ADEVĂRURILE ÎNVIERII LUI ISUS ATING ŞI VIAŢA LUI TOMA

   

„Toma, zis Geamăn, unul din cei doisprezece, nu era cu ei când a venit Isus. Ceilalţi ucenici i-au zis deci: „Am văzut pe Domnul!” Dar el le-a răspuns: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.” După opt zile, ucenicii lui Isus erau iarăşi în casă; şi era şi Toma împreună cu ei. Pe când erau uşile încuiate, a venit Isus, a stat în mijloc, şi le-a zis: „Pace vouă!” Apoi a zis lui Toma: „Adu-ţi degetul încoace, şi uită-te la mâinile Mele; şi adu-ţi mâna, şi pune-o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios.” Drept răspuns, Toma I-a zis: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” „Tomo” i-a zis Isus, „pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut, şi au crezut.”  (Ioan 20:24-29) 
   

Ce face oare ca sărbătoarea Învierii să fie dătătoare de curaj, şi de putere, şi de speranţă, şi de biruinţă asupra întunericului?

    Voi căuta astăzi să vă arăt în ce constă splendoarea, unicitatea şi puterea sărbătorii Învierii Domnului nostru, privind la experienţa pe care a avut-o Toma pus în faţa învierii lui Isus.
    Învierea lui Isus din morţi a demonstrat fără putinţă de tăgadă că El este Fiul lui Dumnezeu şi Mesia cel promis. Nimeni în istoria omenirii nu a făcut şi nu poate face ceea ce a făcut Isus. El le-a spus ucenicilor Săi că va merge la Ierusalim. Acolo va fi arestat, va fi torturat, va fi ucis, iar a treia zi va învia din morţi. Şi exact aşa s-au întâmplat lucrurile. A treia zi El le-a apărut viu, şi timp de patruzeci de zile S-a întâlnit cu ei de vreo zece ori.  Le-a dat voie să-L pipăie, ca să vadă că este real. A stat la masă cu ei, a mâncat cu ei şi a continuat în acele zile să le dea ultimele învăţături, înainte de a-i trimite ca misionari în toată lumea şi înainte de a Se înălţa la cer.
    Apostolii nu fuseseră de acord cu mersul Lui la Ierusalim pentru răstignire. Ei aşteptaseră ca El să fie un Mesia revoluţionar, un luptător pentru libertate naţională şi socială, şi un rege mondial. Răstignirea Lui i-a lăsat dezamăgiţi, şi scandalizaţi, şi demoralizaţi. Dar învierea Lui din morţi le-a schimbat totalmente concepţia şi viaţa. Apostolul Pavel ne spune în Romani 1:4 că „învierea lui Isus din morţi le-a dovedit cu putere că Isus este Fiul lui Dumnezeu.”

Reacţia tipică la evenimentele din acele zile a fost cea a apostolului Toma. El a plecat la ale sale după moartea lui Isus şi nici nu a vrut să se mai întâlnească cu ceilalţi ucenici. Pentru el cauza era pierdută. Ei fuseseră înşelaţi în aşteptările lor. Când ceilalţi i-au adus vestea că Isus ar fi înviat şi ei L-ar fi văzut, el a spus categoric că până nu vede el şi până nu pune el mâna în rănile făcute la cruce, ca să se convingă personal că acest Isus înviat din morţi este o realitate, nu o nălucă, nu va crede. Foarte probabil, el auzise şi de alţi pretinşi, dar falşi Mesia, şi şi de unele idei gnostice care începuseră să circule şi printre evrei încă din primul secol, idei care afirmau că Eonul Christos (Mesia) a pogorât asupra omului Isus la botez, părăsindu-L cu puţin timp înainte de răstignire. Mai exact, porumbelul care s-a pogorât peste Isus la botez era eonul Christos (puterea lui Christos), care s-a pogorât peste omul Isus. Această putere l-a părăsit însă pe omul Isus  înainte de a muri pe cruce. Deci cel care murise pe cruce a fost doar „omul” Isus, nicidecum Christos (Mesia), şi nicidecum Dumnezeu în trup. În orice caz, Toma era tulburat şi plin de îndoială.

Ceilalţi ucenici, care avuseseră şi ei îndoială – experimentând aceleaşi sentimente ca ale lui Toma –,  i-au spus lui Toma despre învierea lui Isus („zis” din Ioan 20:25 este „elegon”, verb la imperfect în greacă, ceea ce indică o activitate continuă). Dar el nu s-a lăsat convins. El a vrut dovezi fizice ale stării înviate a lui Isus.

Prin urmare, este foarte important să vedem reacţia lui Toma când, după o săptămână, Isus i-a apărut în faţă şi i-a dat voie să-L pipăie aşa cum a cerut. Toma nu numai că s-a convins că Isus S-a ţinut de cuvânt şi a înviat, ci Toma a văzut imediat ce înseamnă aceasta. Aceasta înseamnă că Isus este ceea ce a zis că este: Fiul lui Dumnezeu. Şi Toma a căzut în genunchi şi I s-a închinat exclamând: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”

Răspunsul lui Toma: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” este pasul final spre punctul culminant al Evangheliei lui Ioan. 

Punctul culminant al Evangheliei după Ioan este ultimul verset din capitolul 20 al Evangheliei, care nu este o afirmaţie, ci chiar o declaraţie categorică:

...lucrurile acestea au fost scrise, pentru ca voi să credeţi că

Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu;

şi crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui!

Însă, dacă vorbim despre o culme, putem vorbi şi despre un ultim pas făcut în urcuşul spre pisc, şi acest pas este exclamaţia lui Toma, care nu-şi spune sieşi şi nici nu exclamă spre Tatăl ceresc (aşa cum pretind Martorii lui Iehova), ci Îi spune lui Isus:

Domnul meu şi Dumnezeul meu!

Iată un sceptic pus în faţa dovezii materiale, concrete, a învierii lui Isus! Când Îl vede în faţa sa pe Isus cel înviat şi Îi aude vocea binecunoscută şi dragă, scepticul Toma conştientizează măreţul adevăr şi el afirmă cu toată fiinţa sa că Isus, Omul din Galileea, al Cărui ucenic fusese şi cu Care umblase timp de trei ani de zile, este Dumnezeu manifestat în trup uman. Şi nu numai atât, ci pe acest Dumnezeu înomenit, mort, îngropat şi înviat, el Îl acceptă ca Dumnezeu al său.

În acest punct, trebuie să realizăm faptul că evreii cred într-o Fiinţă care singură este Dumnezeu, un Dumnezeu unic („echad”). Mai exact, ei sunt monoteişti, crezând în existenţa Unui singur Dumnezeu (unicitatea lui Dumnezeu), dar şi monolatri, în sensul că se închină Acestui singur Dumnezeu. Prin urmare, evreii nu cred într-un Dumnezeu triun, sau, altfel zicând, nu cred în Trinitate. Acesta este un motiv principal pentru care ei nu L-au acceptat şi nu Îl acceptă pe Isus din Nazaret ca Dumnezeu şi ca Mesia. Dar, trebuie spus că, faptul că Dumnezeu este unic nu înseamnă că Dumnezeu nu este unitar, or atunci când vorbim despre unitate, este vorba despre unitatea mai multor elemente de aceeaşi natură, substanţă sau esenţă, puse într-o relaţie! Dumnezeul Bibliei este, într-adevăr, o singură Fiinţă, dar în Trei Persoane (Ipostasuri), şi Aceste Trei Persoane au întreolaltă o relaţie atât de strânsă încât este chiar perihoretică, Cei trei Se compenetrează, Se întrepătrund în totalitate...

Întorcându-ne la Toma, vedem că el Îl acceptă şi Îl numeşte pe Isus „Dumnezeu” şi aici trebuie să facem o clarificare: în acel moment, Toma nu a ajuns să cunoască în profunzimi taina Trinităţii... Numai ulterior au început apostolii să aibă rostiri cu iz trinitarian (II Cor. 13:14 etc.), dar de conceptul de Trinitate s-au apropiat apologeţii, l-au dezbătut polemiştii, dar a fost finalmente elaborat în sec. al V-lea, la Conciliile niceeo-constantinopolitane. Aşadar, este greşit să proiectezi o elaborare teologică de veac V în gândirea lui Toma, unui om trăitor în primul veac, care nu a avut o teologie sistematică, ci a beneficiat de o teo-cristofanie şi a avut parte de o străluminare dumnezeiască.

Cu toate acestea, este clar un lucru: Toma L-a acceptat pe Isus ca Dumnezeu. Iar pentru noi, cei care astăzi avem parte doar de stropi din revelaţia doctrinei Trinităţii, acest lucru înseamnă că Isus Christos este Fiul lui Dumnezeu, fiind – funcţional – a Doua Persoană a Dumnezeirii triune. Şi eu cred că Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, a ales să se consemneze cuvintele lui Toma pe paginile Sfintei Scripturi, ca o dovadă a faptului că Isus este Dumnezeu, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat şi, în egală măsură, om adevărat din om adevărat.

Astfel s-au împlinit personal în acest apostol adevărurile din primul capitol al Evangheliei lui Ioan: Ioan 1:1 – „Cuvântul – Isus preîntrupat – era Dumnezeu”; Ioan 1:14 – „Cuvântul – Isus preîntrupat, Dumnezeul cel veşnic – S-a făcut trup şi a locuit (a „cortuluit”)  printre oameni”, el, Toma, stând în preajma Lui şi umblând cu El;  Ioan 1:18 - „singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela  L-a făcut cunoscut (L-a învederat, L-a „vizibilizat”)  pe Dumnezeul cel nevăzut.”

Învierea (a) a demonstrat că prezicerile lui Isus despre ridicarea Lui din morţi erau adevărate (Mar. 8:31; 9:9, 31; 10:34; Ioan 2:19), (b) a dovedit că Isus este Fiul lui Dumnezeu (Rom. 1:4) şi că a fost trimis de Dumnezeu („a fost dovedit neprihănit în Duhul”, 1 Tim. 3:16), (c) a fost o mărturie a succesului misiunii Sale de mântuire (Rom. 4:25), (d) I-a dat dreptul lui Isus să ocupe o poziţie în glorie (1 Pet. 1:11) şi (e) a afirmat că Isus este „Domn” (Fapte 2:36; Filipeni 2:10-11).

Dar învierea lui Isus a mai schimbat ceva în ucenicii Săi. Până atunci ei crezuseră că soluţia problemelor lumii este una politică, şi pentru aceasta ei aşteptau ca Isus, Mesia, să devină rege şi ei să fie miniştri într-un guvern mondial. Acum însă, ei au înţeles ceea ce se străduise Isus atât de mult să-i facă să înţeleagă: că problema lumii este una spirituală şi că, prin moartea Sa pe cruce, El a rezolvat acea problemă, a îndepărtat bariera dintre Dumnezeu şi om şi a făcut posibilă restabilirea relaţiei dintre Dumnezeu şi om. Ei au devenit atât de convinşi de adevărul acestor învăţături ale lui Isus, încât au abandonat casă, familie şi confort şi au plecat în toată lumea, să răspândească această veste bună la toată omenirea, plătind în cele din urmă cu viaţa lor. Nimic nu putea să-i schimbe aşa pe ucenici ca faptul real, palpabil al învierii Învăţătorului lor.

Da, învierea a dovedit cu putere că Isus este Fiul lui Dumnezeu! Învierea a dovedit cu putere că Isus este Dumnezeu din Dumnezeu! Mai exact spus, Isus este A Doua Persoană din Dumnezeirea triună, Dumnezeu Fiul, împărtăşind aceeaşi esenţă de Dumnezeu şi aceleaşi atribute ale lui Dumnezeu cu Dumnezeu Tatăl şi cu Dumnezeu Duhul Sfânt. Ceea ce dovedeşte că afirmaţiile Lui din Ioan 10:30  („Eu şi Tatăl una suntem!”) şi Ioan 14:9 („Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl!”) au fost, sunt şi vor fi adevărate!

Rămânând cu aceste adevăruri în minţile şi în inimile noastre, vreau să închei privind la încurajarea pe care o dă Isus Christos cel înviat tuturor credincioşilor Săi.

În Ioan 20:29, Isus pronunţă o binecuvântare pentru toţi cei care vor veni la credinţă fără ajutorul unei manifestării vizibile, fizice (cf. 1 Pet. 1:8). Această binecuvântare vine peste toţi cei care cred pe baza Evangheliei propovăduite şi a dovezilor vali­dităţii ei. Credincioşii de astăzi nu sunt afec­taţi de faptul că nu-L pot vedea fizic pe Isus; în loc de acest lucru, pentru ei există o bine­cuvântare deosebită: „Ferice de cei ce n-au văzut, şi au crezut!”

"Eu cred in inviere!"

                      ( despre Inviere, Inaltare si Implinire )

Sub acest titlu („Eu cred in Inviere!“), care reprezinta de fapt titlul unei carti aparute pe la jumatatea deceniului opt al secolului trecut (secolul XX), la mai putin de un deceniu de cand credinta crestina a fost supusa unui atac fara precedent al necredintei, tolerantei (sau intolerantei), sincretismului (a se citi „paganismului“) si, in final, al ecumenismului (cea mai periculoasa forma a necredintei), deci, sub acest titlu incerc sa reafirm credinta „data sfintilor odata pentru totdeauna“ (Iuda 3) si sa lupt pentru ea.

Pentru ca, daca pare neverosimil pentru prezent, cu siguranta ca viitorul apropiat va aduce si aici, mai repede decat ne imaginam, problema Invierii lui Isus si implicit a Invierii mortilor, unii pentru viata vesnica, iar altii pentru pedeapsa vesnica.

Invierea implica Judecata, iar Judecata implica Dreptatea. Pentru cat timp oare se va mai recita cu convingere (sau fara), chiar in bisericile istorice,

„Cred intr-unul Dumnezeu, Tatal Atottiitorul, Facatorul cerului si al pamantului, tuturor vazutelor si nevazutelor, si intr-unul Domn Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu…, care pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire, S-a pogorat din ceruri…, S-a facut om si S-a rastignit pentru noi in zilele lui Pontiu Pilat, si a patimit si S-a ingropat si a inviat a treia zi dupa Scripturi…, Marturisesc un botez intru iertarea pacatelor, astept invierea mortilor si viata veacului ce va sa fie?“

Crestinatatea Apuseana astepta sa auda vocea lui George Eldon Ladd, marele teolog evanghelic al secolului trecut, daca el insusi mai crede in Invierea lui Isus sau nu…, si asta nu in urma cu mai mult de un sfert de veac…Asa s-a nascut o carte care nu ar fi trebuit sa fie scrisa niciodata in literatura crestina, Eu cred in Invierea lui Isus caci „daca n-a inviat Isus, credinta vostra este zadarnica…voi sunteti inca in pacatele voastre“ (1 Cor. 15:17).

Si tocmai aici era problema: pacatele noastre; pacate despre care aproape nimeni nu mai predica astazi intre tele-evanghelistii de succes, predicatorii si pastorii acestei ere care, tot mai des, se numeste Post-Crestina... Unul dintre ei, pastor astazi al celei mai mari biserici „evanghelice“ americane, si care are programul cu cea mai larga audienta in America (de asemeni, transmitand in alte peste 100 de tari ale lumii, intre ele fiind si Romania), a marturisit public ca in predicile lui el nu foloseste deloc cuvantul „pacat“… Si daca nu este Pacat, atunci nu este nici Pocainta, iar fara Pocainta evident ca nu putem vorbi de Inviere. Cuvintele Mantuitorului, „daca nu va pocaiti, toti veti pieri la fel“, sunt trecute sub o tacere de mormant…

Asistam astfel neputinciosi la o decrestinizare a Crestinismului, adica la o dezbracare de credinta apostolica si la o trecere spre o credinta care nu se deosebeste cu nimic de necredinta, o credinta surogat, incompleta, falsa, draceasca in final, deoarece conduce inevitabil spre Iad…

Inaltarea lui Isus la cer nu este cu putinta fara Invierea Lui. Iar Promisunea Duhului Sfant, „Cel care va dovedi lumea vinovata in ceea ce priveste pacatul, dreptatea si judecata“ (Ioan 16:8), nu este cu putinta fara Inaltarea lui Isus la Tatal. Toate acestea impreuna, care implica Coborarea si Prezenta si Lucrarea Duhului Sfant in inima noastra, indreapta spre Revenirea lui Isus,

„si iarasi va sa vina cu slava, sa judece viii si mortii, a Carui Imparatie nu va avea sfarsit.“

Avem deci astazi o biserica fara Crez, fara Pacat, fara Pocainta si fara Hristos… „Dascalul Pocaintei“ (Ioan Gura de Aur), ar fi si astazi exilat daca cumva ar aparea si ar predica impotriva pacatului in Catedrala de Cristal, asa cum o facea in secolul al patrulea, in Catedrala Constantinopolului…

EU CRED IN INVIERE! Si in toate implicatile ei, prima si cea esentiala fiind Nasterea din nou, din apa si din Duh, cea care ne aduce in Imparatia Eterna a lui Dumnezeu ,

„dupa cum Hristos a inviat din morti, prin slava Tatalui, tot asa si noi sa traim o viata noua“ (Rom. 6:4).

NAŞTEREA LUI ISUS HRISTOS

Matei 1:1-25

 

De trei ori se face referire la naşterea unui băiat de către Maria (Matei 1:21,23,25). Printr-o femeie a devenit omul păcătos (Gen. 3:6); printr-o femeie urma să vină Mântuitorul. „Fiul” (Matei 1:18) era copilul Mariei (Matei 1:25); „rodul” pântecelui ei (Luca 1:42). Totuşi, se accentuează de două ori faptul că era „de la Duhul Sfânt” (Matei 1:18,20). Aşa trebuia să fie, deoarece copilul era Dumnezeu (v. 23). Nu putem înţelege modul în care adevărata şi sfânta Umanitate a fost unită într-o singură Persoană cu Dumnezeirea veşnică (Matei 11:27;  1 Tim. 3:16). Cu toate acestea, credem bucuroşi ceea ce nu poate fi explicat, deoarece „lucrurile descoperite sunt ale noastre şi ale copiilor noştri pe vecie”, de la Dumnezeu (Deut. 29:29).

Făcându-Se trup (loan 1:14), Cuvântul veşnic a rămas ceea ce fusese din totdeauna şi totodată a devenit ceea ce nu fusese niciodată. Melhisedec, un simbol al lui Hristos, fusese „fără tată, fără mamă” (Evrei 7:3). Domnul Isus a devenit Om, iar ca Om nu a avut tată (Matei 1:18); El a fost Dumnezeu, şi ca atare nu a avut mamă.

Sfinţenia Copilului era asigurată de „Duhul Sfânt”. Isus a venit „în trup” (1 loan 4:2), dar a venit doar „într-o fire asemănătoare cu a păcatului” (Rom. 8:3). A avut natura noastră umană, dar nu natura noastră păcătoasă. Maria nu a fost desăvârşită şi a avut nevoie de un Mântuitor (Luca 1:47), dar Duhul Sfânt a scos un lucru curat dintr-unul necurat (Iov 14:4).

„Un nume bun este mai de dorit decât o bogăţie mare” (Prov. 22:1). Domnul urma să primească două nume (Matei 1: 21,23). Luca ne vorbeşte despre un al treilea nume (Luca 1:35). Domnul urma să fie numit „Fiul lui Dumnezeu” (Luca 1:35) din pricina a ceea ce fusese din totdeauna: Fiul veşnic al Tatălui, Singurul Fiu născut al Tatălui. Urma să fie numit „Emanuel” (Matei 1:23) din pricina a ceea ce devenise: Dumnezeu printre oameni. Urma să fie numit „Isus” (Matei 1:21) din pricina a ceea ce avea să facă: Dumnezeu mântuieşte. Isaac („Râs”) şi-a primit numele înainte de naştere pe baza a ceva ce făcuse tatăl său (Gen. 17:17,19); Isus Şi-a primit Numele înainte de naştere pe baza a ceva ce urma să facă El Însuşi. El urma „să mântuiască” (Matei 1:21). El, Cel care Şi-a început „zilele vieţii Sale pământeşti” (Evrei 5:7) prin spectaculoasa coborâre de la tronul lui Dumnezeu în pântecele unei femei, urma de aceea să-Şi sfârşească aceste „zile” printr-o nouă coborâre, în adâncurile fără fund ale suferinţei de pe Cruce (Matei 26:38, 39; 27:46).

Pe Cine Sărbătorim?

Ca să înţelegem semnificaţia acestei sărbători, a Naşterii Domnului, trebuie să cercetăm Scripturile. Mai, exact, vrem să aflăm Cine este Cel pe care-L sărbătorim în această sărbătoare.

Cum putem noi să sărbătorim pe Unul pe care nu-L cunoaştem? Ca să-L putem sărbători cu adevărat trebuie să ştim Cine este El. Prin urmare, aceasta este tema acestei predici şi ea ne va introduce în esenţa întregii Sărbători a Naşterii Domnului.

Pentru prezentarea Persoanei Domnului Isus Hristos vom începe cu începutul Epistolei către Evrei.

În epistola către Evrei 1:1-3, autorul epistolei spune: „După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin proroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor, şi prin care a făcut şi veacurile. El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui...“

Iată că avem deja câteva elemente care ne spun cine este Isus Hristos. El este Fiul veşnic al lui Dumnezeu. El este Acela care a venit de la Dumnezeu, trimis de Dumnezeu. El este oglindirea (reflectarea sau radierea) slavei (sau gloriei) lui Dumnezeu. Când te uiţi la Domnul Isus Hristos, vezi reflectată sau radiată toată slava lui Dumnezeu.

De fapt, pentru cuvântul „oglindire”, „reflectare” sau „radiere”, autorul epistolei foloseşte cuvântul grecesc „apaugasma”, care înseamnă „a răspândi lumină” sau „a radia lumină”. Isus Hristos este manifestarea Lui Dumnezeu, este reflectarea perfectă a lui Dumnezeu, este radierea perfecţiunilor (atributelor) lui Dumnezeu. Toate gloriile sau perfecţiunile (atributele) morale şi spirituale (non-morale) ale lui Dumnezeu se pot vedea şi în El. El ni-L exprimă pe Dumnezeu. Nimeni nu-L poate vedea pe Dumnezeu; nimeni nu-L va vedea vreodată. Singura strălucire de la Dumnezeu care ajunge la noi este mediată de Isus Hristos. Aşa cum razele soarelui luminează şi încălzesc pământul. la fel Isus Hristos este lumina slăvită a lui Dumnezeu răspândită şi strălucind în inimile oamenilor. Isus Hristos reflectă perfecţiunile sau atributele lui Dumnezeu (caracterul Lui), aşa cum lumina soarelui reflectă soarele. Numai că Hristos este mai mult decât lumina reflectată de soare. El este Soarele Însuşi, adică El este Dumnezeu Însuşi, revelat omenirii prin venirea Sa în lume.

În al doilea rând, Domnul Isus Hristos, Fiul lui Dumneyeu, este întipărirea Fiinţei lui Dumnezeu. Autorul epistolei foloseşte pentru cuvântul „întipărire” cuvântul grecesc „charaktēr”, care înseamnă „reprezentare exactă” şi care se referă la un instrument de imprimare, la un sigiliu sau la o ştampilă. Dacă iei un sigiliu şi-l pui pe ceară caldă, pe ceară rămâne imprimat chipul care este pe sigiliu. Pe ceară este întipărirea exactă a ceea ce este reliefat pe sigiliu. Tot astfel, chipul unui suveran este imprimat pe monedă. Domnul Isus este întipărirea într-un trup uman a Fiinţei lui Dumnezeu. Toată Fiinţa lui Dumnezeu, Acela pe care nu-L pot cuprinde cerurile şi întregul Cosmos şi pe care nu-L poate vedea vreun ochi omenesc, toată Fiinţa lui Dumnezeu (esenţă şi caracter) este concentrată în Isus din Nazaret. El este întipărirea Fiinţei lui Dumnezeu sau, după o traducere din greacă, reprezentarea exactă a Fiinţei lui Dumnezeu, reproducerea exactă a esenţei şi caracterului lui Dumnezeu.

Prin urmare, noi nu mai putem să spunem „De unde să ştiu cum este Dumnezeu?” sau „Cum să-L cunosc pe Dumnezeu?”

În Coloseni 1:15, Pavel spune: „El (Isus Hristos) este chipul Dumnezeului celui nevăzut...” Pavel foloseşte pentru cuvântul „chip” cuvântul grecesc „eikōn”, care înseamnă „imagine”; „imaginea” înseamnă un marcaj înfierat sau un contur ştampilat pe ceva, adică o reproducere exactă în toate privinţele. Martyn Lloyd-Jones a spus: „Chipul este suma totală a calităţilor care face un lucru ceea ce este.” Mai exact, chipul are de-a face cu natura (esenţa) şi caracterul (atributele) unei persoane sau a unui lucru. Aceasta înseamnă că Isus Hristos a fost şi este manifestarea şi reprezentarea perfectă a lui Dumnezeu. Dumnezeu este invizibil sau nevăzut, dar Isus Hristos Îl descoperă (revelează) pe Dumnezeu lumii. El Îl descoperă pe Dumnezeu, fiind chipul sau imaginea exactă a lui Dumnezeu, fiind reproducerea (reprezentarea) perfectă (exactă) a lui Dumnezeu. El nu a devenit chipul lui Dumnezeu la întrupare, ci a fost aşa din veşnicie. „Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii”, spune Pavel în Coloseni 2:9. „El are chipul lui Dumnezeu”, după cum spune Pavel în Filipeni 2:6.

Iată de ce, după ce a stat atâţia ani cu ucenicii Săi, în seara de dinaintea zilei crucificării, în timpul Cinei, Domnul Isus Hristos a putut să îi spună unuia dintre ucenici: „Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl!” (sau „L-a văzut pe Dumnezeu”) (Ioan 14:9) ). În Isus Hristos, Dumnezeul invizibil a devenit vizibil. Fapt pe care Ioan Îl întăreşte încă de la începutul Evangheliei sale, spunând în Ioan 1:14: „Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava Singurului născut din Tatăl”

Te uiţi la Isus Hristos, şi spui: „Aşa este Dumnezeu!”. Te uiţi la felul cum vorbeşte, şi spui: „Aşa vorbeşte Dumnezeu!”, te uiţi la felul cum îi tratează pe oameni, şi spui: „Aşa-i tratează Dumnezeu pe oameni!”. Te uiţi la felul cum Se coboară El la cel mai simplu şi cel mai dispreţuit şi vede în el valoare şi cum îi spune: „Şi pentru tine am venit în lume! Şi pentru tine am un loc în cer!”, şi spui: „Aşa este Dumnezeu!”. Te uiţi mai ales la El întins pe Cruce, în suferinţă şi agonie pentru tine, şi vezi acolo inima dezgolită a lui Dumnezeu, plină de dragoste, şi Îl auzi pe Dumnezeu spunând: „Atât de mult te iubesc! Ca să pot rezolva problema vinei tale, ca să pot rezolva problema căderii tale, ca să poţi fi recuperat şi reabilitat, asta fac Eu din dragoste pentru tine!”

Aşadar, Domnul Isus Hristos, Fiul Întrupat al lui Dumnezeu, este oglindirea slavei lui Dumnezeu, întipărirea Fiinţei lui Dumnezeu, chipul Dumnezeului cel nevăzut!

În Coloseni 2:3, Pavel ne spune că „În El locuiesc toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei.” Adăugaţi la această afirmaţie a lui Pavel ceea ce spune Ioan, în Ioan 1:1: „La început era Cuvântul,şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu.”

Trebuie să ştiţi că în loc de „cuvânt” în limba greacă este „logos”. Iar „logos” înseamnă în primul rând „raţiune” sau „gândire”.

După cum cuvântul exprimă gândirea (raţiunea) celui care-l rosteşte, tot aşa, în calitate de Cuvânt (Logos) viu, veşnicul Fiu al lui Dumnezeu (întrupat în Isus Hristos) exprimă în chip desăvârşit gândirea lui Dumnezeu prin Însuşi Persoana Sa şi prin acţiunile şi cuvintele Sale. Dar, chiar dacă Fiul lui Dumnezeu (Isus Hristos) este expresia Gândirii lui Dumnezeu – în sensul de Raţiune ordonată şi ordonatoare, care pune ordine în haos - şi „ Întruchiparea” Gândirii lui Dumnezeu în Cuvântul viu care Îl revelează pe Dumnezeul cel nevăzut, aceasta nu înseamnă că El este o idee sau un gând, ci este o Persoană care are funcţia pe care o are cuvântul care exprimă gândirea (raţiunea) cuiva. Fiind Întruchiparea Raţiunii ordonate şi ordonatoare, Cuvântul este Însuşi Raţiunea Supremă, este Însuşi Dumnezeu. Prin urmare, trebuie să ne ferim de nuanţa platonică a existenţei ideale în idee şi întruparea ideii. Fiul, Logosul,  nu este o idee a Divinităţii supreme, a Tatălui, ci o Persoană (Dumnezeu Fiul) coexistentă cu Tatăl şi cu Duhul din veşnicie şi egală cu Ei în dumnezeire. El nu împrumută atribute divine, ci le posedă în virtutea dumnezeirii Sale.

Pe de altă parte, Logos însemnând şi raţiune, înţelegem că Fiul este Raţiunea de a fi a tuturor lucrurilor, pulsaţia fundamentală a întregii existenţe. Prin El şi pentru El s-au făcut toate lucrurile, tot El susţinându-le în existenţa şi manifestarea lor.

Având toate acestea în minte, să privim ce spune Ioan în Ioan 1:14: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi...” Fiul veşnic, Cuvântul, a venit în lumea noastră în trup de Om, un Om pe care-L puteai întâlni în fiecare zi, când era pe acest pământ, şi un Om pe care-L vom vedea şi în slava cerească, dar într-un trup de slavă, dobândit după învierea Sa.

Pe Acesta Îl sărbătorim noi astăzi! Pe Fiul lui Dumnezeu care S-a întrupat în Persoana Domnului Isus pentru a-L face cunoscut pe Dumnezeu, pentru a face cunoscută Dumnezeirea triună, pentru a  ne revela dragostea Acestui Dumnezeu pentru noi, prin faptul că a făcut un plan de mântuire pentru noi oamenii şi El, Fiul lui Dumnezeu, a venit în lume pentru a-l duce la îndeplinire.

Dacă privim la semnificaţia numelui Isus Hristos, descoperim şi acolo lucruri minunate: în ebraică „Isus” înseamnă „Yahweh mântuieşte”, iar Hristos, care este corespondentul grecesc al ebraicului „Mesiah”, înseamnă „Unsul lui Yahweh” sau „Trimisul lui Yahweh”. Aşadar, prin alăturarea celor două nume, avem: „Unsul (sau Trimisul) lui Yahweh mântuieşte” Însăşi însemnătatea numelor Isus Hristos ne arată faptul că Isus este Mântuitorul uns (trimis) al lui Dumnezeu.

Aceasta este esenţa Sărbătorii pe care rememorăm în fiecare an: Persoana Domnului Isus Hristos, Fiul Întrupat al lui Dumnezeu!

Privind la dragostea lui Dumnezeu

Privind la mesajul central al Bibliei – planul de răscumpărare al lui Dumnezeu prin Isus Hristos –, putem auzi vocea lui Dumnezeu răsunând în inimile noastre: „Vreţi să vedeţi cât de mare este dragostea Mea? Urcaţi pe cărarea ce şerpuieşte pe sub zidurile Ierusalimului! Mergeţi pe urmele săpate în ţărâna însângerată, până ajungeţi pe creasta dealului! Înainte de a ridica privirile, opriţi-vă şi Mă veţi auzi şoptind: Atât de mult vă iubesc!”

Spatele Îi e o masă de muşchi sfârtecaţi de bici. Firişoare de sânge Îi curg pe faţă. Pleoapele şi buzele Îi sunt atât de tumefiate. Încât nu mai poate deschide  nici ochii şi nici gura. Durerea Îi cuprinde corpul ca un foc scăpat de sub control. Se lasă să alunece puţin pentru a uşura chinul picioarelor străpunse, dar simte că nu mai poate respira. La limita sufocării, forţează picioarele străpunse să împingă în piron şi se înalţă pe cruce cu câţiva centrimetri, ceea ce Îi produce o nouă serie de dureri. Atârnat fiind de braţe – ale căror palme sunt ţintuite pe cruce –, muşchii pectorali sunt paralizaţi, iar cei intercostali incapabili să acţioneze. Aerul poate fi inspirat în plămâni, dar nu poate fi expirat. Aşa că El Se luptă să Se ridice, pentru a trage măcar puţin aer. În final, dioxidul de carbon se strânge în plămâni şi în vene, iar crampele scad parţial. Prin convulsii, El reuşeşte să Se ridice şi să inspire oxigenul dătător de  viaţă... Şi tot aşa timp de mai multe ore. Sfâşiat de durere, Se mişcă în sus şi în jos, până Îl lasă puterile şi pe noi îndoielile.

Te iubeşte Dumnezeu? Priveşte crucea şi vei primi răspunsul! Dumnezeu Fiul a murit pentru tine! Din dragoste...

Dumnezeu ar fi putut da copiilor Săi o idee măreaţă, un mesaj liric sau un cântec fără sfârşit... dar El S-a dat pe Sine. „[Dumnezeu Fiul] ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi ca prinos şi ca o jertfă de bun miros lui Dumnezeu.” (Efes. 5:2). Ce fel de devotament este acesta? Răspunsul e „inepuizabil”. Sfinţenia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui cereau o jertfă fără păcat şi singura jertfă fără păcat era Dumnezeu Fiul, Mielul lui Dumnezeu. Şi pentru că dragostea lui Dumnezeu nu ezită niciodată să plătească preţul, a făcut ce era de făcut.

La întrebarea: „Mă iubeşte cineva?”, ascultă răspunsul cerului: Gândeşte-te la Dumnezeu Fiul pe cruce şi ascultă cum îţi spune: „Eu te iubesc!”

De multe ori, dacă nu cumva de cele mai multe ori, noi nu realizăm cât de mare este dragostea lui Dumnezeu faţă de noi. Sau, şi mai trist, o ignorăm...

Dar, dacă o ignorăm sau ne batem joc de ea şi, dacă El nu ne dă harul pocăinţei pentru acest lucru, ce se va întâmpla cu cei ce fac aceste lucruri? Deşi Dumnezeu este Cel care decide cu privire la acest lucru, mare parte din răspuns îl putem afla când ne uităm la alte două atribute ale Sale: dreptatea Lui nesatisfăcută şi mânia Lui nepotolită prin acceptarea lucrării dragostei Lui.

Fie ca Domnul să Se îndure de noi! Dragostea Lui să ne copleşească, iar noi să ne lăsăm cuprinşi şi inundaţi de ea!

Caracteristicile omului spiritual

As vrea ca toţi care citesc aceste ganduri, să le citească cu atenţie... eu unul dacă mă uit la aceste trăsături, ma apucă dezamăgirea şi disperarea, cand văd că ele nu se regăsesc la creştinii de azi, şi nici la mine, daca aleg sa fiu sincer... prea mult urlă eu-ul nostru în noi... şi prea puţini recunosc asta...  şi atunci? ce ramâne de făcut? Domnul să aibă milă de noi... să ne dea aceste calităţi... căci fără ele suntem doar un chimval zăngănitor!

Caracteristicile omului spiritual

Conceptul de spiritualitate variază între diferitele grupuri de creştini. În unele cercuri, persoana foarte gălăgioasă care vorbeşte încontinuu despre religie este considerată a fi foarte spirituală; alţii acceptă exuberanţa zgomotoasă ca un semn al spiritualităţii, iar în unele biserici, cel care se roagă primul, pentru cel mai mult timp şi cel mai tare câştigă reputaţia de cel mai spiritual om din adunare.
Acum, mărturia viguroasă, rugăciunile frecvente şi lauda răsunătoare pot fi în întregime compatibile cu spiritualitatea, însă este important să înţelegem că în ele însele nu constituie, nici nu dovedesc că aceasta este prezentă.
Adevărata spiritualitate se manifestă prin anumite dorinţe dominante. Acestea sunt nevoi mereu prezente, adânc înrădăcinate, suficient de puternice ca să motiveze şi să controleze viaţa noastră. Ca să ne fie mai uşor, permiteţi-mi să le enumăr, măcar că nu fac niciun efort să decid ordinea importanţei lor.
1. Mai întâi este dorinţa de a fi mai degrabă sfânt decât fericit. Tânjirea după fericire întâlnită atât de mult printre creştinii care pretind un grad superior de sfinţenie este o dovadă suficientă că o astfel de sfinţenie nu există cu adevărat. Omul cu adevărat spiritual ştie că Dumnezeu va da belşug de bucurie după ce am devenit capabili să o primim fără ca aceasta să ne vatăme sufletele, dar el nu o cere imediat. John Wesley a spus despre membrii unei societăţi metodiste timpurii că se îndoia că fuseseră desăvârşiţi în dragoste din cauză că se duceau la biserică pentru a se bucura de religie în loc să înveţe cum puteau deveni sfinţi.
2. Un om poate fi considerat spiritual când vrea să vadă că onoarea lui Dumnezeu este promovată prin viaţa lui chiar dacă asta înseamnă că el însuşi trebuie să sufere dezonoare sau pierdere temporară. Un astfel de om se roagă „Sfinţească-Se Numele Tău” şi adaugă liniştit „indiferent ce m-ar costa pe mine”. El trăieşte pentru onoarea lui Dumnezeu printr-un fel de reflex spiritual. Orice alegere în care este implicată gloria lui Dumnezeu este deja făcută pentru el înainte ca aceasta să se ivească. El nu trebuie să dezbată problema cu propria-i inimă; nu e nimic de dezbătut. Gloria lui Dumnezeu este necesară pentru el; gâfâie după ea aşa cum un om care se sufocă gâfâie după aer.
3. Omul spiritual vrea să-şi poarte crucea. Mulţi creştini acceptă necazurile sau suferinţa cu un oftat şi le numesc crucea lor, uitând că astfel de lucruri vin şi peste cel sfânt şi peste cel păcătos. Crucea este acel extra necaz care vine peste noi ca rezultat al ascultării noastre de Hristos. Crucea aceasta nu ne este impusă; noi o luăm voluntar, cunoscând prea bine consecinţele. Alegem să-L ascultăm pe Hristos şi făcând aşa, alegem să purtăm crucea.
A purta o cruce înseamnă să fii legat de Persoana lui Hristos, predat Domniei lui Hristos şi ascultător de poruncile lui Hristos. Omul care este astfel legat, astfel predat şi ascultător este un om duhovnicesc.
4. Din nou, un creştin este spiritual atunci când vede totul din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Abilitatea de a cântări toate lucrurile pe cântarul divin şi de a le da aceeaşi valoare pe care le-o dă Dumnezeu este un semn al unei vieţi umplute de Duhul. Dumnezeu Se uită la şi prin în acelaşi timp. Privirea Lui nu se opreşte la suprafaţă, ci pătrunde până la adevăratul înţeles al lucrurilor. Creştinul carnal se uită la un obiect sau o situaţie, dar din cauză că nu vede prin ea, este îmbărbătat sau descurajat de ceea ce vede. Omul spiritual este capabil să privească prin lucruri aşa cum le priveşte Dumnezeu şi să gândească aşa cum gândeşte Dumnezeu despre ele. El insistă asupra faptului de a vedea toate lucrurile aşa cum le vede Dumnezeu chiar dacă asta îl umileşte şi îi expune ignoranţa până în punctul unei dureri reale.
5. O altă dorinţă a omului duhovnicesc este mai degrabă să moară bine decât să trăiască rău. O caracteristică sigură a omului matur al lui Dumnezeu este nonşalanţa lui faţă de viaţă. Creştinul care iubeşte pământul, conştient de trup priveşte moartea cu o groază stupefiată în inimă; dar pe măsură ce înaintează trăind în Duhul devine din ce în ce mai indiferent faţă de numărul zilelor lui de aici de pe pământ, şi, în acelaşi timp, devine din ce în ce mai atent la felul de viaţă pe care o trăieşte câtă vreme este aici. El nu vrea să cumpere câteva zile suplimentare de viaţă cu preţul compromisului sau al eşecului. El vrea, mai presus de orice, să trăiască drept şi este fericit să-L lase pe Dumnezeu să decidă cât va trăi. Ştie că îşi poate permite să moară acum fiindcă este în Hristos, dar ştie că nu îşi poate permite să facă răul şi cunoştinţa aceasta devine un giroscop care îi stabilizează gândirea şi faptele.
6. Dorinţa de a-i vedea pe alţii avansând pe cheltuiala lui este o altă caracteristică a omului spiritual. El vrea să vadă alţi creştini mai sus decât el şi este bucuros când ei sunt avansaţi, iar el este trecut cu vederea. Nu există niciun pic de invidie în inima lui; când fraţii lui sunt onoraţi, el este încântat pentru că asta este voia lui Dumnezeu şi voia aceasta este cerul lui pământesc. Dacă Dumnezeu este încântat, el este încântat tocmai din motivul acesta, şi dacă lui Dumnezeu Îi face plăcere să înalţe pe altul mai presus de el, este mulţumit.
7. Omul duhovnicesc judecă în mod obişnuit din perspectiva eternităţii, nu din perspectiva timpului. Prin credinţă, el se ridică deasupra atracţiei puternice a pământului, deasupra scurgerii timpului şi învaţă să gândească şi să simtă ca unul care deja a părăsit lumea şi s-a alăturat tovărăşiei nenumărate de îngeri, adunării generale şi Bisericii celor întâi născuţi care sunt scrişi în ceruri. Un astfel de om preferă să fie mai degrabă de folos decât faimos, şi vrea mai degrabă să slujească decât să fie slujit.
Şi toate acestea trebuie să fie prin lucrarea Duhului Sfânt înlăuntrul lui. Niciun om nu poate deveni spiritual prin el însuşi. Numai Duhul cel liber îl poate face duhovnicesc.

(Fragment din cartea “Creştinul acela incredibil”, de A. W. Tozer)

Diferit în sfinţenie

John Hanning Speke stătea pe malul râului şi nu-şi putea lua ochii de la perdeaua de apă. Cea mai mare parte a anului 1858 a dedicat-o atingerii acestui punct. Împreună cu tovarăşii săi a petrecut săptămâni la rând croindu-şi drum prin vegetaţia africană şi căutând vadul râurilor adânci. Au fost urmăriţi de băştinaşi înarmaţi cu suliţe cu vârful de fier. Crocodilii nu i-au scăpat din ochi. Dar în sfârşit, după kilometri parcurşi mărşăluind prin junglă şi croindu-şi drum prin iarba înaltă, au găsit cascada.

Numai un britanic ar fi putut descrie atât de minimalist priveliştea: „Eforturile noastre au fost răsplătite. Vuietul apelor, miile de peşti aruncându-se cu toată forţa în apele cascadei, pescarii din triburile Wasoga şi Waganda coborând din bărci şi ocupându-şi locul pe stânci înarmaţi cu undiţe, hipopotamii şi crocodilii dormitând la suprafaţa apei... toate acestea alcătuiau o imagine cât se poate de interesantă.”, scria el în jurnal.

Speke nu s-a putut dezlipi de locul acela. A schiţat priveliştea de nenumărate ori. A petrecut o zi întreagă admirând doar măreţia cascadei de la izvoarele Nilului. Nu e greu de înţeles de ce. Nici o regiune din Anglia nu se poate lăuda cu o asemenea privelişte. Rareori se întâmplă să-ţi cadă privirea asupra unei imagini nemaivăzute până atunci. Speke a avut această ocazie. Şi a fost uluit de ceea ce a văzut.

Paisprezece ani mai târziu, de cealaltă parte a globului pământesc, Frederick Dellenbaugh a fost la fel de impresionat. Avea doar optsprezece ani când s-a alăturat maiorului Powell în călătoriile sale de pionierat pe râurile din Marele Canion. Conduşi de Powell, ofiţerul cu un singur braţ, exploratorii au înaintat în bărci găurite şi au înfruntat ape învolburate. E un miracol că au supravieţuit. La fel de miraculoasă a fost şi priveliştea care li s-a înfăţişat ochilor. Iată cum descrie Dellenbaugh scena: „Fiind cu spatele la cascadă, nu o puteam vedea... Vuietul furios se auzea tot mai aproape; maiorul a strigat: „Înapoi!” Şi dintr-o dată am simţit cum cădem în gol; apoi ne-au izbit valurile puternice. Barca se ţinea bine, dar zburam cu 25 de mile pe oră şi la fiecare salt talazurile treceau peste capetele noastre. „Abandonaţi barca!”, a strigat maiorul. „Abandonaţi barca şi salvaţi-vă!” Am dat drumul vâslelor pentru a sări din barcă, deşi era aproape inutil.... Barca era aruncată şi răsucită de parcă ar fi fost prinsă într-o tornadă. ... perdele de spumă se revărsau peste bolovanii negri uriaşi mai întâi pe o parte, apoi pe cealaltă... Dacă masori pe ceas nouăzeci de secunde, probabil acesta a fost răstimpul pe care l-am petrecut în acest haos, deşi mie mi s-a părut că a durat mult mai mult. Apoi am trecut.”

Tânărul Dellenbaugh mai văzuse curenţi. Râurile şi apele învolburate nu îi erau străine. Dar râul acesta îi era. Imensitatea neaşteptată, intensitatea acută - l-au lăsat pe vâslaş fără suflare. Mai văzuse curenţi. Dar niciunul ca acesta.

Speke - fără cuvinte. Dellenbaugh - ud până la piele şi copleşit de admiraţie.

Şi Isaia - cu faţa la pământ pe podeaua Templului. Cu braţele încrucişate deasupra capului şi cu glasul stins, implorând îndurare. Asemenea exploratorilor, văzuse şi el nevăzutul. Dar, spre deosebire de exploratori, el a văzut mai mult decât creaţia: L-a văzut pe Creator. L-a văzut pe Dumnezeu.

Cu şapte secole şi jumătate înainte de Christos, Isaia era versiunea israelită a capelanului Senatului american sau a preotului de curte. Provenea dintr-o familie aristocrată. Vorbea o ebraică impecabilă. Era un om de succes, educat şi manierat. Dar în ziua în care L-a văzut pe Dumnezeu, un singur răspuns i s-a părut adecvat: „Vai de mine! Sunt pierdut!” Ce anume a provocat această mărturisire? Ce a stârnit o asemenea reacţie? Răspunsul se găseşte în cuvintele repetate de trei ori ale serafimilor: „Sfânt, sfânt, sfânt!”

Serafimii stăteau deasupra Lui, şi fiecare avea şase aripi: cu două îşi acopereau faţa, cu două îşi acopereau picioarele şi cu două zburau.

Strigau unul la altul şi ziceau: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul oştirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui!” Şi se zguduiau uşiorii uşii de glasul care răsuna, şi casa s-a umplut de fum. Atunci am zis: „Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate şi am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oştirilor!” (Is. 6:2-5).

Cu ocazia singurei lor apariţii în Scriptură, serafimii rostesc de câte trei ori acelaşi cuvânt: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor!” În limba ebraică repetiţia îndeplineşte rolul markerului colorat folosit în zilele noastre. Un instrument de subliniere. „Dumnezeu - proclamă îngerii cu şase aripi - nu este sfânt. Nu este sfânt, sfânt. El este sfânt, sfânt, sfânt!”

Ce alt atribut al lui Dumnezeu se bucură de o astfel de întărire? Nu există nici un verset care  să-L descrie pe Dumnezeu drept „înţelept, înţelept, înţelept” sau „puternic, puternic, puternic”. Numai „sfânt, sfânt, sfânt”. Sfinţenia lui Dumnezeu necesită atenţie specială. Adjectivul acesta Îi defineşte Numele mai adecvat decât toate celelalte la un loc. Primul şi ultimul cântec din Biblie preamăresc sfinţenia lui Dumnezeu. După ce au trecut Marea Roşie, Moise şi israeliţii au cântat: „Cine este ca Tine între dumnezei, Doamne? Cine este ca Tine minunat în sfinţenie, bogat în fapte de laudă şi făcător de minuni?” (Ex. 15:11). Iar în Apocalipsa 15:4, cei care au biruit fiara cântă: „Cine nu se va teme, Doamne, şi cine nu va slăvi Numele Tău? Căci numai Tu eşti Sfânt!”.

Cuvântul ebraic pentru „sfânt” este „qadosh”, care înseamnă „desprins sau separat”. Aşadar , sfinţenia vorbeşte despre caracterul diferit al lui Dumnezeu, despre unicitatea Lui absolută. Dumnezeu - tot ce înseamnă El - este diferit de lumea pe care a creat-o.

Ceea ce eşti tu faţă de un avion de hârtie este Dumnezeu faţă de tine. Ia o foaie de hârtie şi construieşte un avion. Compară-te cu ceea ce ai creat. Provoacă-l la un concurs de ortografie. Cine va câştiga? Scoate-l la o alergare în jurul blocului. Cine este mai rapid? Invită-l la un meci de baschet în doi. Nu ai domina tu terenul? Şi aşa şi trebuie. Obiectul pe care l-ai creat nu are activitate cerebrală, nu are puls. Există numai pentru că i-ai dat tu formă si zboară doar dacă îl aruncă cineva. Înmulţeşte deosebirile dintre tine şi avionul de hârtie cu o infinitate şi vei începe să-ţi faci o idee despre diferenţa dintre Dumnezeu şi noi.

Cu ce ÎI putem compara pe Dumnezeu? „Căci, în cer, cine se poate asemăna cu Domnul? Cine este ca Tine între fiii lui Dumnezeu?” (Ps. 89:6). „Cu cine voiţi să asemănaţi pe Dumnezeu? Şi cu ce asemănare ÎI veţi asemăna?” (Is. 40:18).

Până şi Dumnezeu întreabă: „Cu cine Mă veţi asemăna, ca să fiu deopotrivă cu el?” (Is. 40:25). De parcă întrebarea avea nevoie de un răspuns, El oferă unul: „Aduceţi-vă aminte de cele petrecute în vremurile străbune; căci Eu sunt Dumnezeu, şi nu este altul, Eu sunt Dumnezeu, şi nu este niciunul ca Mine. Eu am vestit de la început ce are să se întâmple şi cu mult înainte ce nu este încă împlinit. Eu zic: Hotărârile Mele vor rămâne în picioare şi Îmi voi aduce la îndeplinire toată voia Mea. Eu chem de la răsărit o pasăre de pradă, dintr-o ţară depărtată, un om ca să împlinească planurile Mele: da, Eu am spus, şi Eu voi împlini; Eu am plănuit şi Eu voi înfăptui!” (Is. 46:9-11).

Orice căutare a unui egal al lui Dumnezeu este sortită eşecului. Orice încercare de a găsi pe pământ o persoană sau o poziţie asemenea lui Dumnezeu este zadarnică. Nimeni şi nimic nu se compară cu El. Nimeni nu ÎI sfătuieşte. Nimeni nu ÎI ajută. El este „Cel ce judecă: El coboară pe unul şi înalţă pe altul.” (Ps. 75:7).

Poate că tu şi cu mine avem putere, dar Dumnezeu este putere. Noi suntem asemenea unor licurici, dar El este lumina însăşi. „A Lui este înţelepciunea şi puterea” (Dan. 2:20).

Gândeşte-te la Universul ce ne înconjoară. Spre deosebire de olar, care ia un lucru şi îl remodelează, Dumnezeu a creat ceva din nimic. Dumnezeu a creat tot ce există prin poruncă divină „ex nihilo” („din nimic”). El nu a apelat la o materie preexistentă sau coeternă. Înainte de creaţie Universul nu era un spaţiu întunecat. Universul nu exista. Dumnezeu a creat până şi întunericul. „Eu întocmesc lumina şi fac întunericul.” (Is. 45:7). Ioan declara: „Tu ai făcut toate lucrurile, şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute!” (Apoc. 4:11).

Caută sursa Universului şi vei găsi puterea lui Dumnezeu; caută sursa puterii lui Dumnezeu şi vei găsi înţelepciunea Lui. Omniscienţa lui Dumnezeu Îi guvernează omnipotenţa. Cunoaşterea infinită conduce puterea infinită. „A Lui este înţelepciunea şi atotputernicia.” (Iov 9:4). „La Dumnezeu este înţelepciunea şi puterea.” (Iov 12:13). „El este puternic prin tăria priceperii Lui.” (Iov 36:5).

Puterea Lui nu este capricioasă sau nepăsătoare. Dimpotrivă, înţelepciunea Lui Îi administrează şi Îi echilibrează puterea. Pavel proclama: „O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi cât de neînţelese sunt căile Lui!” (Rom. 11:33).

Cunoaşterea lui Dumnezeu este desăvârşită - atât în ceea ce te priveşte, cât şi în ce priveşte Universul. „Căci nu-mi ajunge cuvântul pe limbă, şi Tu, Doamne, îl şi cunoşti în totul. [...] Când nu eram decât un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau; şi în cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau rânduite, mai înainte de a fi fost vreuna din ele!” (Ps. 139: 4,16).

Vălurile care ne împiedică nouă vederea nu o împiedică şi pe a lui Dumnezeu. Pentru El cuvintele nerostite sunt ca şi enunţate. Gândurile nedescoperite sunt ca şi proclamate. Momentele nepetrecute sunt ca şi cum ar fi intrat deja în istorie. El cunoaşte viitorul, trecutul, ce este ascuns şi ce este nespus. Nimic nu este ascuns de Dumnezeu. El este atotputernic, atotcunoscător şi atotprezent.

Regele David se minuna: „Unde mă voi duce departe de Duhul Tău, şi unde voi fugi departe de Faţa Ta?” (Ps. 139:7). Dumnezeu ne aminteşte: „Eu sunt pretutindeni - atât aproape, cât şi departe, în ceruri şi pe pământ!” (Ier. 23:23-24, CEV).

Înţelegi cât de diferit este Dumnezeu în sfinţenia Lui? În relatarea întâlnirii lui Isaia cu Dumnezeu, cei care Îl văd cel mai clar au şi cea mai înaltă preţuire faţă de sfinţenia Lui. El este atât de sfânt, încât serafimii fără păcat nu pot suporta să-L privească! Ei îşi acoperă feţele cu aripile lor. În mod curios, îşi acoperă şi picioarele. De ce? În ebraică, termenul pentru „picioare” şi termenul pentru „organe genitale” este acelaşi. Iertat să-mi fie gândul, dar mărturisirea îngerilor este aceea că sunt absolut impotenţi în prezenţa lui Dumnezeu. Sunt absolut fără putere în prezenţa lui Dumnezeu.

Isaia înţelege. Când vede sfinţenia lui Dumnezeu, Isaia nu se laudă şi nu face pe grozavul. Nu ia notiţe, nu planifică o serie de predici, nu porneşte într-un turneu de conferinţe. Ci cade cu faţa la pământ şi imploră îndurare. „Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate şi am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oştirilor!” (Is. 6:5).

Viziunea dată lui de Dumnezeu nu îl are în centru pe Isaia, ci pe Dumnezeu şi slava Lui. Isaia înţelege ideea. „Nu e vorba despre mine. E vorba doar despre El!” Descoperă smerenia, nu căutându-o, ci căutându-L pe Dumnezeu. Întrezăreşte o frântură din slava lui Dumnezeu şi profetul se alătură tagmei celor infectaţi şi bolnavi - celor „necuraţi” - termen folosit pentru a-i descrie pe leproşi. Sfinţenia lui Dumnezeu reduce la tăcere lăudăroşenia omului.

Iar îndurarea lui Dumnezeu ne sfinţeşte. Să vedem ce se întâmplă în continuare. „Dar unul din serafimi a zburat spre mine cu un cărbune aprins în mână, pe care-1 luase cu cleştele de pe altar. Mi-a atins gura cu el şi a zis: „Iată, atingându-se cărbunele acesta de buzele tale, nelegiuirea ta este îndepărtată şi păcatul tău este ispăşit!” (Is. 6:6-7). Dumnezeu este Suveran în alegerea metodei necesare pentru curăţirea celui necurat!

Isaia nu cere nimic. Nu cere har. Probabil a presupus că nu e posibil ca Dumnezeu  să-i  arate îndurare. Dar Dumnezeu, care Se grăbeşte să ierte şi e plin de îndurare, îl purifică pe Isaia de păcatul său şi îi reorientează viaţa.

Apoi, Dumnezeu solicită un purtător de cuvânt. „Pe cine să trimit şi cine va merge pentru Noi?” (Is. 6:8).

Inima şi mâna lui Isaia se înalţă. „Iată-mă! Trimite-mă!” (Is. 6:8). A văzut o frântură din sfinţenia lui Dumnezeu şi el nu mai poate să tacă. De parcă ar fi găsit sursa râului sau ar fi străbătut apele furioase ale canionului. Ca şi cum ar fi văzut ce văzuse Moise: pe Dumnezeu Însuşi. Doar o frântură, dar o frântură din Dumnezeu.

Şi Isaia a devenit un alt om.

Diferit în sfinţenie.

Ca şi „cununa Creaţiei” lui Dumnezeu, omul a fost creat cu scopul de a aduce slavă Creatorului său, cu buzele sale, cu inima sa şi cu viaţa (trăirea) sa. Suflarea de care ai avut nevoie pentru a citi fraza anterioară ţi-a fost dată cu un singur scop: de a reflecta încă o clipă slava Dumnezeului cel sfânt. Dumnezeu ne-a trezit la aceasta nouă zi cu un singur ţel: „Povestiti printre neamuri slava Lui, printre toate popoarele minunile Lui!” (1 Cronici 16:24). Şi cum putem face acest lucru mai bine, decât acceptându-L şi mărturisindu-L ca Mântuitor şi Domn pe Fiul Său, Domnul nostru Isus Hristos, Singura Cale spre Dumnezeu, pe Cel pe care „Dumnezeu L-a înviat din morţi şi L-a pus să şadă la dreapta Sa, în locurile cereşti, mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice dregătorie şi de orice nume care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor. El I-a pus totul sub picioare şi L-a dat Căpetenie peste toate lucrurile, Bisericii,” (Efeseni 1:20-22), recunoscând astfel mâreţia lucrării lui Dumnezeu în favoarea noastră şi meritul Lui de a primi slava din partea noastră!