Originea
şi însemnătatea sărbătorii păgâno-religioase a Rusallilor
La 50 de zile după Paşti,
poporul român serbează, timp de trei zile sau o săptămână (în funţie de
diferenţierile zonale), Rusaliile. Denumirea
provine de la cuvântul latinesc Rosalia. La origine, praznicul de Rusalii a
fost o sărbătoare cu reminiscenţe păgâne: Sărbătoarea Trandafirilor (Rosalia),
din vremea ocupaţiei romane, sărbătoare în timpul căreia se puneau
trandafiri pe morminte,. Dar peste această sărbătoare s-au adăugat fel de fel
de alte tradiţii (ca Rusalcele slave, un fel de zane ale apelor, asemanatoare
sirenelor), inclusiv o umbră de creştinism popular (în tradiţia ortodoxă,
Rusaliile ar fi, bunăoară, fiicele lui "Rusalim împărat",
personificare a Ierusalimului biblic). Prin
amestecul de doctrine filozofice, elemente de tradiţii şi religii diferite şi
contradictorii, care au fost reunite în mod forţat, Rusaliile au devenit nişte zâne frumoase, dar rele, care aduceau
necazuri oamenilor. Existenţa acestora se petrece mai ales în văzduh,
vara şi în pădure. Similare Ielelor, cu care uneori sunt confundate, una dintre
calităţile lor principale este dansul deosebit de frumos. Dansează în aer sau
pe pământ, noaptea, aşezate în cerc, dar, dacă sunt zărite de un muritor sau
dacă, din greşeală, cineva calcă pe locul pe care au dansat (acolo iarba este
arsă), acesta se îmbolnăveşte foarte grav de o boală numită, în limbaj popular,
“luat de Rusalii”.
Cam
aceasta este explicaţia etimologică a sărbătorii Rusaliilor. Există aşadar o
diferenţă enormă între Rusalii (sărbătoare religioasă păgână izvorâtă din
superstiţiile strămoşilor noştri) şi sărbătoarea Cincizecimii (care este o
celebrare a coborârii Duhului Sfânt peste apostolii adunaţi să se roage pe
ascuns în Ierusalim, la 50 de zile de la Învierea Domnului Isus Hristos). Personal,
prefer să o sărbătoresc pe cea de-a doua.
Este adevărat că, în multe
locuri, sărbătorile creştine au fost suprapuse peste cele păgâne pentru a fi
mai uşor asimilate. Cu toate acestea, adoptarea denumirilor şi a semnificaţiilor
nu poate duce decât la o diluare a mesajului iniţial şi o încăracare inutilă a
memoriei colective cu superstiţii şi basme total nefolositoare pentru creştini.
Sărbătoarea biblică a Cincizecimii
În mijlocul Legământului
mozaic, care era un legământ condiţionat, Dumnezeu dă o promisiune poporului
Său ales, Israel:
cele şapte sărbători sacre ale Israelului, care avea să fie de fapt un calendar
profetic al lucrării lui Isus, Mesia cel promis:
· Prima sărbătoare, Paştele, vorbeşte despre
moartea lui Isus Mesia (Hristos) pentru răscumpărarea celor păcătoşi
(răscumpărarea credincioşilor din păcat).
· A doua sărbătoare, Praznicul Azimilor, vorbeşte
despre neprihănirea lui Isus Mesia (Hristos), pe care El o trece în contul credinciosului,
pe baza lucrării făcute de El la Calvar.
· A treia sărbătoare, sărbătoarea Primelor Roade,
vorbeşte despre învierea trupească a credinciosului, garantată de învierea lui
Isus Mesia (Hristos), „pârga
celor adormiţi” sau „cel
întâi-născut dintre cei morţi”
· A patra sărbătoare, Ziua Cincizecimii, vorbeşte despre Duhul Sfânt care vine, trimis de
Tatăl, şi locuieşte în cel credincios, şi vorbeşte şi despre o natură nouă pe
care i-o dă Dumnezeu credinciosului, prin Duhul Său, prin naşterea din nou. În
momentul în care te naşti din nou, Legea lui Dumnezeu este interiorizată, fiind
înlăuntrul tău.
· A cincea sărbătoare, sărbătoarea Trâmbiţelor,
vorbeşte despre reîntregirea Israelului. Israelul trebuie să fie reîntregit din
pricina Legământului avraamic. Pentru că, în acel legământ, Dumnezeu a declarat
că prin Israel
va aduce binecuvântarea universală pe planeta Pământ.
· A şasea sărbătoare, Ziua Ispăşirii, vorbeşte, în
mod profetic, de ziua în care israeliţii, ca şi naţiune, se vor pocăi şi Îl vor
accepta pe Isua ca Mesia al lor.
· A şaptea sărbătoare, sărbătoarea Corturilor,
vorbeşte de faptul că, în momentul în care israeliţii se vor întoarce la
ascultarea de Dumnezeu şi Îl vor accepta pe Isus ca Mesia al lor, va avea loc
aşezarea Împărăţiei de o mie de ani (Mileniul).
Lucrarea Duhului
Sfânt, Cel primit de Biserică la Cincizecime, în viaţa credinciosului
Atunci când îşi
pune încrederea în Domnul Isus, credinciosul experimentează lucrarea Duhului Sfânt, care are loc în
cinci domenii diferite:
·
naşterea din nou
Prin naştere
din nou, credinciosul primeşte o natură nouă pe care i-o dă Dumnezeu prin Duhul
Său. În momentul în care te naşti din nou, Legea lui Dumnezeu este
interiorizată, fiind înlăuntrul tău.
·
botezul cu Duhul Sfânt
În Romani 6,
ni se spune că noi, credincioşii, suntem puşi în trupul lui Hristos şi devenim
astfel părtaşi cu El, în moartea şi învierea Lui.
·
locuirea Duhului Sfânt în noi
În epistolele
sale, Pavel spune că Duhul Sfânt vine să locuiască în noi, cei credinciosşi, ne
cercetează inimile, mijloceşte pentru noi şi ne dă putere să înţelegem Scriptura.
·
pecetluirea cu Duhul Sfânt
În Efeseni 1, ni se arată că noi,
credincioşii, suntem acum proprietatea lui Hristos. Şi Duhul Sfânt este arvuna
sau garanţia faptului că noi vom petrece veşnicia cu Hristos.
·
umplerea cu Duhul Sfânt
Pavel spune:
„Fiţi plini de Duhul!”
Ce face Duhul Sfânt
în ce priveşte raportul dintre Persoana şi lucrarea Domnului Isus Hristos şi lumea păcătoasă?
Pentru a afla răspunsul la această întrebare, vom privin asupra
textului din Ioan 16:8-11.
Uitându-ne la versetul 8, observăm că una dintre noile lucrări ale Duhului era de a dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul,
neprihănirea şi judecata. A dovedi
(a convinge, cf. GBV) nu este acelaşi lucru cu a converti, dar este ceva
necesar pentru convertire. Cuvintele „dovedi... vinovată” este traducerea unui
singur cuvânt, elenxei, „a prezenta sau a expune faptele, a convinge de
veridicitate”. Duhul lucrează în minţile celor nemântuiţi pentru a le arăta
adevărul lui Dumnezeu aşa cum este.
Privind la versetul 9, ne dăm seama de faptul că păcatul este
răzvrătire împotriva lui Dumnezeu şi această rebeliune şi-a atins punctul
culminant la răstignirea lui Isus, care a fost respins şi pedepsit datorită
necredinţei iudeilor. Păcatul cel mai mare de astăzi este de a nu „crede” în Isus
(cf. Ioan 3:18; 15:22, 24). Cei mai mulţi nu se recunosc de bună voie vinovaţi
de păcat. Ei sunt gata să-şi admită defectele, viciile şi chiar crimele. Dar
păcatul este împotriva lui Dumnezeu, iar oamenii au suprimat adevărul lui
Dumnezeu (cf. Rom. 1:18, 21, 25, 28). Lucrarea plină de forţă a Duhului Sfânt
este necesară pentru a-i convinge pe oameni de starea lor disperată şi pentru
a-i determina să-şi recunoască vinovăţia.
Privind la versetul 10, ajungem la concluzia că, răstignindu-L pe Isus, evreii au arătat că L-au
considerat păcătos, pentru că numai un om rău era spânzurat pe un lemn,
ajungând astfel sub blestemul lui Dumnezeu (Deut. 21:23; Gal. 3:13). Prin viaţa
Sa, prin cuvintele Sale şi prin faptele Sale, Isus S-a declarat neprihănit, dar
oamenii au spus că este stăpânit de demon şi, în final, L-au răstignit ca pe un
hulitor şi ca pe un păcătos, punându-L în numărul celor fără de lege. Dar
învierea şi înălţarea la cer au demonstrat că Isus este Robul neprihănit al lui Dumnezeu (Fapte 3:14-15; Is. 53:11). Vedem,
deci, că Dumnezeu a fost Cel care a avut ultimul cuvânt, spunând, de fapt: „Fiul
Meu este neprihănit şi Eu voi demonstra acest lucru prin faptul că Îl voi învia
şi Îl voi duce înapoi în cer, la dreapta Mea!” Prin urmare, Duhul îi convinge
pe oameni de concepţiile lor eronate referitoare la Isus atunci când
Evanghelia, care subliniază învierea, este proclamată (1 Cor. 15:3-4).
În versetul 11, vedem că al treilea domeniu al lucrării de convingere a Duhului
este judecata. Moartea şi învierea lui Isus au reprezentat condamnarea
lui Satan (12:31; Col. 2:15), stăpânitorul
lumii acesteia (cf. Ioan
14:30). Prin moartea lui Isus, El 1-a înfrânt pe diavol, care avea „puterea
morţii” (Evr. 2:14) (Deşi a fost înfrânt la cruce, Satan este încă activ [ 1
Pet. 5:8]. Dar, asemenea unui criminal condamnat, „execuţia” lui se apropie
[Apoc. 20:2, 7-10].)
Oamenii
răzvrătiţi ar trebui să ia aminte la înfrângerea lui Satan şi să se teamă de
Domnul care are puterea de a judeca. Atunci când mesajul judecăţii (atât a lui
Satan cât şi a omului păcătos, slujitor al lui Satan) este proclamat, Duhul îi
convinge pe oameni si îi pregăteşte pentru mântuire (cf. Fapte 17:30-31).