Pe Cine Sărbătorim?

Ca să înţelegem semnificaţia acestei sărbători, a Naşterii Domnului, trebuie să cercetăm Scripturile. Mai, exact, vrem să aflăm Cine este Cel pe care-L sărbătorim în această sărbătoare.

Cum putem noi să sărbătorim pe Unul pe care nu-L cunoaştem? Ca să-L putem sărbători cu adevărat trebuie să ştim Cine este El. Prin urmare, aceasta este tema acestei predici şi ea ne va introduce în esenţa întregii Sărbători a Naşterii Domnului.

Pentru prezentarea Persoanei Domnului Isus Hristos vom începe cu începutul Epistolei către Evrei.

În epistola către Evrei 1:1-3, autorul epistolei spune: „După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin proroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor, şi prin care a făcut şi veacurile. El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui...“

Iată că avem deja câteva elemente care ne spun cine este Isus Hristos. El este Fiul veşnic al lui Dumnezeu. El este Acela care a venit de la Dumnezeu, trimis de Dumnezeu. El este oglindirea (reflectarea sau radierea) slavei (sau gloriei) lui Dumnezeu. Când te uiţi la Domnul Isus Hristos, vezi reflectată sau radiată toată slava lui Dumnezeu.

De fapt, pentru cuvântul „oglindire”, „reflectare” sau „radiere”, autorul epistolei foloseşte cuvântul grecesc „apaugasma”, care înseamnă „a răspândi lumină” sau „a radia lumină”. Isus Hristos este manifestarea Lui Dumnezeu, este reflectarea perfectă a lui Dumnezeu, este radierea perfecţiunilor (atributelor) lui Dumnezeu. Toate gloriile sau perfecţiunile (atributele) morale şi spirituale (non-morale) ale lui Dumnezeu se pot vedea şi în El. El ni-L exprimă pe Dumnezeu. Nimeni nu-L poate vedea pe Dumnezeu; nimeni nu-L va vedea vreodată. Singura strălucire de la Dumnezeu care ajunge la noi este mediată de Isus Hristos. Aşa cum razele soarelui luminează şi încălzesc pământul. la fel Isus Hristos este lumina slăvită a lui Dumnezeu răspândită şi strălucind în inimile oamenilor. Isus Hristos reflectă perfecţiunile sau atributele lui Dumnezeu (caracterul Lui), aşa cum lumina soarelui reflectă soarele. Numai că Hristos este mai mult decât lumina reflectată de soare. El este Soarele Însuşi, adică El este Dumnezeu Însuşi, revelat omenirii prin venirea Sa în lume.

În al doilea rând, Domnul Isus Hristos, Fiul lui Dumneyeu, este întipărirea Fiinţei lui Dumnezeu. Autorul epistolei foloseşte pentru cuvântul „întipărire” cuvântul grecesc „charaktēr”, care înseamnă „reprezentare exactă” şi care se referă la un instrument de imprimare, la un sigiliu sau la o ştampilă. Dacă iei un sigiliu şi-l pui pe ceară caldă, pe ceară rămâne imprimat chipul care este pe sigiliu. Pe ceară este întipărirea exactă a ceea ce este reliefat pe sigiliu. Tot astfel, chipul unui suveran este imprimat pe monedă. Domnul Isus este întipărirea într-un trup uman a Fiinţei lui Dumnezeu. Toată Fiinţa lui Dumnezeu, Acela pe care nu-L pot cuprinde cerurile şi întregul Cosmos şi pe care nu-L poate vedea vreun ochi omenesc, toată Fiinţa lui Dumnezeu (esenţă şi caracter) este concentrată în Isus din Nazaret. El este întipărirea Fiinţei lui Dumnezeu sau, după o traducere din greacă, reprezentarea exactă a Fiinţei lui Dumnezeu, reproducerea exactă a esenţei şi caracterului lui Dumnezeu.

Prin urmare, noi nu mai putem să spunem „De unde să ştiu cum este Dumnezeu?” sau „Cum să-L cunosc pe Dumnezeu?”

În Coloseni 1:15, Pavel spune: „El (Isus Hristos) este chipul Dumnezeului celui nevăzut...” Pavel foloseşte pentru cuvântul „chip” cuvântul grecesc „eikōn”, care înseamnă „imagine”; „imaginea” înseamnă un marcaj înfierat sau un contur ştampilat pe ceva, adică o reproducere exactă în toate privinţele. Martyn Lloyd-Jones a spus: „Chipul este suma totală a calităţilor care face un lucru ceea ce este.” Mai exact, chipul are de-a face cu natura (esenţa) şi caracterul (atributele) unei persoane sau a unui lucru. Aceasta înseamnă că Isus Hristos a fost şi este manifestarea şi reprezentarea perfectă a lui Dumnezeu. Dumnezeu este invizibil sau nevăzut, dar Isus Hristos Îl descoperă (revelează) pe Dumnezeu lumii. El Îl descoperă pe Dumnezeu, fiind chipul sau imaginea exactă a lui Dumnezeu, fiind reproducerea (reprezentarea) perfectă (exactă) a lui Dumnezeu. El nu a devenit chipul lui Dumnezeu la întrupare, ci a fost aşa din veşnicie. „Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii”, spune Pavel în Coloseni 2:9. „El are chipul lui Dumnezeu”, după cum spune Pavel în Filipeni 2:6.

Iată de ce, după ce a stat atâţia ani cu ucenicii Săi, în seara de dinaintea zilei crucificării, în timpul Cinei, Domnul Isus Hristos a putut să îi spună unuia dintre ucenici: „Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl!” (sau „L-a văzut pe Dumnezeu”) (Ioan 14:9) ). În Isus Hristos, Dumnezeul invizibil a devenit vizibil. Fapt pe care Ioan Îl întăreşte încă de la începutul Evangheliei sale, spunând în Ioan 1:14: „Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava Singurului născut din Tatăl”

Te uiţi la Isus Hristos, şi spui: „Aşa este Dumnezeu!”. Te uiţi la felul cum vorbeşte, şi spui: „Aşa vorbeşte Dumnezeu!”, te uiţi la felul cum îi tratează pe oameni, şi spui: „Aşa-i tratează Dumnezeu pe oameni!”. Te uiţi la felul cum Se coboară El la cel mai simplu şi cel mai dispreţuit şi vede în el valoare şi cum îi spune: „Şi pentru tine am venit în lume! Şi pentru tine am un loc în cer!”, şi spui: „Aşa este Dumnezeu!”. Te uiţi mai ales la El întins pe Cruce, în suferinţă şi agonie pentru tine, şi vezi acolo inima dezgolită a lui Dumnezeu, plină de dragoste, şi Îl auzi pe Dumnezeu spunând: „Atât de mult te iubesc! Ca să pot rezolva problema vinei tale, ca să pot rezolva problema căderii tale, ca să poţi fi recuperat şi reabilitat, asta fac Eu din dragoste pentru tine!”

Aşadar, Domnul Isus Hristos, Fiul Întrupat al lui Dumnezeu, este oglindirea slavei lui Dumnezeu, întipărirea Fiinţei lui Dumnezeu, chipul Dumnezeului cel nevăzut!

În Coloseni 2:3, Pavel ne spune că „În El locuiesc toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei.” Adăugaţi la această afirmaţie a lui Pavel ceea ce spune Ioan, în Ioan 1:1: „La început era Cuvântul,şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu.”

Trebuie să ştiţi că în loc de „cuvânt” în limba greacă este „logos”. Iar „logos” înseamnă în primul rând „raţiune” sau „gândire”.

După cum cuvântul exprimă gândirea (raţiunea) celui care-l rosteşte, tot aşa, în calitate de Cuvânt (Logos) viu, veşnicul Fiu al lui Dumnezeu (întrupat în Isus Hristos) exprimă în chip desăvârşit gândirea lui Dumnezeu prin Însuşi Persoana Sa şi prin acţiunile şi cuvintele Sale. Dar, chiar dacă Fiul lui Dumnezeu (Isus Hristos) este expresia Gândirii lui Dumnezeu – în sensul de Raţiune ordonată şi ordonatoare, care pune ordine în haos - şi „ Întruchiparea” Gândirii lui Dumnezeu în Cuvântul viu care Îl revelează pe Dumnezeul cel nevăzut, aceasta nu înseamnă că El este o idee sau un gând, ci este o Persoană care are funcţia pe care o are cuvântul care exprimă gândirea (raţiunea) cuiva. Fiind Întruchiparea Raţiunii ordonate şi ordonatoare, Cuvântul este Însuşi Raţiunea Supremă, este Însuşi Dumnezeu. Prin urmare, trebuie să ne ferim de nuanţa platonică a existenţei ideale în idee şi întruparea ideii. Fiul, Logosul,  nu este o idee a Divinităţii supreme, a Tatălui, ci o Persoană (Dumnezeu Fiul) coexistentă cu Tatăl şi cu Duhul din veşnicie şi egală cu Ei în dumnezeire. El nu împrumută atribute divine, ci le posedă în virtutea dumnezeirii Sale.

Pe de altă parte, Logos însemnând şi raţiune, înţelegem că Fiul este Raţiunea de a fi a tuturor lucrurilor, pulsaţia fundamentală a întregii existenţe. Prin El şi pentru El s-au făcut toate lucrurile, tot El susţinându-le în existenţa şi manifestarea lor.

Având toate acestea în minte, să privim ce spune Ioan în Ioan 1:14: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi...” Fiul veşnic, Cuvântul, a venit în lumea noastră în trup de Om, un Om pe care-L puteai întâlni în fiecare zi, când era pe acest pământ, şi un Om pe care-L vom vedea şi în slava cerească, dar într-un trup de slavă, dobândit după învierea Sa.

Pe Acesta Îl sărbătorim noi astăzi! Pe Fiul lui Dumnezeu care S-a întrupat în Persoana Domnului Isus pentru a-L face cunoscut pe Dumnezeu, pentru a face cunoscută Dumnezeirea triună, pentru a  ne revela dragostea Acestui Dumnezeu pentru noi, prin faptul că a făcut un plan de mântuire pentru noi oamenii şi El, Fiul lui Dumnezeu, a venit în lume pentru a-l duce la îndeplinire.

Dacă privim la semnificaţia numelui Isus Hristos, descoperim şi acolo lucruri minunate: în ebraică „Isus” înseamnă „Yahweh mântuieşte”, iar Hristos, care este corespondentul grecesc al ebraicului „Mesiah”, înseamnă „Unsul lui Yahweh” sau „Trimisul lui Yahweh”. Aşadar, prin alăturarea celor două nume, avem: „Unsul (sau Trimisul) lui Yahweh mântuieşte” Însăşi însemnătatea numelor Isus Hristos ne arată faptul că Isus este Mântuitorul uns (trimis) al lui Dumnezeu.

Aceasta este esenţa Sărbătorii pe care rememorăm în fiecare an: Persoana Domnului Isus Hristos, Fiul Întrupat al lui Dumnezeu!

Privind la dragostea lui Dumnezeu

Privind la mesajul central al Bibliei – planul de răscumpărare al lui Dumnezeu prin Isus Hristos –, putem auzi vocea lui Dumnezeu răsunând în inimile noastre: „Vreţi să vedeţi cât de mare este dragostea Mea? Urcaţi pe cărarea ce şerpuieşte pe sub zidurile Ierusalimului! Mergeţi pe urmele săpate în ţărâna însângerată, până ajungeţi pe creasta dealului! Înainte de a ridica privirile, opriţi-vă şi Mă veţi auzi şoptind: Atât de mult vă iubesc!”

Spatele Îi e o masă de muşchi sfârtecaţi de bici. Firişoare de sânge Îi curg pe faţă. Pleoapele şi buzele Îi sunt atât de tumefiate. Încât nu mai poate deschide  nici ochii şi nici gura. Durerea Îi cuprinde corpul ca un foc scăpat de sub control. Se lasă să alunece puţin pentru a uşura chinul picioarelor străpunse, dar simte că nu mai poate respira. La limita sufocării, forţează picioarele străpunse să împingă în piron şi se înalţă pe cruce cu câţiva centrimetri, ceea ce Îi produce o nouă serie de dureri. Atârnat fiind de braţe – ale căror palme sunt ţintuite pe cruce –, muşchii pectorali sunt paralizaţi, iar cei intercostali incapabili să acţioneze. Aerul poate fi inspirat în plămâni, dar nu poate fi expirat. Aşa că El Se luptă să Se ridice, pentru a trage măcar puţin aer. În final, dioxidul de carbon se strânge în plămâni şi în vene, iar crampele scad parţial. Prin convulsii, El reuşeşte să Se ridice şi să inspire oxigenul dătător de  viaţă... Şi tot aşa timp de mai multe ore. Sfâşiat de durere, Se mişcă în sus şi în jos, până Îl lasă puterile şi pe noi îndoielile.

Te iubeşte Dumnezeu? Priveşte crucea şi vei primi răspunsul! Dumnezeu Fiul a murit pentru tine! Din dragoste...

Dumnezeu ar fi putut da copiilor Săi o idee măreaţă, un mesaj liric sau un cântec fără sfârşit... dar El S-a dat pe Sine. „[Dumnezeu Fiul] ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi ca prinos şi ca o jertfă de bun miros lui Dumnezeu.” (Efes. 5:2). Ce fel de devotament este acesta? Răspunsul e „inepuizabil”. Sfinţenia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui cereau o jertfă fără păcat şi singura jertfă fără păcat era Dumnezeu Fiul, Mielul lui Dumnezeu. Şi pentru că dragostea lui Dumnezeu nu ezită niciodată să plătească preţul, a făcut ce era de făcut.

La întrebarea: „Mă iubeşte cineva?”, ascultă răspunsul cerului: Gândeşte-te la Dumnezeu Fiul pe cruce şi ascultă cum îţi spune: „Eu te iubesc!”

De multe ori, dacă nu cumva de cele mai multe ori, noi nu realizăm cât de mare este dragostea lui Dumnezeu faţă de noi. Sau, şi mai trist, o ignorăm...

Dar, dacă o ignorăm sau ne batem joc de ea şi, dacă El nu ne dă harul pocăinţei pentru acest lucru, ce se va întâmpla cu cei ce fac aceste lucruri? Deşi Dumnezeu este Cel care decide cu privire la acest lucru, mare parte din răspuns îl putem afla când ne uităm la alte două atribute ale Sale: dreptatea Lui nesatisfăcută şi mânia Lui nepotolită prin acceptarea lucrării dragostei Lui.

Fie ca Domnul să Se îndure de noi! Dragostea Lui să ne copleşească, iar noi să ne lăsăm cuprinşi şi inundaţi de ea!

Caracteristicile omului spiritual

As vrea ca toţi care citesc aceste ganduri, să le citească cu atenţie... eu unul dacă mă uit la aceste trăsături, ma apucă dezamăgirea şi disperarea, cand văd că ele nu se regăsesc la creştinii de azi, şi nici la mine, daca aleg sa fiu sincer... prea mult urlă eu-ul nostru în noi... şi prea puţini recunosc asta...  şi atunci? ce ramâne de făcut? Domnul să aibă milă de noi... să ne dea aceste calităţi... căci fără ele suntem doar un chimval zăngănitor!

Caracteristicile omului spiritual

Conceptul de spiritualitate variază între diferitele grupuri de creştini. În unele cercuri, persoana foarte gălăgioasă care vorbeşte încontinuu despre religie este considerată a fi foarte spirituală; alţii acceptă exuberanţa zgomotoasă ca un semn al spiritualităţii, iar în unele biserici, cel care se roagă primul, pentru cel mai mult timp şi cel mai tare câştigă reputaţia de cel mai spiritual om din adunare.
Acum, mărturia viguroasă, rugăciunile frecvente şi lauda răsunătoare pot fi în întregime compatibile cu spiritualitatea, însă este important să înţelegem că în ele însele nu constituie, nici nu dovedesc că aceasta este prezentă.
Adevărata spiritualitate se manifestă prin anumite dorinţe dominante. Acestea sunt nevoi mereu prezente, adânc înrădăcinate, suficient de puternice ca să motiveze şi să controleze viaţa noastră. Ca să ne fie mai uşor, permiteţi-mi să le enumăr, măcar că nu fac niciun efort să decid ordinea importanţei lor.
1. Mai întâi este dorinţa de a fi mai degrabă sfânt decât fericit. Tânjirea după fericire întâlnită atât de mult printre creştinii care pretind un grad superior de sfinţenie este o dovadă suficientă că o astfel de sfinţenie nu există cu adevărat. Omul cu adevărat spiritual ştie că Dumnezeu va da belşug de bucurie după ce am devenit capabili să o primim fără ca aceasta să ne vatăme sufletele, dar el nu o cere imediat. John Wesley a spus despre membrii unei societăţi metodiste timpurii că se îndoia că fuseseră desăvârşiţi în dragoste din cauză că se duceau la biserică pentru a se bucura de religie în loc să înveţe cum puteau deveni sfinţi.
2. Un om poate fi considerat spiritual când vrea să vadă că onoarea lui Dumnezeu este promovată prin viaţa lui chiar dacă asta înseamnă că el însuşi trebuie să sufere dezonoare sau pierdere temporară. Un astfel de om se roagă „Sfinţească-Se Numele Tău” şi adaugă liniştit „indiferent ce m-ar costa pe mine”. El trăieşte pentru onoarea lui Dumnezeu printr-un fel de reflex spiritual. Orice alegere în care este implicată gloria lui Dumnezeu este deja făcută pentru el înainte ca aceasta să se ivească. El nu trebuie să dezbată problema cu propria-i inimă; nu e nimic de dezbătut. Gloria lui Dumnezeu este necesară pentru el; gâfâie după ea aşa cum un om care se sufocă gâfâie după aer.
3. Omul spiritual vrea să-şi poarte crucea. Mulţi creştini acceptă necazurile sau suferinţa cu un oftat şi le numesc crucea lor, uitând că astfel de lucruri vin şi peste cel sfânt şi peste cel păcătos. Crucea este acel extra necaz care vine peste noi ca rezultat al ascultării noastre de Hristos. Crucea aceasta nu ne este impusă; noi o luăm voluntar, cunoscând prea bine consecinţele. Alegem să-L ascultăm pe Hristos şi făcând aşa, alegem să purtăm crucea.
A purta o cruce înseamnă să fii legat de Persoana lui Hristos, predat Domniei lui Hristos şi ascultător de poruncile lui Hristos. Omul care este astfel legat, astfel predat şi ascultător este un om duhovnicesc.
4. Din nou, un creştin este spiritual atunci când vede totul din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Abilitatea de a cântări toate lucrurile pe cântarul divin şi de a le da aceeaşi valoare pe care le-o dă Dumnezeu este un semn al unei vieţi umplute de Duhul. Dumnezeu Se uită la şi prin în acelaşi timp. Privirea Lui nu se opreşte la suprafaţă, ci pătrunde până la adevăratul înţeles al lucrurilor. Creştinul carnal se uită la un obiect sau o situaţie, dar din cauză că nu vede prin ea, este îmbărbătat sau descurajat de ceea ce vede. Omul spiritual este capabil să privească prin lucruri aşa cum le priveşte Dumnezeu şi să gândească aşa cum gândeşte Dumnezeu despre ele. El insistă asupra faptului de a vedea toate lucrurile aşa cum le vede Dumnezeu chiar dacă asta îl umileşte şi îi expune ignoranţa până în punctul unei dureri reale.
5. O altă dorinţă a omului duhovnicesc este mai degrabă să moară bine decât să trăiască rău. O caracteristică sigură a omului matur al lui Dumnezeu este nonşalanţa lui faţă de viaţă. Creştinul care iubeşte pământul, conştient de trup priveşte moartea cu o groază stupefiată în inimă; dar pe măsură ce înaintează trăind în Duhul devine din ce în ce mai indiferent faţă de numărul zilelor lui de aici de pe pământ, şi, în acelaşi timp, devine din ce în ce mai atent la felul de viaţă pe care o trăieşte câtă vreme este aici. El nu vrea să cumpere câteva zile suplimentare de viaţă cu preţul compromisului sau al eşecului. El vrea, mai presus de orice, să trăiască drept şi este fericit să-L lase pe Dumnezeu să decidă cât va trăi. Ştie că îşi poate permite să moară acum fiindcă este în Hristos, dar ştie că nu îşi poate permite să facă răul şi cunoştinţa aceasta devine un giroscop care îi stabilizează gândirea şi faptele.
6. Dorinţa de a-i vedea pe alţii avansând pe cheltuiala lui este o altă caracteristică a omului spiritual. El vrea să vadă alţi creştini mai sus decât el şi este bucuros când ei sunt avansaţi, iar el este trecut cu vederea. Nu există niciun pic de invidie în inima lui; când fraţii lui sunt onoraţi, el este încântat pentru că asta este voia lui Dumnezeu şi voia aceasta este cerul lui pământesc. Dacă Dumnezeu este încântat, el este încântat tocmai din motivul acesta, şi dacă lui Dumnezeu Îi face plăcere să înalţe pe altul mai presus de el, este mulţumit.
7. Omul duhovnicesc judecă în mod obişnuit din perspectiva eternităţii, nu din perspectiva timpului. Prin credinţă, el se ridică deasupra atracţiei puternice a pământului, deasupra scurgerii timpului şi învaţă să gândească şi să simtă ca unul care deja a părăsit lumea şi s-a alăturat tovărăşiei nenumărate de îngeri, adunării generale şi Bisericii celor întâi născuţi care sunt scrişi în ceruri. Un astfel de om preferă să fie mai degrabă de folos decât faimos, şi vrea mai degrabă să slujească decât să fie slujit.
Şi toate acestea trebuie să fie prin lucrarea Duhului Sfânt înlăuntrul lui. Niciun om nu poate deveni spiritual prin el însuşi. Numai Duhul cel liber îl poate face duhovnicesc.

(Fragment din cartea “Creştinul acela incredibil”, de A. W. Tozer)

Diferit în sfinţenie

John Hanning Speke stătea pe malul râului şi nu-şi putea lua ochii de la perdeaua de apă. Cea mai mare parte a anului 1858 a dedicat-o atingerii acestui punct. Împreună cu tovarăşii săi a petrecut săptămâni la rând croindu-şi drum prin vegetaţia africană şi căutând vadul râurilor adânci. Au fost urmăriţi de băştinaşi înarmaţi cu suliţe cu vârful de fier. Crocodilii nu i-au scăpat din ochi. Dar în sfârşit, după kilometri parcurşi mărşăluind prin junglă şi croindu-şi drum prin iarba înaltă, au găsit cascada.

Numai un britanic ar fi putut descrie atât de minimalist priveliştea: „Eforturile noastre au fost răsplătite. Vuietul apelor, miile de peşti aruncându-se cu toată forţa în apele cascadei, pescarii din triburile Wasoga şi Waganda coborând din bărci şi ocupându-şi locul pe stânci înarmaţi cu undiţe, hipopotamii şi crocodilii dormitând la suprafaţa apei... toate acestea alcătuiau o imagine cât se poate de interesantă.”, scria el în jurnal.

Speke nu s-a putut dezlipi de locul acela. A schiţat priveliştea de nenumărate ori. A petrecut o zi întreagă admirând doar măreţia cascadei de la izvoarele Nilului. Nu e greu de înţeles de ce. Nici o regiune din Anglia nu se poate lăuda cu o asemenea privelişte. Rareori se întâmplă să-ţi cadă privirea asupra unei imagini nemaivăzute până atunci. Speke a avut această ocazie. Şi a fost uluit de ceea ce a văzut.

Paisprezece ani mai târziu, de cealaltă parte a globului pământesc, Frederick Dellenbaugh a fost la fel de impresionat. Avea doar optsprezece ani când s-a alăturat maiorului Powell în călătoriile sale de pionierat pe râurile din Marele Canion. Conduşi de Powell, ofiţerul cu un singur braţ, exploratorii au înaintat în bărci găurite şi au înfruntat ape învolburate. E un miracol că au supravieţuit. La fel de miraculoasă a fost şi priveliştea care li s-a înfăţişat ochilor. Iată cum descrie Dellenbaugh scena: „Fiind cu spatele la cascadă, nu o puteam vedea... Vuietul furios se auzea tot mai aproape; maiorul a strigat: „Înapoi!” Şi dintr-o dată am simţit cum cădem în gol; apoi ne-au izbit valurile puternice. Barca se ţinea bine, dar zburam cu 25 de mile pe oră şi la fiecare salt talazurile treceau peste capetele noastre. „Abandonaţi barca!”, a strigat maiorul. „Abandonaţi barca şi salvaţi-vă!” Am dat drumul vâslelor pentru a sări din barcă, deşi era aproape inutil.... Barca era aruncată şi răsucită de parcă ar fi fost prinsă într-o tornadă. ... perdele de spumă se revărsau peste bolovanii negri uriaşi mai întâi pe o parte, apoi pe cealaltă... Dacă masori pe ceas nouăzeci de secunde, probabil acesta a fost răstimpul pe care l-am petrecut în acest haos, deşi mie mi s-a părut că a durat mult mai mult. Apoi am trecut.”

Tânărul Dellenbaugh mai văzuse curenţi. Râurile şi apele învolburate nu îi erau străine. Dar râul acesta îi era. Imensitatea neaşteptată, intensitatea acută - l-au lăsat pe vâslaş fără suflare. Mai văzuse curenţi. Dar niciunul ca acesta.

Speke - fără cuvinte. Dellenbaugh - ud până la piele şi copleşit de admiraţie.

Şi Isaia - cu faţa la pământ pe podeaua Templului. Cu braţele încrucişate deasupra capului şi cu glasul stins, implorând îndurare. Asemenea exploratorilor, văzuse şi el nevăzutul. Dar, spre deosebire de exploratori, el a văzut mai mult decât creaţia: L-a văzut pe Creator. L-a văzut pe Dumnezeu.

Cu şapte secole şi jumătate înainte de Christos, Isaia era versiunea israelită a capelanului Senatului american sau a preotului de curte. Provenea dintr-o familie aristocrată. Vorbea o ebraică impecabilă. Era un om de succes, educat şi manierat. Dar în ziua în care L-a văzut pe Dumnezeu, un singur răspuns i s-a părut adecvat: „Vai de mine! Sunt pierdut!” Ce anume a provocat această mărturisire? Ce a stârnit o asemenea reacţie? Răspunsul se găseşte în cuvintele repetate de trei ori ale serafimilor: „Sfânt, sfânt, sfânt!”

Serafimii stăteau deasupra Lui, şi fiecare avea şase aripi: cu două îşi acopereau faţa, cu două îşi acopereau picioarele şi cu două zburau.

Strigau unul la altul şi ziceau: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul oştirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui!” Şi se zguduiau uşiorii uşii de glasul care răsuna, şi casa s-a umplut de fum. Atunci am zis: „Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate şi am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oştirilor!” (Is. 6:2-5).

Cu ocazia singurei lor apariţii în Scriptură, serafimii rostesc de câte trei ori acelaşi cuvânt: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor!” În limba ebraică repetiţia îndeplineşte rolul markerului colorat folosit în zilele noastre. Un instrument de subliniere. „Dumnezeu - proclamă îngerii cu şase aripi - nu este sfânt. Nu este sfânt, sfânt. El este sfânt, sfânt, sfânt!”

Ce alt atribut al lui Dumnezeu se bucură de o astfel de întărire? Nu există nici un verset care  să-L descrie pe Dumnezeu drept „înţelept, înţelept, înţelept” sau „puternic, puternic, puternic”. Numai „sfânt, sfânt, sfânt”. Sfinţenia lui Dumnezeu necesită atenţie specială. Adjectivul acesta Îi defineşte Numele mai adecvat decât toate celelalte la un loc. Primul şi ultimul cântec din Biblie preamăresc sfinţenia lui Dumnezeu. După ce au trecut Marea Roşie, Moise şi israeliţii au cântat: „Cine este ca Tine între dumnezei, Doamne? Cine este ca Tine minunat în sfinţenie, bogat în fapte de laudă şi făcător de minuni?” (Ex. 15:11). Iar în Apocalipsa 15:4, cei care au biruit fiara cântă: „Cine nu se va teme, Doamne, şi cine nu va slăvi Numele Tău? Căci numai Tu eşti Sfânt!”.

Cuvântul ebraic pentru „sfânt” este „qadosh”, care înseamnă „desprins sau separat”. Aşadar , sfinţenia vorbeşte despre caracterul diferit al lui Dumnezeu, despre unicitatea Lui absolută. Dumnezeu - tot ce înseamnă El - este diferit de lumea pe care a creat-o.

Ceea ce eşti tu faţă de un avion de hârtie este Dumnezeu faţă de tine. Ia o foaie de hârtie şi construieşte un avion. Compară-te cu ceea ce ai creat. Provoacă-l la un concurs de ortografie. Cine va câştiga? Scoate-l la o alergare în jurul blocului. Cine este mai rapid? Invită-l la un meci de baschet în doi. Nu ai domina tu terenul? Şi aşa şi trebuie. Obiectul pe care l-ai creat nu are activitate cerebrală, nu are puls. Există numai pentru că i-ai dat tu formă si zboară doar dacă îl aruncă cineva. Înmulţeşte deosebirile dintre tine şi avionul de hârtie cu o infinitate şi vei începe să-ţi faci o idee despre diferenţa dintre Dumnezeu şi noi.

Cu ce ÎI putem compara pe Dumnezeu? „Căci, în cer, cine se poate asemăna cu Domnul? Cine este ca Tine între fiii lui Dumnezeu?” (Ps. 89:6). „Cu cine voiţi să asemănaţi pe Dumnezeu? Şi cu ce asemănare ÎI veţi asemăna?” (Is. 40:18).

Până şi Dumnezeu întreabă: „Cu cine Mă veţi asemăna, ca să fiu deopotrivă cu el?” (Is. 40:25). De parcă întrebarea avea nevoie de un răspuns, El oferă unul: „Aduceţi-vă aminte de cele petrecute în vremurile străbune; căci Eu sunt Dumnezeu, şi nu este altul, Eu sunt Dumnezeu, şi nu este niciunul ca Mine. Eu am vestit de la început ce are să se întâmple şi cu mult înainte ce nu este încă împlinit. Eu zic: Hotărârile Mele vor rămâne în picioare şi Îmi voi aduce la îndeplinire toată voia Mea. Eu chem de la răsărit o pasăre de pradă, dintr-o ţară depărtată, un om ca să împlinească planurile Mele: da, Eu am spus, şi Eu voi împlini; Eu am plănuit şi Eu voi înfăptui!” (Is. 46:9-11).

Orice căutare a unui egal al lui Dumnezeu este sortită eşecului. Orice încercare de a găsi pe pământ o persoană sau o poziţie asemenea lui Dumnezeu este zadarnică. Nimeni şi nimic nu se compară cu El. Nimeni nu ÎI sfătuieşte. Nimeni nu ÎI ajută. El este „Cel ce judecă: El coboară pe unul şi înalţă pe altul.” (Ps. 75:7).

Poate că tu şi cu mine avem putere, dar Dumnezeu este putere. Noi suntem asemenea unor licurici, dar El este lumina însăşi. „A Lui este înţelepciunea şi puterea” (Dan. 2:20).

Gândeşte-te la Universul ce ne înconjoară. Spre deosebire de olar, care ia un lucru şi îl remodelează, Dumnezeu a creat ceva din nimic. Dumnezeu a creat tot ce există prin poruncă divină „ex nihilo” („din nimic”). El nu a apelat la o materie preexistentă sau coeternă. Înainte de creaţie Universul nu era un spaţiu întunecat. Universul nu exista. Dumnezeu a creat până şi întunericul. „Eu întocmesc lumina şi fac întunericul.” (Is. 45:7). Ioan declara: „Tu ai făcut toate lucrurile, şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute!” (Apoc. 4:11).

Caută sursa Universului şi vei găsi puterea lui Dumnezeu; caută sursa puterii lui Dumnezeu şi vei găsi înţelepciunea Lui. Omniscienţa lui Dumnezeu Îi guvernează omnipotenţa. Cunoaşterea infinită conduce puterea infinită. „A Lui este înţelepciunea şi atotputernicia.” (Iov 9:4). „La Dumnezeu este înţelepciunea şi puterea.” (Iov 12:13). „El este puternic prin tăria priceperii Lui.” (Iov 36:5).

Puterea Lui nu este capricioasă sau nepăsătoare. Dimpotrivă, înţelepciunea Lui Îi administrează şi Îi echilibrează puterea. Pavel proclama: „O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi cât de neînţelese sunt căile Lui!” (Rom. 11:33).

Cunoaşterea lui Dumnezeu este desăvârşită - atât în ceea ce te priveşte, cât şi în ce priveşte Universul. „Căci nu-mi ajunge cuvântul pe limbă, şi Tu, Doamne, îl şi cunoşti în totul. [...] Când nu eram decât un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau; şi în cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau rânduite, mai înainte de a fi fost vreuna din ele!” (Ps. 139: 4,16).

Vălurile care ne împiedică nouă vederea nu o împiedică şi pe a lui Dumnezeu. Pentru El cuvintele nerostite sunt ca şi enunţate. Gândurile nedescoperite sunt ca şi proclamate. Momentele nepetrecute sunt ca şi cum ar fi intrat deja în istorie. El cunoaşte viitorul, trecutul, ce este ascuns şi ce este nespus. Nimic nu este ascuns de Dumnezeu. El este atotputernic, atotcunoscător şi atotprezent.

Regele David se minuna: „Unde mă voi duce departe de Duhul Tău, şi unde voi fugi departe de Faţa Ta?” (Ps. 139:7). Dumnezeu ne aminteşte: „Eu sunt pretutindeni - atât aproape, cât şi departe, în ceruri şi pe pământ!” (Ier. 23:23-24, CEV).

Înţelegi cât de diferit este Dumnezeu în sfinţenia Lui? În relatarea întâlnirii lui Isaia cu Dumnezeu, cei care Îl văd cel mai clar au şi cea mai înaltă preţuire faţă de sfinţenia Lui. El este atât de sfânt, încât serafimii fără păcat nu pot suporta să-L privească! Ei îşi acoperă feţele cu aripile lor. În mod curios, îşi acoperă şi picioarele. De ce? În ebraică, termenul pentru „picioare” şi termenul pentru „organe genitale” este acelaşi. Iertat să-mi fie gândul, dar mărturisirea îngerilor este aceea că sunt absolut impotenţi în prezenţa lui Dumnezeu. Sunt absolut fără putere în prezenţa lui Dumnezeu.

Isaia înţelege. Când vede sfinţenia lui Dumnezeu, Isaia nu se laudă şi nu face pe grozavul. Nu ia notiţe, nu planifică o serie de predici, nu porneşte într-un turneu de conferinţe. Ci cade cu faţa la pământ şi imploră îndurare. „Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate şi am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oştirilor!” (Is. 6:5).

Viziunea dată lui de Dumnezeu nu îl are în centru pe Isaia, ci pe Dumnezeu şi slava Lui. Isaia înţelege ideea. „Nu e vorba despre mine. E vorba doar despre El!” Descoperă smerenia, nu căutându-o, ci căutându-L pe Dumnezeu. Întrezăreşte o frântură din slava lui Dumnezeu şi profetul se alătură tagmei celor infectaţi şi bolnavi - celor „necuraţi” - termen folosit pentru a-i descrie pe leproşi. Sfinţenia lui Dumnezeu reduce la tăcere lăudăroşenia omului.

Iar îndurarea lui Dumnezeu ne sfinţeşte. Să vedem ce se întâmplă în continuare. „Dar unul din serafimi a zburat spre mine cu un cărbune aprins în mână, pe care-1 luase cu cleştele de pe altar. Mi-a atins gura cu el şi a zis: „Iată, atingându-se cărbunele acesta de buzele tale, nelegiuirea ta este îndepărtată şi păcatul tău este ispăşit!” (Is. 6:6-7). Dumnezeu este Suveran în alegerea metodei necesare pentru curăţirea celui necurat!

Isaia nu cere nimic. Nu cere har. Probabil a presupus că nu e posibil ca Dumnezeu  să-i  arate îndurare. Dar Dumnezeu, care Se grăbeşte să ierte şi e plin de îndurare, îl purifică pe Isaia de păcatul său şi îi reorientează viaţa.

Apoi, Dumnezeu solicită un purtător de cuvânt. „Pe cine să trimit şi cine va merge pentru Noi?” (Is. 6:8).

Inima şi mâna lui Isaia se înalţă. „Iată-mă! Trimite-mă!” (Is. 6:8). A văzut o frântură din sfinţenia lui Dumnezeu şi el nu mai poate să tacă. De parcă ar fi găsit sursa râului sau ar fi străbătut apele furioase ale canionului. Ca şi cum ar fi văzut ce văzuse Moise: pe Dumnezeu Însuşi. Doar o frântură, dar o frântură din Dumnezeu.

Şi Isaia a devenit un alt om.

Diferit în sfinţenie.

Ca şi „cununa Creaţiei” lui Dumnezeu, omul a fost creat cu scopul de a aduce slavă Creatorului său, cu buzele sale, cu inima sa şi cu viaţa (trăirea) sa. Suflarea de care ai avut nevoie pentru a citi fraza anterioară ţi-a fost dată cu un singur scop: de a reflecta încă o clipă slava Dumnezeului cel sfânt. Dumnezeu ne-a trezit la aceasta nouă zi cu un singur ţel: „Povestiti printre neamuri slava Lui, printre toate popoarele minunile Lui!” (1 Cronici 16:24). Şi cum putem face acest lucru mai bine, decât acceptându-L şi mărturisindu-L ca Mântuitor şi Domn pe Fiul Său, Domnul nostru Isus Hristos, Singura Cale spre Dumnezeu, pe Cel pe care „Dumnezeu L-a înviat din morţi şi L-a pus să şadă la dreapta Sa, în locurile cereşti, mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice dregătorie şi de orice nume care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor. El I-a pus totul sub picioare şi L-a dat Căpetenie peste toate lucrurile, Bisericii,” (Efeseni 1:20-22), recunoscând astfel mâreţia lucrării lui Dumnezeu în favoarea noastră şi meritul Lui de a primi slava din partea noastră!

PARADOXUL VIEŢII DE CREDINŢĂ (Luca 9:21-26)

„Isus le-a poruncit cu tărie să nu spună nimănui lucrul acesta. Apoi a adăugat că Fiul omului trebuie să pătimească multe, să fie tăgăduit de bătrâni, de preoţii cei mai de seamă şi de cărturari, să fie omorât şi a treia zi să învie. Apoi a zis tuturor: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să Mă urmeze. Fiindcă oricine va voi să-şi scape viaţa o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine o va mântui. Şi ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă s-ar prăpădi sau s-ar pierde pe sine însuşi? Căci de oricine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, se va ruşina şi Fiul omului de el, când va veni în slava Sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri.“ (Luca 9:21-26) 

Este cam ciudat ce le-a poruncit Domnul Isus. Petru tocmai a spus: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu!”, iar Domnul Isus parcă spune: „Ai dreptate, dar să nu spui la nimeni.” Poate Petru s-a gândit: „Oare nu a venit Domnul Isus ca să fie descoperit? De ce să nu spunem la nimeni?” Ce vrea să spună Domnul Isus prin acest lucru?

Unul dintre motive a fost faptul că Domnul Isus a dat deja exemple şi le-a arătat modul în care El a calculat în mod perfect fiecare eveniment din fiecare moment din viaţa Lui. Dumnezeu ştia exact momentul în care avea să fie luat sau momentul în care ei nu puteau să pună mâna pe El; era un moment exact când El putea să descopere că este Împărat, alte momente în care El nu putea să descopere. Mai târziu vom vedea că ei au vrut să-L încoroneze ca împărat, dar El a spus: „Vremea Mea nu a sosit încă.”  Deci, Dumnezeu, în suveranitatea Lui, a ştiut ca vă veni vremea pentru această descoperire, dar că înainte de această descoperire mai erau multe lucruri de făcut.

Un alt motiv ca Domnul Isus să spună acest lucru a fost: „Să nu spuneţi la nimeni lucrul acesta, pentru că nimeni nu v-a spus vouă, ci voi aţi descoperit singuri şi Dumnezeu din ceruri v-a descoperit. În acelaşi fel, cei care vor crede în Mine vor descoperi cine sunt Eu, şi Dumnezeu Tatăl le va descoperi şi lor cine sunt Eu. Iar cei care nu văd acest adevăr, nu-l vor vedea nu pentru că Dumnezeu nu doreşte ca ei să-l vadă, ci pentru că ei refuză să privească. Dar dacă au bunăvoinţă, atunci iată ce realitate vor vedea: „Mesia trebuie să moară.” (v.22).

Această descoperire, cum că „Mesia trebuie să moară”, este uimitoare. Nu este o descoperire nouă, pentru că Vechiul Testament a arătat deja acest lucru. Dar din punctul de vedere al iudeilor, pentru ei faptul că Mesia avea să moară era o descoperire fenomenală.

Evreii nu se aşteptau ca Mesia să moară, ci ei se aşteptau ca El să vină şi să cucerească, să domnească împreună că Israel, să elibereze Israelul de sub asuprirea Romei şi să-Şi aşeze Împărăţia pe pământ. Aceasta era o parte din promisiunea dată pentru ei. Ei la aceasta se aşteptau. Nicidecum nu se aşteptau ca Domnul Isus să Se întoarcă către ei şi să spună: „Petru, ai dreptate, sunt Mesia! Dar Eu voi muri…”  Această propoziţie nu se potrivea deloc în planurile lor.

Mai târziu vom vedea că de fapt ei tot nu au înţeles despre ce era vorba. Parcă ce le-a spus Domnul Isus a trecut peste capul lor. Eu cred că poate ei nici măcar nu au auzit că El avea să moară.

Domnul Isus le descoperă paradoxul, şi anume: Creatorul vieţii va fi condamnat la moarte. La versetul 22, ni se spune că „Cel care vindecă, trebuie să sufere; Cel care primeşte, trebuie să fie respins; Cel care dă viaţa, trebuie să moară”. Domnul Isus era o Fiinţă, care era Sursa vieţii (Ioan 5:26; 11:25; 14:6). Iată o Persoană care este viaţa, care creează viaţa! Cel care dă viaţa trebuie ca să I Se ia viaţa!!! Viaţa trebuie să moară, ca cei morţi să trăiască. Dar Acesta este Hristosul, şi aici este viaţa de credinţă!

În acest pasaj din Luca sunt trei expresii ale acestui paradox pentru viaţa de credinţă. Aşa că în următoarele versete Domnul Isus va vorbi despre paradoxul experienţei noastre, ca şi creştini.

a.    Pentru a trăi trebuie să murim (v.23-24)

Versetul 23 este unul dintre cele mai importante versete, pentru că ne spune cum să venim la Hristos.

Din experienţa mea vă spun că foarte multe biserici din Vest (din Scoţia, Anglia, America) pierd din vedere acest verset şi predică o Evanghelie care spune: „Veniţi la Isus şi veţi fi împliniţi... Veniţi la Isus, şi El vă va lua durerea... Veniţi la Isus, şi veţi fi fericiţi... Veniţi la Isus, şi veţi face prieteni... Veniţi la Isus, şi veţi face parte dintr-o comunitate... Veniţi la Isus, şi veţi avea o experienţă extraordinară...” Când de fapt Evanghelia spune: „Veniţi la Isus, şi muriţi.” 

Mesajul acesta nu este prea popular. Dacă le spuneţi oamenilor: „Veniţi la Domnul Isus ca să muriţi”, nu vor veni prea mulţi la biserică. Dacă predic mesajul acesta, voi avea parte de un grup de oameni care voiau să se sinucidă oricum. Mesajul acesta nu-i va face fericiţi, dar îi va ajuta să fie mântuiţi.

Conceptul acesta de „a muri pentru a trăi” este unul din cele mai neglijate din Biserica de astăzi. Dar acesta este adevărul:

·       trebuie să mori faţă de tine însuţi [să te lepezi de tine]

Adică să ajungi la capătul sinelui tău; să închei socotelile cu sinele tău; să nu mai depinzi de tine însuţi; să te opreşti de a mai crede în tine. Să nu mai ai impresia că eşti capabil să realizezi tu vreo experienţă în viaţă prin care ajungi să fii ceea ce trebuie să fii. Opreşte acest mod de a gândi şi a trăi!

Există două lucruri principale pe care le urăsc la casa de producţie de la Hollywood:

-       cei de la Hollywood care fac filme proiectează un mesaj total imoral şi lipsit de evlavie

-       în al doilea rând, ei au dezvoltat o lume fantastică. Oamenii încep să creadă în aceste fantezii şi să trăiască într-o lume fantastică. Adică, oamenii din lumea adevărată încep să trăiască într-o lume creată şi fabricată de Hollywood. Oamenii încep să creadă că viaţa romantică şi cea de căsnicie este aşa ca la Hollywood. Sunt acele filme de acţiune în care viaţa nu are nici o valoare şi nu este preţioasă, ci se pot dispensa de unul sau de altul. De exemplu, vine Arnold Schwarzenegger şi în vreo 15 secunde omoară vreo 150 de oameni cu mitraliera... Există copii care îşi doresc în viaţa reală să fie Arnold Schwarzenegger. Uneori, unii dintre ei iau un pistol sau o mitralieră, se duc la o şcoală şi reuşesc să omoare câţiva oameni. Este o lume de fantezie. Şi în lumea aceasta tu poţi fi orice îţi doreşti să fii; orice ai dori, tu poţi să ai şi să fii. Minciuna aceasta este o minciună totală.

Dacă am putea avea o convorbire personală cu starurile de la Hollywood pentru a vorbi puţin despre viaţa lor personală, vom vedea că de fapt viaţa lor este o mare minciună. Oamenii aceştia sunt nenorociţi şi se simt mizerabili. În realitate, ei nu sunt personajul pe care îl joacă pe ecran; pentru că personajul este fabricat, este o iluzie. Totul este o minciună, pentru că cineva a scris un scenariu. Viaţa nu este după un scenariu.

Primul lucru pe care îl spune Domnul Isus este că trebuie să ajungem la sfârşitul vieţii în care tu crezi că eşti capabil să-ţi hotărăşti destinul. Noi nu putem să ni-l hotărâm. Şi lumea de afară trebuie să ştie că nu poate să  şi-l hotărască; este o minciună faptul că îţi poţi hotărî destinul. Singurul mod de a trăi este de a muri: să te lepezi de tine însuţi - să ajungi la capătul eu-lui tău

·       trebuie să mori faţă de elementele din viaţa aceasta [să-ţi iei crucea în fiecare zi]

Să mori faţă de lucrurile blestemate de păcat din viaţa aceasta, care nu-ţi vor da nimic potrivit nevoilor tale.

Cea mai mare nevoie a omului este iertarea. Noi avem nevoie de iertare, nu de lucrurile pământeşti

·       să mori faţă de ambiţiile tale egoiste [să Îl urmezi pe Hristos].

Şi Domnul Isus spune: „Aşa vei fi ucenicul Meu!”

Mesajul acesta este cam aspru. Câte biserici predică acest mesaj clar?... „Dacă predic acest mesaj nu va mai veni nimeni la Hristos...” Eu am venit la Hristos, şi tu ai venit la El. Cum adică nimeni nu va veni?!? Este minciuna lui Satan că nu va veni nimeni la Hristos. Oamenii care vor fi gata, pe care Dumnezeu i-a ales, vor veni. Tu nu trebuie să-i manipulezi să vină în Împărăţia lui Dumnezeu, ci tu trebuie să predici adevărul.

Pe mine nu m-a manipulat nimeni ca să intru în creştinism, ci mie mi s-a spus foarte clar şi foarte direct, de un tânăr foarte curajos, că dacă mor fără Hristos voi fi condamnat pentru păcatele mele şi îmi voi petrece toată eternitatea în iad.

Să nu crezi că nimeni nu va veni! S-ar putea să nu ai parte de succesul, pe care lumea îl consideră succes. Dar Dumnezeu nu te-a rugat să ai succes, ci Dumnezeu te-a chemat să fii credincios; să predici Cuvântul cu credincioşie, iar El va face restul. Este uşor de înţeles, dar greu de făcut.

Partea aceasta simplă este îndeajuns de greu de făcut, de ce să o mai şi complici cu tot felul de lucruri care nu sunt biblice? Rămâi credincios şi predică Cuvântul: „… să te lepezi de tine însuţi, să-ţi iei crucea în fiecare zi şi să Mă urmezi.”  Şi Domnul Isus spune: „Aşa vei fi ucenicul Meu!” 

Haideţi să vedem împreună şi alte versete care subliniază acest concept: pentru a trăi trebuie să murim.

„Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.” (Gal.2:20)

Versetul acesta conţine viaţa şi moartea lui Hristos, şi viaţa şi moartea noastră: „… m-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru mine” – „Eu sunt răstignit cu Hristos” (eu mor). Este acelaşi concept: pentru a trăi trebuie să murim.

Pavel spune: „Am fost răstignit împreună cu Hristos…” Mai respira Pavel în momentul în care scria? Din punct de vedere fizic era încă în viaţă, dar el s-a lepădat de sine însuşi; el şi-a luat crucea şi l-a urmat pe Hristos. Ca şi rezultat, Dumnezeu l-a luat pe el şi din punct de vedere spiritual l-a aşezat în Hristos. Când a murit Hristos, a murit şi Pavel, iar păcatele lui au fost achitate. În loc să fie condamnat, el a fost iertat.

„Cei ce sunt ai lui Hristos Isus, şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei.” (Gal.5:24)

Aici avem ideea de a răstigni aceste lucruri care erau ale noastre: poftele, patimile. Pentru că eşti în Hristos, ai renunţat la patimi, la dorinţe. Patimile şi dorinţele tale pământeşti nu mai sunt motivaţia vieţii tale. Aceasta nu înseamnă că sunt absente şi că nu mai există, pentru că tu încă ai trupul acesta de carne. Ele există, dar nu sunt motivul tău pentru a trăi. Dacă patimile şi poftele pământeşti ale trupului reprezintă încă, şi acum, motivul suprem pentru care tu trăieşti, în felul acesta eu nu văd că ai fi mântuit. Pentru că eu nu înţeleg cum ai fost răstignit împreună cu Hristos, dacă patimile sunt ambiţia vieţii tale în continuare. Dacă ai fost răstignit împreună cu Hristos, tu vei fi frânt de durere că ai căzut. Vei şti că L-ai dezamăgit pe Dumnezeu. Te vei pocăi, îţi vei mărturisi păcatele, vei fi iertat şi te vei întoarce înapoi la El.

Cel care nu este mântuit, nu experimentează această convingere când păcătuieşte. Dar cel care este mântuit, se simte convins; are durere când păcătuieşte; are acel sentiment de durere pentru că a păcătuit împotriva Celui care l-a cumpărat cu un preţ. De fapt, durerea pe care o are este un indiciu foarte bun că este mântuit.

Când păcătuieşti, ca şi credincios, simţi şi ştii că L-ai dezamăgit pe Dumnezeu. Este bine când simţi acest lucru, pentru că El nu a încheiat încă socotelile cu tine. Mărturisirea şi pocăinţa ta continuă este procesul prin care Dumnezeu te modelează să fii mai mult ca Domnul Isus. Experienţa ta iniţială de pocăinţă – când te-ai întors la Dumnezeu şi ţi-ai mărturisit păcatele -, acea experienţă iniţială te-a adus într-o relaţie veşnică cu Hristos, care nu se poate încheia. Această relaţie cu Hristos nu se poate încheia, pentru că tu eşti acum în Hristos: ... „Am fost răstignit cu Hristos, şi nu mai trăiesc,… ci Hristos trăieşte în mine”, pentru totdeauna şi în veci de veci. Eu trăiesc în El pentru totdeauna şi în veci de veci.

Acea experienţă iniţială de pocăinţă, de mărturisire a păcatelor m-a aşezat în această poziţie. Dar experienţa mea continuă şi zilnică de pocăinţă şi mărturisire a păcatelor este procesul prin care mă face asemenea lui Hristos din ce în ce mai mult.

„Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui? Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă.” (Rom.6:3-4)

Este vorba de botezul spiritual, nu de botezul cu apă. Botezul cu apă nu ne botează în moartea lui Hristos, ca şi experienţă; botezul cu apă proclamă doar şi atestă faptul că eu am murit din punct de vedere spiritual cu Hristos deja, că am fost botezar în moartea Lui. Când am parte de  acest botez spiritual (botezul în moartea Lui), sunt aşezat în moartea Lui.

De exemplu, eu cred în jertfa Lui acum, în anul 2011. Dar, prin credinţă, eu sunt aşezat în moartea Lui, pe cruce. Deci, când a murit El, şi eu am murit. Păcatele mele personale au fost purtate de Hristos, în locul meu. El a devenit atunci Salvatorul meu... Este Salvatorul lumii, în sensul că jertfa Lui este suficientă ca să plătească pentru păcatele omenirii. Dar nu este Salvatorul lumii întregi, în sensul că dacă El a murit toată lumea este mântuită. Devine Salvatorul meu personal, atunci când eu cred în jertfa Lui şi, ca urmare, sunt botezat cu Duhul Sfânt, prin Duhul Sfânt. În momentul în care prin acest botez sunt aşezat (pus) în Hristos şi în moartea Lui, atunci jertfa lui Hristos devine jertfa mea. Lucrarea de ispăşire (înlocuitoare) a lui Hristos devine a mea; şi astfel sunt mântuit, sunt iertat, sunt justificat (îndreptăţit) prin credinţă.

„Căci noi cei vii, totdeauna suntem daţi la moarte din pricina lui Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru.” (2 Cor.4:11)

Aceasta nu înseamnă că zilnic eşti mântuit, ci înseamnă că întotdeauna [adică, în mod constant] experimentezi această moarte pe care ai primit-o şi este a ta în Hristos: ... „Am fost răstignit cu Hristos, şi nu mai trăiesc eu…”  Nu spune: „Am murit în Hristos, faţă de mine însumi, dar după aceea sinele meu înviază iarăşi,… şi iarăşi trebuie să mor…”  Dacă aşa stau lucrurile, ar trebui să fiu mântuit în mod constant şi repetat.

Autorul epistolei către Evrei spune, şi argumentează: „Hristos nu este jertfit tot timpul. El a fost jertfit o singură dată, şi a fost îndeajuns… O singură jertfă, ca să-i desăvârşească pe toţii aceia care cred în El.” Experienţa mea de mântuire a fost îndeajuns ca eu, prin această experienţă, să fiu mântuit. Dar experienţa experienţei de mântuire o trăiesc în fiecare zi, în mod constant – sau cum spune aici: „totdeauna sunt dat la moarte”: experimentez ce înseamnă să fiu mort faţă de mine însumi... „Pentru ca viaţa lui Isus să se arate (să fie manifestată) în trupul meu muritor.”

Romani 6:4 a spus: „Am fost îngropat cu El, am fost botezat în moartea Lui… El a fost înviat din morţi, spre slava Tatălui, ca şi eu să pot umbla în această viaţă nouă.”

„Dacă deci aţi înviat împreună cu Hristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu. Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ. Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Când Se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă.” (Col.3:1-4)

Motivul pentru care trebuie să ne gândim la lucrurile de sus şi să le căutăm, este pentru că din punct de vedere spiritual noi suntem sus. Spiritual vorbind, acolo sus existăm noi!!! Şi trebuie să cauţi lucrurile pe care le ai, lucrurile care sunt ale tale. Tu trebuie să te gândeşti asupra adevărului a ceea ce eşti tu în Hristos.

Versetul spune: „Voi aţi înviat împreună cu Hristos … viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu…” Unde este acum Hristos? „Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu” (v.1). Acolo suntem şi noi, în El. În El, acolo eşti şi tu.

Poate te gândeşti: „Cum să fiu acolo? Sunt aici, în Tălmaciu, la Şcoala Biblică!” Eşti aici, din punct de vedere fizic. Dar poziţia ta spirituală este cu Hristos, la dreapta lui Dumnezeu Tatăl, în locurile cereşti. Iar Pavel spune: „Din cauza aceasta să te gândeşti la lucrurile de sus.” Mintea ta să fie întotdeauna cu gândul la Hristos, nu la lucrurile din lume! Nu te gândi constant la durerile tale! Nu te gândi mereu la frustrări, la dezamăgiri... ci la Hristos!

Există o zicală care spune: „Nu fi cu capul în nori, ci cu picioarele pe pământ!” Cu alte cuvinte: „Nu te gândi atât de mult la lucrurile cereşti, încât să nu mai fi de nici un folos pe pământ.” Dar, de fapt, cu cât te gândeşti mai mult la lucrurile cereşti, cu atât mai folositor vei fi pe pământ. Acest lucru ne învaţă versetul din Coloseni 3.

Cu cât mai mult îţi concentrezi atenţia, îţi focalizezi atenţia asupra lui Hristos, cu atât mai de folos vei fi pentru Hristos pe pământ. Acesta este mesajul versetului din Coloseni 3. Şi avem nădejdea că „atunci când Se va arăta Hristos, viaţa noastră, atunci ne vom arăta şi noi împreună cu El.”

Ioan 14:6 spune că „Hristos este calea, adevărul şi viaţa”. Domnul Isus spune: „Eu sunt viaţa!” Când suntem mântuiţi, El nu este numai viaţa, ci El devine viaţa noastră. El devine viaţa mea, pentru că eu trăiesc în El. Am viaţă spirituală în El - Hristos este viaţa mea!

„… Şi când Se va arăta El, viaţa voastră, atunci şi eu, şi tu, ne vom arăta împreună cu El în slavă”. De ce? Pentru că eu sunt în Hristos!

Cum va manifesta Dumnezeu această experienţă în mod veşnic, nu ştiu. Eu sunt în Hristos, nu sunt Hristos... Şi Biblia nu spune că într-un anume moment nu voi mai fi în El. Deci, nu ştiu cum va fi arătarea aceasta. Nu ştiu cum va fi descoperită viaţa aceasta a mea în Hristos pentru veşnicie. Nu ştiu decât că voi trăi veşnic, pentru că eu trăiesc în El şi am viaţă în El. Ştiu doar că voi trăi veşnic şi mă voi închina Lui. Ce concept frumos şi adevărat pentru cel credincios!

Când aduci Evanghelia oamenilor, şi le spui: „Dacă vreţi să trăiţi, trebuie să muriţi.”, atunci spuneţi-le şi următorul lucru: „Ca şi rezultat al morţii în Hristos, vei şi trăi în Hristos.” Deci, mesajul Evangheliei este: Pentru a trăi trebuie să murim, ca să trăim... „Vino la Domnul Isus şi mori, ca să poţi trăi...”

Acesta este mesajul de care are nevoie lumea. Este greşit să spunem doar: „Vino la Domnul Isus şi vei trăi!” Multe Biserici spun aşa: „Vino la El, şi vei avea parte de viaţă! Vino la El, şi vei trăi cu adevărat! Doar vino la El, şi vei fi fericit; vei fi împlinit, vei fi plin de bucurie.” Într-adevăr aşa este! Dar lipseşte ceva. Este numai parţial adevărat: „Vino la Isus, şi vei trăi!”, pentru că trebuie mai întâi să se întâmple ceva: „Vino la Domnul Isus şi mori, ca să poţi trăi!”

A.W.Tozer a spus câteva cuvinte cu privire la cruce: „Crucea este sfârşitul abrupt şi violent al unei fiinţe umane. Omul din vremea romană care îşi lua crucea şi mergea pe drum, îşi luase deja adio de la prietenii lui, pentru că ştia că nu se mai întoarce înapoi. El se ducea ca să-i fie luată viaţa. Crucea nu făcea nici un compromis, nu modifica nimic, nu cruţa nimic; ci lua tot ce se putea lua din om, în mod complet şi pentru totdeauna. Crucea nu menţinea relaţii bune cu victima; lovea cu cruzime şi asprime. Iar atunci când îşi încheia lucrarea, omul nu mai era… Dumnezeu salvează omul, eliminându-l şi apoi înviindu-l la o viaţă nouă. Dumnezeu oferă viaţă, dar nu o viaţă îmbunătăţită. Viaţa pe care o oferă El este viaţă din moarte. Şi viaţa aceasta există întotdeauna de cealaltă parte a crucii.” 

Versetul 24 clarifică foarte bine versetul 23: „Dacă nu vrei să mori, nu-ţi salvezi viaţa. Dacă vrei să-ţi scapi (salvezi) viaţa, trebuie să ţi-o pierzi.” 

b.    Pentru a câştiga trebuie să pierdem (v.25)

„Şi ce ar folosi un om să câştige toată lumea, dacă s-ar prăpădi sau s-ar pierde pe sine însuşi?” (v.25)

Care este folosul dacă un om ar câştiga toată lumea aceasta, dar s-ar pierde pe sine însuşi? Nu ar avea nici un profit! Deci, noi vrem să pierdem lumea ca să câştigăm mântuirea pentru sufletul nostru personal. Aceasta este ideea din acest verset: ca să câştigi trebuie să pierzi.

Ca să câştigi adevărata bogăţie trebuie să te împotriveşti ispitei bogăţiile pământeşti (Mat.6:19-24). Pentru că versetul 21 din Matei 6 spune: „Unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră.”  Aici este vorba despre afecţiune, despre valoare... Care sunt valorile reale ale vieţii pentru tine? Ce este preţios pentru tine? Care este lucrul cel mai important pentru tine?!?

Aceasta este demonstraţia cea mai clară cu privire la lucrul cel mai important pentru tine. Tu spui: „Isus este Domnul şi Salvatorul meu!”, dar toată viaţa ţi-o petreci trăind numai pentru tine. Atunci Isus nu este Domnul tău, ci tu eşti domnul tău. Tu nu-L iubeşti pe Isus, ci te iubeşti pe tine însuţi... „Acolo unde este comoara voastră, acolo vor fi şi afecţiunile (sentimentele) voastre.”  Tu poţi spune că ai afecţiune (devotament) pentru Hristos, dar dacă toată viaţa alergi ca să câştigi bogăţiile lumii, atunci bogăţiile lumii sunt în inima ta... Ce are valoare pentru tine?

Există foarte mulţi părinţi care spun: „Ce mult îmi iubesc copiii!”, dar petrec mai mult timp la serviciu decât cu copiii. Serviciul este mult mai valoros pentru ei. Nu mă refer la orele în care trebuie să te duci la serviciu, ci mă refer la timpul acela în care nu ar fi necesar să te duci la serviciu. Sunt aşa de mulţi bărbaţi care îşi sacrifică familia de dragul serviciului. Aceasta înseamnă că serviciul lor are valoare mai mare pentru ei.

Apoi văd mulţi tineri care petrec foarte mult timp la jocurile pe calculator, la televizor, mai mult decât citesc Biblia. Pentru ei jocurile video sunt mai valoroase. Respectivii tineri nu vor spune că aceste lucruri au valoare pentru ei. Dar dacă le evaluezi viaţa, viaţa lor îţi va spune concluzia aceasta. Buzele lor nu vor rosti aceste cuvinte; dar dacă te uiţi la viaţa lor, viaţa lor îţi spune acest lucru.

Dacă noi ne-am uita în viaţa ta, ce ne-ar spune nouă viaţa ta? Ce mi-ar spune viaţa ta, chiar acum, dacă aş putea să privesc viaţa ta?!? De exemplu, dacă luăm în considerare ultimele două luni din viaţa ta, ce ar spune atunci viaţa ta despre cum ţi-ai petrecut timpul? Care este lucrul cel mai valoros pentru tine: rugăciune sau fotbal? Biblia sau jocurile? Să spui la alţii despre Hristos sau petrecând ziua cu prietenii tăi? ...

Gândeşte-te puţin! Ce ar spune viaţa ta? Care este lucrul cel mai valoros din viaţa ta? Pentru a câştiga, trebuie să pierzi... trebuie să pierzi multe lucruri din viaţa aceasta... Este o întrebare pentru noi toţi: „Care este lucrul cel mai valoros din viaţa ta?”

c.    Pentru a fi pe plac, trebuie să ofensăm (v.26)

„Căci de oricine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, se va ruşina şi Fiul omului de el, când va veni în slava Sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri.” (v.26)

Pentru ca viaţa ta să fie pe placul lui Hristos, tu trebuie să ofensezi lumea cu Evanghelia – pentru că crucea este ca o pricină de poticnire pentru lume. Dacă nu eşti pregătit să ataci lumea cu Evanghelia, dacă te preocupă mai mult ce gândesc oamenii despre tine decât ceea ce Dumnezeu gândeşte despre tine, atunci nu vei fi pe placul lui Hristos şi Lui Îi va fi ruşine de tine.