Diferit în sfinţenie

John Hanning Speke stătea pe malul râului şi nu-şi putea lua ochii de la perdeaua de apă. Cea mai mare parte a anului 1858 a dedicat-o atingerii acestui punct. Împreună cu tovarăşii săi a petrecut săptămâni la rând croindu-şi drum prin vegetaţia africană şi căutând vadul râurilor adânci. Au fost urmăriţi de băştinaşi înarmaţi cu suliţe cu vârful de fier. Crocodilii nu i-au scăpat din ochi. Dar în sfârşit, după kilometri parcurşi mărşăluind prin junglă şi croindu-şi drum prin iarba înaltă, au găsit cascada.

Numai un britanic ar fi putut descrie atât de minimalist priveliştea: „Eforturile noastre au fost răsplătite. Vuietul apelor, miile de peşti aruncându-se cu toată forţa în apele cascadei, pescarii din triburile Wasoga şi Waganda coborând din bărci şi ocupându-şi locul pe stânci înarmaţi cu undiţe, hipopotamii şi crocodilii dormitând la suprafaţa apei... toate acestea alcătuiau o imagine cât se poate de interesantă.”, scria el în jurnal.

Speke nu s-a putut dezlipi de locul acela. A schiţat priveliştea de nenumărate ori. A petrecut o zi întreagă admirând doar măreţia cascadei de la izvoarele Nilului. Nu e greu de înţeles de ce. Nici o regiune din Anglia nu se poate lăuda cu o asemenea privelişte. Rareori se întâmplă să-ţi cadă privirea asupra unei imagini nemaivăzute până atunci. Speke a avut această ocazie. Şi a fost uluit de ceea ce a văzut.

Paisprezece ani mai târziu, de cealaltă parte a globului pământesc, Frederick Dellenbaugh a fost la fel de impresionat. Avea doar optsprezece ani când s-a alăturat maiorului Powell în călătoriile sale de pionierat pe râurile din Marele Canion. Conduşi de Powell, ofiţerul cu un singur braţ, exploratorii au înaintat în bărci găurite şi au înfruntat ape învolburate. E un miracol că au supravieţuit. La fel de miraculoasă a fost şi priveliştea care li s-a înfăţişat ochilor. Iată cum descrie Dellenbaugh scena: „Fiind cu spatele la cascadă, nu o puteam vedea... Vuietul furios se auzea tot mai aproape; maiorul a strigat: „Înapoi!” Şi dintr-o dată am simţit cum cădem în gol; apoi ne-au izbit valurile puternice. Barca se ţinea bine, dar zburam cu 25 de mile pe oră şi la fiecare salt talazurile treceau peste capetele noastre. „Abandonaţi barca!”, a strigat maiorul. „Abandonaţi barca şi salvaţi-vă!” Am dat drumul vâslelor pentru a sări din barcă, deşi era aproape inutil.... Barca era aruncată şi răsucită de parcă ar fi fost prinsă într-o tornadă. ... perdele de spumă se revărsau peste bolovanii negri uriaşi mai întâi pe o parte, apoi pe cealaltă... Dacă masori pe ceas nouăzeci de secunde, probabil acesta a fost răstimpul pe care l-am petrecut în acest haos, deşi mie mi s-a părut că a durat mult mai mult. Apoi am trecut.”

Tânărul Dellenbaugh mai văzuse curenţi. Râurile şi apele învolburate nu îi erau străine. Dar râul acesta îi era. Imensitatea neaşteptată, intensitatea acută - l-au lăsat pe vâslaş fără suflare. Mai văzuse curenţi. Dar niciunul ca acesta.

Speke - fără cuvinte. Dellenbaugh - ud până la piele şi copleşit de admiraţie.

Şi Isaia - cu faţa la pământ pe podeaua Templului. Cu braţele încrucişate deasupra capului şi cu glasul stins, implorând îndurare. Asemenea exploratorilor, văzuse şi el nevăzutul. Dar, spre deosebire de exploratori, el a văzut mai mult decât creaţia: L-a văzut pe Creator. L-a văzut pe Dumnezeu.

Cu şapte secole şi jumătate înainte de Christos, Isaia era versiunea israelită a capelanului Senatului american sau a preotului de curte. Provenea dintr-o familie aristocrată. Vorbea o ebraică impecabilă. Era un om de succes, educat şi manierat. Dar în ziua în care L-a văzut pe Dumnezeu, un singur răspuns i s-a părut adecvat: „Vai de mine! Sunt pierdut!” Ce anume a provocat această mărturisire? Ce a stârnit o asemenea reacţie? Răspunsul se găseşte în cuvintele repetate de trei ori ale serafimilor: „Sfânt, sfânt, sfânt!”

Serafimii stăteau deasupra Lui, şi fiecare avea şase aripi: cu două îşi acopereau faţa, cu două îşi acopereau picioarele şi cu două zburau.

Strigau unul la altul şi ziceau: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul oştirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui!” Şi se zguduiau uşiorii uşii de glasul care răsuna, şi casa s-a umplut de fum. Atunci am zis: „Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate şi am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oştirilor!” (Is. 6:2-5).

Cu ocazia singurei lor apariţii în Scriptură, serafimii rostesc de câte trei ori acelaşi cuvânt: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor!” În limba ebraică repetiţia îndeplineşte rolul markerului colorat folosit în zilele noastre. Un instrument de subliniere. „Dumnezeu - proclamă îngerii cu şase aripi - nu este sfânt. Nu este sfânt, sfânt. El este sfânt, sfânt, sfânt!”

Ce alt atribut al lui Dumnezeu se bucură de o astfel de întărire? Nu există nici un verset care  să-L descrie pe Dumnezeu drept „înţelept, înţelept, înţelept” sau „puternic, puternic, puternic”. Numai „sfânt, sfânt, sfânt”. Sfinţenia lui Dumnezeu necesită atenţie specială. Adjectivul acesta Îi defineşte Numele mai adecvat decât toate celelalte la un loc. Primul şi ultimul cântec din Biblie preamăresc sfinţenia lui Dumnezeu. După ce au trecut Marea Roşie, Moise şi israeliţii au cântat: „Cine este ca Tine între dumnezei, Doamne? Cine este ca Tine minunat în sfinţenie, bogat în fapte de laudă şi făcător de minuni?” (Ex. 15:11). Iar în Apocalipsa 15:4, cei care au biruit fiara cântă: „Cine nu se va teme, Doamne, şi cine nu va slăvi Numele Tău? Căci numai Tu eşti Sfânt!”.

Cuvântul ebraic pentru „sfânt” este „qadosh”, care înseamnă „desprins sau separat”. Aşadar , sfinţenia vorbeşte despre caracterul diferit al lui Dumnezeu, despre unicitatea Lui absolută. Dumnezeu - tot ce înseamnă El - este diferit de lumea pe care a creat-o.

Ceea ce eşti tu faţă de un avion de hârtie este Dumnezeu faţă de tine. Ia o foaie de hârtie şi construieşte un avion. Compară-te cu ceea ce ai creat. Provoacă-l la un concurs de ortografie. Cine va câştiga? Scoate-l la o alergare în jurul blocului. Cine este mai rapid? Invită-l la un meci de baschet în doi. Nu ai domina tu terenul? Şi aşa şi trebuie. Obiectul pe care l-ai creat nu are activitate cerebrală, nu are puls. Există numai pentru că i-ai dat tu formă si zboară doar dacă îl aruncă cineva. Înmulţeşte deosebirile dintre tine şi avionul de hârtie cu o infinitate şi vei începe să-ţi faci o idee despre diferenţa dintre Dumnezeu şi noi.

Cu ce ÎI putem compara pe Dumnezeu? „Căci, în cer, cine se poate asemăna cu Domnul? Cine este ca Tine între fiii lui Dumnezeu?” (Ps. 89:6). „Cu cine voiţi să asemănaţi pe Dumnezeu? Şi cu ce asemănare ÎI veţi asemăna?” (Is. 40:18).

Până şi Dumnezeu întreabă: „Cu cine Mă veţi asemăna, ca să fiu deopotrivă cu el?” (Is. 40:25). De parcă întrebarea avea nevoie de un răspuns, El oferă unul: „Aduceţi-vă aminte de cele petrecute în vremurile străbune; căci Eu sunt Dumnezeu, şi nu este altul, Eu sunt Dumnezeu, şi nu este niciunul ca Mine. Eu am vestit de la început ce are să se întâmple şi cu mult înainte ce nu este încă împlinit. Eu zic: Hotărârile Mele vor rămâne în picioare şi Îmi voi aduce la îndeplinire toată voia Mea. Eu chem de la răsărit o pasăre de pradă, dintr-o ţară depărtată, un om ca să împlinească planurile Mele: da, Eu am spus, şi Eu voi împlini; Eu am plănuit şi Eu voi înfăptui!” (Is. 46:9-11).

Orice căutare a unui egal al lui Dumnezeu este sortită eşecului. Orice încercare de a găsi pe pământ o persoană sau o poziţie asemenea lui Dumnezeu este zadarnică. Nimeni şi nimic nu se compară cu El. Nimeni nu ÎI sfătuieşte. Nimeni nu ÎI ajută. El este „Cel ce judecă: El coboară pe unul şi înalţă pe altul.” (Ps. 75:7).

Poate că tu şi cu mine avem putere, dar Dumnezeu este putere. Noi suntem asemenea unor licurici, dar El este lumina însăşi. „A Lui este înţelepciunea şi puterea” (Dan. 2:20).

Gândeşte-te la Universul ce ne înconjoară. Spre deosebire de olar, care ia un lucru şi îl remodelează, Dumnezeu a creat ceva din nimic. Dumnezeu a creat tot ce există prin poruncă divină „ex nihilo” („din nimic”). El nu a apelat la o materie preexistentă sau coeternă. Înainte de creaţie Universul nu era un spaţiu întunecat. Universul nu exista. Dumnezeu a creat până şi întunericul. „Eu întocmesc lumina şi fac întunericul.” (Is. 45:7). Ioan declara: „Tu ai făcut toate lucrurile, şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute!” (Apoc. 4:11).

Caută sursa Universului şi vei găsi puterea lui Dumnezeu; caută sursa puterii lui Dumnezeu şi vei găsi înţelepciunea Lui. Omniscienţa lui Dumnezeu Îi guvernează omnipotenţa. Cunoaşterea infinită conduce puterea infinită. „A Lui este înţelepciunea şi atotputernicia.” (Iov 9:4). „La Dumnezeu este înţelepciunea şi puterea.” (Iov 12:13). „El este puternic prin tăria priceperii Lui.” (Iov 36:5).

Puterea Lui nu este capricioasă sau nepăsătoare. Dimpotrivă, înţelepciunea Lui Îi administrează şi Îi echilibrează puterea. Pavel proclama: „O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi cât de neînţelese sunt căile Lui!” (Rom. 11:33).

Cunoaşterea lui Dumnezeu este desăvârşită - atât în ceea ce te priveşte, cât şi în ce priveşte Universul. „Căci nu-mi ajunge cuvântul pe limbă, şi Tu, Doamne, îl şi cunoşti în totul. [...] Când nu eram decât un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau; şi în cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau rânduite, mai înainte de a fi fost vreuna din ele!” (Ps. 139: 4,16).

Vălurile care ne împiedică nouă vederea nu o împiedică şi pe a lui Dumnezeu. Pentru El cuvintele nerostite sunt ca şi enunţate. Gândurile nedescoperite sunt ca şi proclamate. Momentele nepetrecute sunt ca şi cum ar fi intrat deja în istorie. El cunoaşte viitorul, trecutul, ce este ascuns şi ce este nespus. Nimic nu este ascuns de Dumnezeu. El este atotputernic, atotcunoscător şi atotprezent.

Regele David se minuna: „Unde mă voi duce departe de Duhul Tău, şi unde voi fugi departe de Faţa Ta?” (Ps. 139:7). Dumnezeu ne aminteşte: „Eu sunt pretutindeni - atât aproape, cât şi departe, în ceruri şi pe pământ!” (Ier. 23:23-24, CEV).

Înţelegi cât de diferit este Dumnezeu în sfinţenia Lui? În relatarea întâlnirii lui Isaia cu Dumnezeu, cei care Îl văd cel mai clar au şi cea mai înaltă preţuire faţă de sfinţenia Lui. El este atât de sfânt, încât serafimii fără păcat nu pot suporta să-L privească! Ei îşi acoperă feţele cu aripile lor. În mod curios, îşi acoperă şi picioarele. De ce? În ebraică, termenul pentru „picioare” şi termenul pentru „organe genitale” este acelaşi. Iertat să-mi fie gândul, dar mărturisirea îngerilor este aceea că sunt absolut impotenţi în prezenţa lui Dumnezeu. Sunt absolut fără putere în prezenţa lui Dumnezeu.

Isaia înţelege. Când vede sfinţenia lui Dumnezeu, Isaia nu se laudă şi nu face pe grozavul. Nu ia notiţe, nu planifică o serie de predici, nu porneşte într-un turneu de conferinţe. Ci cade cu faţa la pământ şi imploră îndurare. „Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate şi am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oştirilor!” (Is. 6:5).

Viziunea dată lui de Dumnezeu nu îl are în centru pe Isaia, ci pe Dumnezeu şi slava Lui. Isaia înţelege ideea. „Nu e vorba despre mine. E vorba doar despre El!” Descoperă smerenia, nu căutându-o, ci căutându-L pe Dumnezeu. Întrezăreşte o frântură din slava lui Dumnezeu şi profetul se alătură tagmei celor infectaţi şi bolnavi - celor „necuraţi” - termen folosit pentru a-i descrie pe leproşi. Sfinţenia lui Dumnezeu reduce la tăcere lăudăroşenia omului.

Iar îndurarea lui Dumnezeu ne sfinţeşte. Să vedem ce se întâmplă în continuare. „Dar unul din serafimi a zburat spre mine cu un cărbune aprins în mână, pe care-1 luase cu cleştele de pe altar. Mi-a atins gura cu el şi a zis: „Iată, atingându-se cărbunele acesta de buzele tale, nelegiuirea ta este îndepărtată şi păcatul tău este ispăşit!” (Is. 6:6-7). Dumnezeu este Suveran în alegerea metodei necesare pentru curăţirea celui necurat!

Isaia nu cere nimic. Nu cere har. Probabil a presupus că nu e posibil ca Dumnezeu  să-i  arate îndurare. Dar Dumnezeu, care Se grăbeşte să ierte şi e plin de îndurare, îl purifică pe Isaia de păcatul său şi îi reorientează viaţa.

Apoi, Dumnezeu solicită un purtător de cuvânt. „Pe cine să trimit şi cine va merge pentru Noi?” (Is. 6:8).

Inima şi mâna lui Isaia se înalţă. „Iată-mă! Trimite-mă!” (Is. 6:8). A văzut o frântură din sfinţenia lui Dumnezeu şi el nu mai poate să tacă. De parcă ar fi găsit sursa râului sau ar fi străbătut apele furioase ale canionului. Ca şi cum ar fi văzut ce văzuse Moise: pe Dumnezeu Însuşi. Doar o frântură, dar o frântură din Dumnezeu.

Şi Isaia a devenit un alt om.

Diferit în sfinţenie.

Ca şi „cununa Creaţiei” lui Dumnezeu, omul a fost creat cu scopul de a aduce slavă Creatorului său, cu buzele sale, cu inima sa şi cu viaţa (trăirea) sa. Suflarea de care ai avut nevoie pentru a citi fraza anterioară ţi-a fost dată cu un singur scop: de a reflecta încă o clipă slava Dumnezeului cel sfânt. Dumnezeu ne-a trezit la aceasta nouă zi cu un singur ţel: „Povestiti printre neamuri slava Lui, printre toate popoarele minunile Lui!” (1 Cronici 16:24). Şi cum putem face acest lucru mai bine, decât acceptându-L şi mărturisindu-L ca Mântuitor şi Domn pe Fiul Său, Domnul nostru Isus Hristos, Singura Cale spre Dumnezeu, pe Cel pe care „Dumnezeu L-a înviat din morţi şi L-a pus să şadă la dreapta Sa, în locurile cereşti, mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice dregătorie şi de orice nume care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor. El I-a pus totul sub picioare şi L-a dat Căpetenie peste toate lucrurile, Bisericii,” (Efeseni 1:20-22), recunoscând astfel mâreţia lucrării lui Dumnezeu în favoarea noastră şi meritul Lui de a primi slava din partea noastră!