumnezeu i-a acceptat şi pe Neamuri în Biserică, Petru spune, atunci când istoriseşte ce s-a petrecut acolo:

§       v.15 - „Şi, cum am început să vorbesc, Duhul Sfânt S-a pogorât peste ei ca şi peste noi la început.” 

Petru se referea la începutul Bisericii.

§       v.16 - „Şi mi-am adus aminte de vorba Domnului, cum a zis: „Ioan a botezat cu apă, dar voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt.”

Acesta era lucrul care s-a petrecut în Fapte 2, şi exact acelaşi lucru s-a petrecut din nou în Fapte 10: botezul cu Duhul Sfânt. Neamurile deveneau parte din Biserică.

v    Fapte 8:14-17 - „Apostolii, care erau în Ierusalim, când au auzit că Samaria a primit Cuvântul lui Dumnezeu, au trimis la ei pe Petru şi pe Ioan. ¹⁵Aceştia au venit la Samariteni, şi s-au rugat pentru ei, ca să primească Duhul Sfânt. ¹⁶Căci nu Se pogorâse încă peste nici unul din ei, ci fuseseră numai botezaţi în Numele Domnului Isus. ¹⁷Atunci Petru şi Ioan au pus mâinile peste ei, şi aceia au primit Duhul Sfânt.”

Este un singur eveniment aici, când un grup de oameni au crezut, au fost botezaţi în Numele Domnului Isus, dar nu au primit încă Duhul Sfânt. Nu aşa lucrează Dumnezeu! Am văzut deja că nu poţi fi creştin fără să ai Duhul lui Dumnezeu.

Într-un mod foarte unic şi foarte specific aici, în situaţia aceasta, Dumnezeu a ţinut Duhul Sfânt şi nu I-a permis să Se pogoare peste ei, după ce a crezut cineva. Motivul pentru care Dumnezeu a oprit Duhul Sfânt să Se pogoare peste ei avea de-a face cu unitatea dintre Samariteni şi Iudei. Dumnezeu a ţinut Duhul Sfânt să coboare peste ei, până când Petru şi Ioan s-au coborât de la Ierusalim şi şi-au pus mâinile peste ei.

Punerea mâinilor a însemnat întotdeauna identificare. În Vechiul Testament, preoţii îşi puneau mâinile peste un animal care trebuia să fie jertfit. Era o identificare acolo: animalul acela urma să moară ca jertfă de ispăşire pentru oameni.

În cazul acesta, Petru şi Ioan coboară de la Ierusalim în Samaria şi îşi pun mâinile peste oamenii aceştia, ca să se identifice cu ei; iudeii se identificau cu samaritenii. Ei s-au identificat împreună, formând o singură Biserică. Lucrul acesta nu se mai întâmplă de atunci.

Nu ni se spune niciodată să facem aşa. Cu toate acestea, oamenii vor să mai facă aşa. Ei se folosesc de acest pasaj din Fapte 8 şi spun: „Aşa s-a petrecut în Fapte 8! Aşa că Dumnezeu vrea ca eu să mă duc şi să-mi pun mâinile pe toţi oamenii, ca şi ei să primească Duhul Sfânt.”  Nu ni se spune niciodată să facem lucrul acesta.

După cum am mai spus, Faptele Apostolilor este o carte istorică; este o carte care prezintă istoria Bisericii. În această carte, Duhul Sfânt ne arată cum a început Dumnezeu Biserica. Nu ne spune să facem tot timpul aceleaşi lucruri.

În Romani 9-11 ni se spune că motivul pentru care a venit Biserica a fost datorită neascultării Israelului. Poporul Israel L-a respins pe Mesia;     L-au atârnat pe o cruce ca să moară. Prin neascultarea lor a venit mântuirea la Neamuri. Bineînţeles că acesta a fost planul lui Dumnezeu de la început. Dar, cu toate acestea, Biserica a venit ca şi rezultat al neascultării lui Israel.

Tot ceea ce implică Biserica se datorează neascultării Israelului. Formarea Bisericii, începutul Bisericii însemna judecată asupra Israelului.

v    Fapte 10 - „În Cezarea era un om cu numele Corneliu, sutaş din ceata de ostaşi numită „Italiana. ²Omul acesta era cucernic şi temător de Dumnezeu, împreună cu toată casa lui. El făcea multe milostenii norodului, şi se ruga totdeauna lui Dumnezeu. ³Pe la ceasul al nouălea din zi, a văzut lămurit într-o vedenie pe un înger al lui Dumnezeu că a intrat la el, şi i-a zis: „Cornelie!” ⁴Corneliu s-a uitat ţintă la el, s-a înfricoşat, şi a răspuns: „Ce este, Doamne? Şi îngerul i-a zis: „Rugăciunile şi milosteniile tale s-au suit înaintea lui Dumnezeu, şi El Şi-a adus aminte de ele. ⁵Trimite acum nişte oameni la Iope, şi cheamă pe Simon, zis şi Petru. ⁶El găzduieşte la un om, numit Simon tăbăcarul, a cărui casă este lângă mare: acela îţi va spune ce trebuie să faci.” ⁷Cum a plecat îngerul, care vorbise cu el, Corneliu a chemat două din slugile sale, şi un ostaş cucernic din aceia care-i slujeau în tot timpul; ⁸şi, după ce le-a istorisit totul, i-a trimis la Iope. ⁹A doua zi, când erau pe drum şi se apropiau de cetate, Petru s-a suit să se roage pe acoperişul casei, pe la ceasul al şaselea. ¹⁰L-a ajuns foamea, şi a vrut să mănânce. Pe când îi pregăteau mâncarea, a căzut într-o răpire sufletească. ¹¹A văzut cerul deschis, şi un vas ca o faţă de masă mare, legată cu cele patru colţuri, coborându-se şi slobozindu-se în jos pe pământ. ¹²În ea se aflau tot felul de dobitoace cu patru picioare şi târâtoare de pe pământ şi păsările cerului. ¹³Şi un glas i-a zis: „Petre, scoală-te, taie şi mănâncă.” ¹⁴„Nicidecum, Doamne”, a răspuns Petru. „Căci niciodată n-am mâncat ceva spurcat sau necurat.” ¹⁵Şi glasul i-a zis iarăşi a doua oară: „Ce a curăţit Dumnezeu, să nu numeşti spurcat.” ¹⁶Lucrul acesta s-a făcut de trei ori, şi îndată după aceea vasul a fost ridicat iarăşi la cer. ¹⁷Pe când Petru nu ştia ce să creadă despre înţelesul vedeniei pe care o avusese, iată că, oamenii trimeşi de Corneliu, întrebând de casa lui Simon, au stat la poartă, ¹⁸şi au întrebat cu glas tare dacă Simon, zis şi Petru, găzduieşte acolo. ¹⁹Şi pe când se gândea Petru la vedenia aceea, Duhul i-a zis: „Iată că te caută trei oameni; ²⁰scoală-te, pogoară-te, şi du-te cu ei, fără şovăire, căci Eu     i-am trimis.” ²¹Petru, deci, s-a pogorât şi a zis oamenilor acelora: „Eu sunt acela, pe care-l căutaţi; ce pricină vă aduce?” ²²Ei au răspuns: „Sutaşul Corneliu, om drept şi temător de Dumnezeu şi vorbit de bine de tot neamul Iudeilor, a fost înştiinţat de Dumnezeu, printr-un înger sfânt, să te cheme în casa lui, şi să audă cuvintele pe care i le vei spune.” ²³Petru, deci, i-a chemat înăuntru, şi i-a găzduit. ²⁴A doua zi, s-a sculat, şi a plecat cu ei.    L-au însoţit şi câţiva fraţi din Iope. În cealaltă zi au ajuns la Cezarea. Corneliu îi aştepta cu rudele şi prietenii de aproape, pe care-i chemase. ²⁵Când era să intre Petru, Corneliu, care-i ieşise înainte, s-a aruncat la picioarele lui, şi i s-a închinat. ²⁶Dar Petru l-a ridicat şi a zis: „Scoală-te, şi eu sunt om!” ²⁷Şi vorbind cu el, a intrat în casă, şi a găsit adunaţi pe mulţi. ²⁸„Ştiţi”, le-a zis el „că nu este îngăduit de Lege unui Iudeu să se însoţească împreună cu unul de alt neam sau să vină la el; dar Dumnezeu mi-a arătat să nu numesc pe nici un om spurcat sau necurat. ²⁹De aceea am venit fără cârtire când m-aţi chemat; vă întreb, deci, cu ce gând aţi trimis după mine?” ³⁰Corneliu a răspuns: „Acum patru zile, chiar în clipa aceasta, mă rugam în casa mea la ceasul al nouălea; şi iată că a stat înaintea mea un om cu o haină strălucitoare, ³¹şi a zis: „Cornelie, rugăciunea ta a fost ascultată, şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de milosteniile tale. ³²Trimite, deci, la Iope, şi cheamă pe Simon, zis şi Petru; el găzduieşte în casa lui Simon tăbăcarul, lângă mare; când va veni el, îţi va vorbi.” ³³Am trimis îndată la tine, şi bine ai făcut că ai venit. Acum, deci, toţi suntem aici înaintea lui Dumnezeu, ca să ascultăm tot ce ţi-a poruncit Domnul să ne spui. ³⁴Atunci Petru a început să vorbească şi a zis: „În adevăr, văd că Dumnezeu nu este părtinitor, ³⁵ci că în orice neam, cine se teme de El, şi lucrează neprihănire este primit de El. ³⁶El a trimis Cuvântul Său fiilor lui Israel, şi le-a vestit Evanghelia păcii, prin Isus Hristos, care este Domnul tuturor. ³⁷Ştiţi vorba făcută prin toată Iudeea, începând din Galileea, în urma botezului propovăduit de Ioan; ³⁸cum Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere pe Isus din Nazaret, care umbla din loc în loc, făcea bine, şi vindeca pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavolul; căci Dumnezeu era cu El. ³⁹Noi suntem martori a tot ce a făcut El în ţara Iudeilor şi în Ierusalim. Ei L-au omorât, atârnându-L pe lemn. ⁴⁰Dar Dumnezeu L-a înviat a treia zi, şi a îngăduit să Se arate, ⁴¹nu la tot norodul, ci nouă, martorilor aleşi mai dinainte de Dumnezeu, nouă, care am mâncat şi am băut împreună cu El, după ce a înviat din morţi. ⁴²Isus ne-a poruncit să propovăduim norodului, şi să mărturisim că El a fost rânduit de Dumnezeu Judecătorul celor vii şi al celor morţi. ⁴³Toţi proorocii mărturisesc despre El că oricine crede în El, capătă, prin Numele Lui, iertarea păcatelor.” ⁴⁴Pe când rostea Petru cuvintele acestea, S-a pogorât Duhul Sfânt peste toţi cei ce ascultau Cuvântul. ⁴⁵Toţi credincioşii tăiaţi împrejur, care veniseră cu Petru, au rămas uimiţi când au văzut că darul Duhului Sfânt s-a vărsat şi peste Neamuri. ⁴⁶Căci îi auzeau vorbind în limbi şi mărind pe Dumnezeu. Atunci Petru a zis: ⁴⁷„Se poate opri apa ca să nu fie botezaţi aceştia, care au primit Duhul Sfânt ca şi noi?” ⁴⁸Şi a poruncit să fie botezaţi în Numele Domnului Isus Hristos. Atunci l-au rugat să mai rămână câteva zile la ei.”

Acum, nu numai că avem începutul Bisericii - care de fapt semnifică judecata asupra Israelului, datorită neascultării lor -, dar avem şi începutul adăugării Neamurilor în Biserică. Lucrul acesta este în mod specific o judecată asupra Israelului, pentru că acum Evanghelia a mers mai departe: de la israeliţi la Neamuri.

v    Fapte 19:1-7 - „Pe când era Apolo în Corint, Pavel, după ce a trecut prin ţinuturile de sus ale Asiei, a ajuns la Efes. Aici a întâlnit pe câţiva ucenici, ²şi le-a zis: „Aţi primit voi Duhul Sfânt când aţi crezut?” Ei i-au răspuns: „Nici n-am auzit cu toate că a fost dat un Duh Sfânt.” ³Dar cu ce botez aţi fost botezaţi?” le-a zis el. Şi ei au răspuns: „Cu botezul lui Ioan.” ⁴Atunci Pavel a zis: „Ioan a botezat cu botezul pocăinţei, şi spunea norodului să creadă în Cel ce venea după el, adică în Isus.” ⁵Când au auzit ei aceste vorbe, au fost botezaţi în Numele Domnului Isus. ⁶Când şi-a pus Pavel mâinile peste ei, Duhul Sfânt S-a pogorât peste ei, şi vorbeau în alte limbi, şi prooroceau. ⁷Erau cam doisprezece bărbaţi de toţi.”

În acest capitol avem un grup de oameni care au fost botezaţi cu botezul lui Ioan. Acela era botezul pocăinţei, botezul de dinainte de cruce, ca să-i pregătească pe oameni pentru venirea Domnului.

Botezul acela a fost bun pentru perioada aceea de timp, dar nu şi de la cruce încoace. Domnul a venit deja. Botezul lui Ioan nu mai este îndeajuns, nu mai este suficient. Astăzi, noi nu suntem botezaţi cu botezul pocăinţei, aşteptând venirea lui Mesia, pentru că El a venit. Acum trebuie să credem în Domnul Isus.

Exact acesta este lucrul pe care ni-l spune Pavel aici:

§       v.2 – Pavel îi întreabă pe acei oameni: „Aţi primit Duhul Sfânt atunci când aţi crezut?” Ei au răspuns: „Nu! Nici măcar nu am auzit că există un Duh Sfânt.”  Ei nu erau mântuiţi.

§       v.4 – Pavel le spune: „Ioan a botezat cu botezul pocăinţei, şi spunea norodului să creadă în Cel ce venea după el, adică în Isus.”  Ei au auzit despre Domnul Isus.

Nu ni se spune exact, dar ei auziseră despre lucrarea Domnului Isus, care a venit după Ioan. Apoi, ei au fost botezaţi în Numele Domnului Isus. Nu poţi să fii botezat în Numele Domnului Isus decât dacă crezi. Înseamnă că ei au crezut în Domnul Isus, şi atunci au fost mântuiţi  (v.5). Şi apoi, Pavel şi-a pus mâinile peste ei. Ni se spune din nou că şi aici s-a vorbit în limbi.

Ce se întâmpla aici? Pentru cine a fost botezul lui Ioan? Cine s-a dus la Ioan în pustie ca să fie botezat? Iudeii! Atunci nu au fost botezaţi oamenii dintre Neamuri, ci Israelul era botezat de Ioan. Acum nu mai este doar Israelul, ci acum şi Neamurile sunt adăugate Bisericii. Acest lucru înseamnă judecata asupra lui Israel, pentru că L-au răstignit pe Mesia.

Ø     1 Corinteni 14 - Este un pasaj care prezintă diferenţa între darul vorbirii în limbi şi darul proorociei. Atunci când cineva proorocea, el proorocea într-o limbă ce putea fi înţeleasă de oameni.

De exemplu, dacă eu aş fi fost prooroc, fără să am traducător, eu m-aş afla exact în situaţia despre care Pavel vorbeşte în 1 Corinteni 14. Numai că aici situaţia ar implica darul vorbirii într-o altă limbă. Faptul că vorbesc limba engleză nu înseamnă că am un dar spiritual.

Pavel spune: „Dacă te ridici într-o Biserică şi începi să vorbeşti într-o altă limbă, pe care oamenii nu o pot înţelege, ce le foloseşte oamenilor de acolo? Nu le foloseşte la nimic!… Mai bine rostesc cinci cuvinte, pe care mintea mea să le gândească, într-o limbă pe care oamenii să o poată înţelege, decât zece mii de cuvinte într-o limbă pe care oamenii să nu o înţeleagă.”

Dacă nimeni de aici nu ar înţelege nici măcar un cuvânt în limba engleză, eu aş putea să stau aici şi să predau în limba engleză timp de zece ani, dar nu vă va folosi la nimic. Dar dacă ar veni un învăţător care să predea în româneşte şi ar rosti doar cinci cuvinte, cuvintele acelea v-ar folosi mult mai mult decât cei zece ani ai mei în care v-am dat învăţătură şi nu aţi înţeles nimic.

Acesta este punctul pe care îl subliniază aici Pavel. El spune că atunci când un prooroc prooroceşte, să o facă într-o limbă pe care oamenii să o poată înţelege, aceeaşi limbă pe care o vorbesc şi oamenii. Dacă cineva vorbeşte în alte limbi, atunci omul acela vorbeşte oricui altcuiva, dar nu oamenilor; pentru că oamenii nu înţeleg limba lui.

Apoi, Pavel ne spune motivul pentru care a fost dat darul vorbirii în limbi.

Ø     1 Corinteni 14:20-22 - „Fraţilor, nu fiţi copii la minte; ci, la răutate, fiţi prunci; iar la minte, fiţi oameni mari. ²¹În Lege este scris: „Voi vorbi norodului acestuia prin altă limbă şi prin buze străine; şi nici aşa nu Mă vor asculta,” zice Domnul. ²²Prin urmare, limbile sunt un semn nu pentru cei credincioşi, ci pentru cei necredincioşi. Proorocia, dimpotrivă, este un semn nu pentru cei necredincioşi, ci pentru cei credincioşi.”

Aceste trei versete sunt foarte importante. Unii oameni sunt foarte confuzi în ceea ce priveşte darul vorbirii în alte limbi. Versetele acestea ne arată care a fost scopul vorbirii în alte limbi; ne arată scopul pentru care Dumnezeu a dat darul acesta.

Uitaţi-vă ce spune Pavel la început: „Fraţilor, vreau să fiţi maturi atunci când vă gândiţi la aceste lucruri! Iată care este punctul de vedere al unui om matur: „Voi vorbi norodului acestuia prin altă limbă şi prin buze străine…”  Pavel le citează aici din Isaia 28:11, şi spune: „Acesta este punctul de vedere al unui om matur, cu privire la ceea ce se petrece în cazul vorbirii în limbi.”

Acest verset este un verset foarte important. Duhul Sfânt a ales să pună versetul acela acolo, cu un motiv. Dacă nu înţelegeţi Isaia 28:11 şi nu înţelegeţi motivul pentru care Duhul Sfânt a inclus versetul acesta în            1 Corinteni 14, nu veţi înţelege darul vorbirii în limbi... Ce se petrecea în Isaia 28:11?

Ø     Isaia 28:11 - „Ei bine! Prin nişte oameni cu buze bâlbâitoare şi cu vorbirea străină va vorbi poporului acestuia Domnul.”

În Isaia 28, Dumnezeu a condamnat neascultarea seminţiilor de Nord a Israelului; Dumnezeu a condamnat Israelul, de fapt. El spune: „Vai de cununa îngâmfată a beţivilor din Efraim…” (v.1). În continuarea capitolului ni se spune cum preoţii şi proorocii s-au abătut de la Domnul. Israelul a fost neascultător de Dumnezeu. Iar Dumnezeu spune: „Vă voi judeca! Şi ca să vă judec, Mă voi folosi de oameni care să vorbească o altă limbă, de asirieni. Ei vor veni, vă vor distruge şi vă vor duce în robie.” (v.11). Acesta este versetul care a fost citat în 1 Corinteni 14.

De aceea, Pavel spune: „Vreţi să fiţi informaţi, vreţi să fiţi oameni inteligenţi cu privire la darul vorbirii în limbi? Atunci, trebuie să înţelegeţi ce face Dumnezeu atunci când vorbeşte poporului Său în alte limbi. Dumnezeu îi judecă; Dumnezeu judecă poporul Său.”

Pavel merge mai departe, şi spune: „Limbile sunt un semn nu pentru cei credincioşi…”  Cu alte cuvinte, limbile nu sunt pentru Biserică. Darul acesta nu a fost dat pentru beneficiul (folosul) Bisericii. Nu este pentru cei care cred, ci este pentru cei necredincioşi.

Ce fel de necredincioşi, în mod specific, ţinând cont de contextul din Isaia 28:11? Iudeii necredincioşi; Israelul necredincios! Acesta era de fapt începutul Bisericii.

Biserica a venit, pentru că Israelul L-a respins pe Mesia. Când iudeii aceia necredincioşi au văzut ce se întâmpla acolo, în Fapte 2, imediat ar fi putut să gândească: „Limbi străine - judecată!”  Limbile străine sunt folosite de trei ori în cartea Faptele Apostolilor:

·       Fapte 2 - În acest capitol, vedem începutul Bisericii.

·       Fapte 10 - În acest capitol, vedem  că primii oameni dintre Neamuri sunt adăugaţi Bisericii.

·       Fapte 19 - În acest capitol, vedem necredincioşii din Israel, botezaţi cu botezul lui Ioan.

Este tot ceea ce ştim despre darul vorbirii în limbi, din punct de vedere istoric. Vedem că toate aceste incidente ne vorbesc despre oameni, care au primit abilitatea să vorbească în limbi străine, limbi pe care nu le-au studiat niciodată.

Câtă confuzie este astăzi în Biserică! …„Să vorbeşti cu Dumnezeu  într-o limbă cerească!”, spun unii. Biblia nu ne învaţă niciodată aşa ceva: să te rogi lui Dumnezeu într-o altă limbă. Darul acesta nu este pentru credincios. Este clar lucrul acesta, mai ales dacă ne uităm la 1 Corinteni 14:22. Nu este pentru credincios darul acesta! Oare cât de clare ar trebui să mai fie lucrurile, pentru a le înţelege oamenii? Ni se spune că darul vorbirii în limbi nu este pentru beneficiul credinciosului. Darul vorbirii în limbi este pentru necredincioşi; în special pentru iudeii necredincioşi.

3.    Botezul cu foc

v    Luca 3:16-17 - „Ioan, drept răspuns, a zis tuturor: „Cât despre mine, eu vă botez cu apă; dar vine Acela care este mai puternic decât mine, şi căruia eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintelor. El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc. ¹⁷Acela are lopata în mână; Îşi va curăţi aria cu desăvârşire, şi Îşi va strânge grâul în grânar, iar pleava o va arde într-un foc care nu se stinge.”

Mulţi oameni cred că botezul cu Duhul Sfânt era botezul cu foc. Dar, după cum spune versetul 17, botezul cu foc face referire la focul judecăţii.

Domnul Isus este Cel care face botezul cu Duhul Sfânt - adică „Îşi va strânge grâul în grânar”. Aceasta este o imagine a mântuirii, fiind vorba de botezul cu Duhul Sfânt.

În botezul cu foc, cei care nu sunt „în grânar” [nu sunt strânşi „în grânar”, prin mântuire], „pleava o va arde într-un foc care nu se stinge”. Focul este întotdeauna o imagine a judecăţii. Dacă nu eşti în grânar, atunci eşti în foc.

Domnul Isus le va face pe amândouă - botezul cu Duhul Sfânt şi botezul cu foc. Domnul Isus mântuieşte, dar tot El şi judecă  (Fapte 17:30-31). Dumnezeu va judeca lumea cu neprihănire, printr-un om - Domnul Isus. Domnul Isus botează cu Duhul Sfânt, dar tot El botează cu foc.

Nu vă rugaţi pentru a primi botezul cu foc, pentru că sigur nu îl vreţi.

v    1 Corinteni 3:10-15 - „După harul lui Dumnezeu, care mi-a fost dat, eu, ca un meşter-zidar înţelept, am pus temelia, şi un altul clădeşte deasupra. Dar fiecare să ia bine seama cum clădeşte deasupra. ¹¹Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă, şi care este Isus Hristos. ¹²Iar dacă clădeşte cineva pe această temelie, aur, argint, pietre scumpe, lemn, fân, trestie, ¹³lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă: ziua Domnului o va face cunoscut, căci se va descoperi în foc. Şi focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia. ¹⁴Dacă lucrarea zidită de cineva pe temelia aceea, rămâne în picioare, el va primi o răsplată. ¹⁵Dacă lucrarea lui va fi arsă, îşi va pierde răsplata. Cât despre el, va fi mântuit, dar ca prin foc.”

În aceste versete sunt două alegeri: poţi alege să-ţi construieşti casa cu lucruri bune - aur, argint şi pietre scumpe [ceea ce reprezintă faptele bune] -, sau poţi să-ţi construieşti casa cu lucruri rele - lemn, fân şi trestie. Poţi să trăieşti o viaţă pentru Hristos sau îţi poţi trăi viaţa fără să faci prea multe lucruri pentru Hristos, fără de valoare.

În acest pasaj este vorba de creştini, în ambele cazuri. Nu se pune problema dacă unul este creştin şi unul este necreştin, pentru că amândoi sunt creştini. Aici este vorba de lucrarea fiecăruia... Răscumperi tu vremea pentru Hristos sau îţi pierzi timpul?!? Dacă îţi construieşti casa pentru Hristos [adică, lucrarea pentru Hristos], când Dumnezeu îţi va judeca lucrarea ta [faptele tale], ea va rămâne în picioare [va trece prin foc]. Dacă nu o faci, nu construieşti casa pentru Hristos, când Dumnezeu îţi judecă faptele tale, atunci ele nu vor avea  nici o valoare, pentru că se vor arde în foc. Omul acela va fi mântuit, fiind creştin, dar el nu va avea nici o răsplată.

Eu nu vreau să fiu mântuit prin foc. Şi cred că nici unul nu vrea să fie mântuit prin foc, ci fiecare vrea să primească o răsplată în mântuirea lui. Este un lucru complet diferit aici de ceea ce discutam despre botezul cu foc.

Fiecare este mântuit prin credinţa în Hristos, prin pocăinţa de păcate. Când faci aşa, Hristos te botează cu Duhul Sfânt. Focul, din botezul cu foc, nu are nimic de-a face cu mântuirea, ci numai cu judecata.

În 1 Corinteni 3, focul este judecata faptelor [lucrărilor] creştinilor; pe când în Luca 3, focul este judecata necredincioşilor, a vieţilor celor necredincioşi. Toate aceste lucruri încă aparţin de viitor, încă nu s-au împlinit. Aceste lucruri nu au nimic de-a face cu mântuirea şi cum poţi fi mântuit.

Deci, am văzut botezul lui Hristos, în ceea ce priveşte neprihănirea. Domnul Isus i-a spus lui Ioan, în Matei 3:15: „Lasă-Mă acum să fac ceea ce trebuie făcut, ca să se împlinească toată neprihănirea.” Acesta este botezul.