luni, 17 decembrie 2012

Primii ani de viaţă adultă ai lui Isus



   Dacă nu am avea o anumită afirmaţie în Evanghelia după Marcu, nu am şti nimic despre primii ani de viaţă adultă ai lui Isus. Ea nu dezvăluie multe, ci ne oferă doar un fir cu care să ţesem un gând sau două, noi, cei care suferim din cauză că avem o viaţă obişnuită. Iată versetul: „Nu este acesta tâmplarul?" (Marcu 6:3).

Aceste cuvinte au fost rostite de vecinii lui Isus. Uimiţi de popularitatea Sa ulterioară, ei se întrebau: „Este acelaşi tip care mi-a reparat acoperişul?"

Observă ce nu spun vecinii Săi:

„Nu este acesta tâmplarul care îmi datorează bani?"

„Nu este acesta tâmplarul care 1-a înşelat pe tatăl meu?"

   „Nu este acesta tâmplarul care nu a terminat niciodată masa pe care trebuia să mi-o facă?"

  Nu, nu au fost spuse niciodată astfel de cuvinte. Leneşilor le este foarte greu să se ascundă într-un orăşel mic. Înşelătorii se mută din oraş în oraş pentru a supravieţui. Isus nu a fost nevoit să Se mute. Aveai nevoie să repari un plug? Cristos putea să facă acest lucru. Aveai nevoie de un jug nou? „Vecinul meu este tâmplar şi o să-ţi ceară un preţ rezonabil." Poate că munca era obişnuită, dar conştiinciozitatea Lui, nu. Isus Îşi lua în serios munca.

  Şi poate că oraşul era unul obişnuit, dar nu şi atenţia pe care i-o acorda El. Oraşul Nazaret este aşezat pe un vârf de deal. Cu siguranţă niciun băiat din Nazaret nu putea rezista tentaţiei de a urca pe coama dealului pentru a privi jos, în vale. Aflat la peste 180 de metri deasupra nivelului mării, tânărul Isus putea să privească atent lumea pe care El o crease. Florile de munte primăvara. Apusurile răcoroase. Pelicanii străbătând în zbor traseul de la izvorul Chison până la Marea Galileii. Pajiştea împânzită de cimbru de la picioarele Sale. Câmpuri şi smochini în depărtare. Crezi că momentele petrecute aici au inspirat următoarele cuvinte de mai târziu? „Uitaţi-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii de pe câmp" (Matei 6:28) sau „Uitaţi-vă la păsările cerului" (Matei 6:26). Cuvintele rabinului Isus au luat naştere în gândurile copilului Isus.

   La nord de Nazaret se întind dealurile împădurite ale lui Neftali. Pe unul dintre ele ieşea în evidenţă satul Safed, cunoscut în regiune ca „oraşul aşezat pe un deal".1 Oare Se gândea Isus la Safed când a spus: „O cetate aşezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă." (Matei 5:14)?

   Cioplitorul de juguri avea să explice mai târziu: „Jugul meu este uşor" (Matei 11:30). Cel care a fost nevoit să înlăture destul de des rumeguşul din ochi, va spune: „De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău, şi nu te uiţi cu băgare de seamă la bârna din ochiul tău?" (Matei 7:3).

Isus a văzut cum o sămânţă căzută pe drum nu a prins rădăcini (Luca 8:5) şi cum dintr-o sămânţă de muştar a crescut un copac mare (Matei 13:31-32). Şi-a amintit de cerul roşu în zori de zi (Matei 16:2) şi de fulgerul de pe cerul răsăritean (Matei 24:27). Isus era atent la ceea ce se întâmpla în viaţa Sa obişnuită.

Tu eşti atent la ce se întâmplă în viaţa ta? La ploaia care bate în geam. Zăpada tăcută din aprilie. Gânguritul unui bebeluş într-un avion aglomerat. Să vezi un răsărit de soare în timp ce lumea încă doarme. Nu sunt acestea epistole personale? Nu poate Dumnezeu să vorbească prin naveta pe care o faci într-o dimineaţă de luni sau prin schimbarea unui scutec la miezul nopţii? Ia notiţe despre viaţa ta.



Nu există niciun eveniment atât de banal încât Dumnezeu să nu fie prezent în el, întotdeauna ascuns, lăsându-ţi totodată libertatea de a-L recunoaşte sau nu... Priveşte-ţi viaţa aşa cum este: o taină de necuprins. In plictiseala şi durerea din ea, nu mai puţin decât în entuziasmul şi bucuria ei: atinge, gustă şi miroase totul pe drumul spre esenţa ei tainică şi sfântă pentru că, la urma urmei, toate momentele sunt momente cheie şi viaţa însăşi este un har.



   Data viitoare când simţi că viaţa ta este una banală, ia exemplu de la Cristos. Fii atent la munca şi la lumea ta. Ascultarea lui Isus a început într-un atelier de tâmplărie dintr-un orăşel neînsemnat. Abordarea neobişnuită a vieţii Sale obişnuite L-a pregătit pentru chemarea Sa ieşită din comun. „Când Isus Şi-a început viaţa publică, avea treizeci de ani" (Luca 3:23, MSG). Pentru a participa la viaţa publică, trebuie să ieşi din viaţa particulară. Pentru ca Isus să schimbe lumea, a trebuit să-Şi ia rămas bun de la lumea Sa.

A trebuit să-Şi ia la revedere de la Măria cu un sărut. O ultimă cină luată în bucătărie, o ultimă plimbare pe străzile oraşului. A urcat oare pe dealurile din Nazaret gândindu-Se la ziua în care va urca dealul din apropierea Ierusalimului?
El ştia ce avea să se întâmple. „Dumnezeu L-a ales pentru acest scop cu mult înainte de începutul lumii" (1 Pt. 1:20, NLT). Fiecare fărâmă de suferinţă fusese înscrisă deja în scenariu, Lui I-a revenit sarcina de a juca acest rol.

   Nu că ar fi fost obligat. Nazaretul era un oraş confortabil. De ce să nu dezvolte o afacere cu cherestea? Să-Şi ascundă identitatea? Să Se întoarcă în epoca ghilotinei sau a scaunului electric şi să evite crucea. Să fii obligat să mori e una, dar să-ţi iei de bunăvoie crucea, asta este cu totul altceva.

   Ziua în care a părăsit Nazaretul este ziua în care Şi-a declarat devotamentul pentru tine şi pentru mine. Noi suntem la fel de neajutoraţi, lăsaţi într-o stare vegetativă din cauza păcatului. După cum spune Petru, vieţile noastre erau „pe linie moartă, nu aveau nicio direcţie" (1 Pt. 1:18, MSG). Dar Dumnezeu, „infinit în îndurare şi cu o dragoste incredibilă... ne-a îmbrăţişat. El a luat vieţile noastre moarte din cauza păcatului şi ne-a adus la viaţă în Cristos. El a făcut totul singur, fără niciun ajutor din partea noastră!" (Ef. 2:4-5, MSG).

ÎNĂLŢAREA LUI HRISTOS



 FILIPENI 2: 9-11


Am văzut până acum care sunt cei şapte paşi coborâtori spre umilirea lui Hristos. Vom vedea în continuare cei şapte paşi spre înălţarea lui Hristos. Nu trebuie să uităm că acesta este gândul lui Dumnezeu - înălţarea lui Hristos.

v.9  Deaceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult, şi I-a dat Numele, care este mai pe sus de orice nume;
            Acesta este primul pas în sus: “De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult”. Scopul suprem al lui Dumnezeu Tatăl în universul de astăzi este ca Isus Hristos să fie glorificat în universul creat de El şi pe pământul pe care locuieşte omul răzvrătit împotriva lui Dumnezeu.
            Singurul lucru care conferă importanţă şi semnificaţie acestei planete este moartea lui Hristos care a avut loc aici, şi nimic altceva. Astronomii ne spun că suntem asemenea unor fire de praf în spaţiu şi că, dacă planeta noastră ar dispărea, universul nu i-ar simţi lipsa. Acest lucru este absolut adevărat. Altcineva a spus că omul este “o boală a epidermei unei planete minuscule”. Asta suntem noi! Ceea ce a conferit demnitate omului şi l-a făcut să privească spre cer şi să cânte laudă lui Dumnezeu este faptul că Isus Hristos a venit pe pământ şi a murit pe cruce pentru fiecare dintre noi. “De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult.”
            Cel de-al doilea pas: “I-a dat Numele care este mai presus de orice nume”. Data viitoare când veţi lua în deşert Numele Domnului gândiţi-vă că Dumnezeu intenţionează să înalţe acest nume pe care voi îl târâţi în noroi. Am văzut un reportaj despre prăbuşirea unui avion în care fusese pusă o bombă. Pilotul scăpase cu viaţă şi era un miracol că mai trăia. El stătea deoparte, după ce reuşise să iasă din avion, şi spunea: “Isuse Hristoase! Isuse Hristoase!” Nu ştiu dacă rostea acest Nume în chip profanator – sper că nu, de dragul lui sper că nu. Mai degrabă mi-ar plăcea să cred că era o rugăciune. Numele lui Isus Hristos va fi înălţat mai presus de toate numele oamenilor de renume care au trăit pe acest pământ şi mai presus de numele tuturor îngerilor din slavă.

v.10  pentruca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pămînt şi de supt pămînt,
             În acest verset descoperim următorii trei paşi ai înălţării lui Hristos. Cel de-al treilea pas: “pentru ca în Numele lui Isus” – Isus înseamnă Mântuitor. Înainte de naşterea Sa în Betleem, îngerul a spus: “Ea va naşte un Fiu, şi-i vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale.” Observaţi în continuare referinţa la profeţie: “Toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească ce vestise Domnul prin proorocul, care zice: ‘Iată, fecioara va fi însărcinată, va naşte un fiu, şi-i vor pune numele Emanuel’, care tălmăcit înseamnă: ‘Dumnezeu este cu noi’” (Matei 1:22, 23).
            Puteţi să-mi arătaţi un loc în Biblie unde I se spune Emanuel? Când am început să studiez teologia, eu nu aveam nici o problemă când era vorba de naşterea lui Isus din fecioară. De vreme ce El este Dumnezeu, cum altfel ar putea intra în familia umană, dacă nu printr-o naştere miraculoasă? Dar ceea ce îmi crea mie probleme era această afirmaţie “şi-I vor pune numele Emanuel” pentru că nu puteam găsi nici un loc în care Isus să fie chemat Emanuel. “Atunci”, veţi spune, “această profeţie nu s-a împlinit.”
Dragi prieteni, aceasta este cea mai minunată împlinire a unei profeţii din câte vă puteţi imagina.” Îngerul a spus: “îi vei pune numele Isus pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale.” Gândiţi-vă la acest lucru! Voi nu mi-aţi putea da mie numele Isus – eu nici măcar nu mă pot mântui pe mine însumi. Şi nici eu nu v-aş putea numi pe vreunul dintre voi Isus pentru că nici unul dintre voi nu se poate mântui singur.
            Vedeţi voi, toţi suntem astăzi pe aceeaşi corabie. Rasa umană se află pe o corabie ce stă să se scufunde. Dacă există un Salvator, El trebuie să vină din afara corăbiei. Unii vor să arunce o ancoră de salvare. Dar chiar dacă cei de pe puntea de sus aruncă o astfel de ancoră celor din camera motoarelor, care se află deja sub apă, tot nu vor rezolva nimic. Şi puntea de sus va avea aceeaşi soartă. Ancora de salvare trebuie să vină din altă parte, nu de la corabia omenirii. Nici un om nu poate fi Mântuitorul omenirii. “Îi vei pune numele Isus pentru că va mântui pe poporul Său de păcatele sale.” Cum poate să mântuiască Isus pe poporul Său de păcatele sale. El poate să facă acest lucru pentru că El va fi Emanuel, Dumnezeu este cu noi. Acel prunc care a venit în Betleem este Dumnezeu este cu noi. El S-a făcut asemenea oamenilor, nu asemenea îngerilor. El este Emanuel, Dumnezeu este cu noi. Şi pentru că este aşa, El poate fi numit Isus. Nimeni altcineva nu poate fi numit Isus pe drept.
            Dumnezeu spune: “Voi înălţa, mai presus de orice nume, numele care I-a fost dat când a venit pe pământ.”
            Cel de-al patrulea pas al înălţării lui Hristos este cel legat de plecare oricărui genunchi al celor din ceruri; iar al cincilea pas este legat de toţi cei de pe pământ. Pasul al şaselea cuprinde ultima parte a versetului 10: “şi [al celor] de sub pământ”.
Acest verset este folosit de cei care susţin teoria conform căreia, până la urmă, toţi oamenii vor fi mântuiţi. Am auzit pe cineva spunând că Iuda Iscarioteanul şi diavolul vor umbla împreună pe străzile cetăţii cereşti pentru că, în final, toţi vor fi mântuiţi. El a folosit acest verset pentru a-şi susţine teoria. Dacă îl comparaţi cu cel din Coloseni 1:20, veţi avea adevărata lui semnificaţie. În fragmentul din Filipeni subiectul este domnia lui Isus. Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult, astfel încât în Numele lui Isus să se plece orice genunchi al celor din ceruri, se pe pământ, de sub pământ. Adică, până şi cerul se va pleca înaintea Lui pentru că Isus este Domnul cerului şi al pământului. El este Dumnezeu. Dar simpla plecare a genunchiului nu implică mântuirea. Versetul din Coloseni 1:20 nu vorbeşte despre domnia lui Hristos, ci despre lucrarea Sa de răscumpărare, de reconciliere. Şi ce anume a fost reconciliat? Ce anume a fost răscumpărat? Este inclus şi iadul? Nu. Lucrurile de sub pământ nu sunt menţionate aici. De ce? Pentru că acest verset se referă la răscumpărare şi nu există răscumpărare în iad. Alăturând aceste două versete vedem clar că cei din iad care se pleacă înaintea lui Isus nu fac decât să-I recunoască domnia. “Pentru ca în Numele lui Isus să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ.”
            În continuare avem pasul al şaptelea, şi ultimul, al înălţării lui Hristos:

v.11  şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul.
            Orice limbă să mărturisească faptul că Isus Hristos este Domn. Aceasta nu înseamnă că orice limbă Îl va mărturisi ca Mântuitor. Este interesant faptul că, până şi în iad, oamenii trebuie să recunoască domnia lui Isus, fapt care, cred eu, va mări chinul celor de acolo.
            Aş dori să vă dau un avertisment aici. Fiţi atenţi să nu-L chemaţi pe Isus Domn, dacă El nu este Domnul vostru. El a spus că mulţi Îi vor spune: “Doamne, Doamne!”, ba chiar vor face minuni în Numele Lui, şi totuşi El le va spune: “Nici măcar nu vă cunosc” (Matei 7:21-23). Dragul meu prieten, asigură-te că El este Mântuitorul tău, înaintea de a spune că Isus este Domnul vostru. Dacă El este Mântuitorul vostru, atunci veţi fi ascultători de El şi El va fi Domnul vostru.
            Mărturisesc că nu-mi place să-i aud pe oameni cântând “Ce prieten avem în Isus”. Da, avem un prieten în Isus, dar ascultaţi cuvintele lui Isus: “Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc Eu.” Nu cred că trebuie să trecem atât de uşor peste această parte.
            Am aflat până acum care este gândul lui Hristos. Am văzut că nu este ceva ce poate fi imitat. “Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus” – acest lucru nu este posibil decât prin împărtăşirea gândului lui Hristos. Prin lucrarea Duhului lui Dumnezeu din noi apar roadele blândeţii şi ale smeririi în viaţa noastră.
            În continuare vom vedea gândul lui Hristos manifestat în oameni care străbăteau drumurile Imperiului roman; vom vedea gândul lui Hristos manifestat în casele romane şi într-o închisoare romană. Ni se dau aici trei exemple: gândul lui Pavel, gândul lui Timotei şi gândul lui Epafrodit (păstorul Bisericii din Filipi). În acest Imperiu păgân existau aceşti trei bărbaţi care manifestau gândul lui Hristos şi este posibil să fi fost alte trei milioane la fel ca ei. Însă numai aceştia trei ne sunt prezentaţi în această Epistolă.

SMERIREA LUI HRISTOS


FILIPENI 2:5-8


v.5  Să aveţi în voi gîndul acesta, care era şi în Hristos Isus:
            Care a fost caracteristica principală a gândului lui Hristos? Smerenia! Poate vă amintiţi îndemnul primit în capitolul 4 din Efeseni, acela de a ne purta într-un chip vrednic de chemarea pe care am primit-o. Acolo urmează descrierea următoare: “cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă răbdare; îngăduiţi-vă unii pe alţii în dragoste.”
Acesta este gândul lui Hristos.
            Nici eu, nici voi nu putem fi smeriţi. Nu putem fi blânzi. Nu suntem făcuţi să fim astfel. Vrem să stăm pe propriile picioare şi să avem noi ultimul cuvânt. Să nu spuneţi că nu este aşa pentru că vă înşelaţi singuri. Nici unuia dintre noi nu-i place să fie ofensat cu ceva. Nici unuia dintre noi nu-i place să fie ignorat. Dacă suntem călcaţi în picioare în mod sistematic (metaforic vorbind), dezvoltarea noastră are de suferit.
            Am auzit că fiul unui foarte bun lucrător al lui Dumnezeu a ajuns un vagabond. De ce? El avusese un frate mai mare care era un personaj strălucitor. Acest băiat auzea mereu laude la adresa fratelui mai mare care făcuse nu ştiu ce lucru extraordinar. Aşa că el a luat-o în direcţia opusă alegând calea răzvrătirii. Aceasta este reacţia firească a omului firesc. Şi nu ajută cu nimic să mergi la acel tânăr şi să spui: “Fiule, ignoră toate aceste laude”. El nu va ignora nimic. Omul care nu este născut din nou nu este în stare, nu poate să adopte o poziţie de smerenie.
            Ajungem acum la una din cele mai importante afirmaţii teologice din Scriptură. Unii consideră că aceasta este cea mai importantă afirmaţie doctrinară din Noul Testament referitoare la persoana lui Hristos şi este cunoscută sub denumirea de kenosis (golire). Acest fragment va arăta foarte clar că Hristos nu S-a golit pe Sine de natura Sa divină. De asemenea, vom afla care sunt cei paşi ai smeririi (umilirii) pe care i-a făcut Hristos. Aş dori să pot schiţa pentru voi cât mai exact cu putinţă caracterul extraordinar de măreţ al celor descrise în următoarele versete. Mi-aş dori să pot exprima aceste lucruri astfel încât toţi cei care ascultă să înţeleagă de la ce înălţime de nedescris S-a coborât Domnul Isus şi la ce poziţie umilă a fost de acord să vină pe pământ. Miliardele de ani lumină care străbat spaţiul cosmic nu înseamnă nimic în comparaţie cu distanţa de la care a venit Isus pe pământ.
            Avem aici şapte paşi coborâtori. Apoi avem şapte paşi care urcă şi care vorbesc despre înălţarea lui Hristos. Primul lucru pe care îl vedem în smerire (umilire) este gândul lui Hristos. Apoi vom vedea gândul lui Dumnezeu. În gândul lui Dumnezeu Tatăl este decizia de a-L înălţa pe Domnul Isus Hristos. Dacă vreţi să ştiţi ce puteţi face pentru a fi în voia lui Dumnezeu – nu ştiu unde trebuie să mergeţi sau ce trebuie să faceţi – dar pot să vă spun un lucru: de vreme ce scopul lui Dumnezeu este să-L înalţe pe Isus Hristos, cred că acesta ar trebui să fie şi scopul nostru. Noi trebuie să-L preamărim pe Domnul Isus Hristos, oriunde ne-am afla şi orice am face. Trebuie să fim una cu Tatăl în ce priveşte scopul său suprem care este înălţarea, preamărirea lui Isus Hristos.
            Primul pas coborâtor a fost făcut atunci când Fiul lui Dumnezeu a părăsit slava cerească. El a coborât tot mai mult, până a ajuns pe pământ, acolo unde ne aflam noi, oamenii. Noi nici măcar nu putem cuprinde cu mintea noastră omenească, mărginită, imensitatea acestui pas făcut din slava cerească până pe pământ. Ceea ce a făcut Domnul pentru noi nu poate fi înţeles deplin de mintea omenească.

v.6  El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuş n'a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu,
            Trebuie să recunosc că aceasta este o traducere un pic stângace. Când Hristos Se afla la dreapta lui Dumnezeu Tatăl, El nu se agăţa cu disperare de această poziţie. Nu se punea problema că El ar fi în pericol să piardă această poziţie din cauza vreunei scăpări, a vreunei greşeli din partea Sa sau din cauza abilităţii sau a ambiţiei vreunui concurent. El nu a mers la şcoală pentru a învăţa cum să devină Dumnezeu şi nici nu fusese promovat din altă poziţie. El a fost din totdeauna Dumnezeu. Nu se punea problema ca domnul Isus să-I spună lui Dumnezeu Tatăl: “Ai grijă să-Mi păstrezi locul timp de 33 de ani cât voi fi plecat. Să fii cu ochii pe Gabriel! Cred că i-ar plăcea să-mi ia locul.” Nu mă înţelegeţi greşit – nu am nici cea mai mică intenţie să fiu ireverenţios faţă de cele sfinte. Vreau doar să vă fac să înţelegeţi că Isus nu ţinea cu tot dinadinsul la poziţia Sa, nu era ceva la care nu ar fi vrut să renunţe cu nici un chip. Această poziţie din slavă, de la dreapta Tatălui, Îi aparţinea de drept. El era şi este şi va fi Dumnezeu.
            Tot la fel de adevărat este faptul că Isus nu a părăsit cerul cu strângere de inimă sau cu reţinere. Nu a existat nici un moment în care El să spună: “Ce rău îmi pare că trebuie să părăsesc cerul. Nu vreau să plec pe pământ.” Isus a venit pe pământ cu bucurie: “pentru bucuria care-I era pusă înainte a suferit crucea”. Isus a spus: “Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” Isus a venit pe pământ cu bucurie. El nu a lăsat în urmă ceva ce ţinea cu tot dinadinsul să păstreze atunci când a venit pe pământ.
            În continuare vom vedea care este pasul al doilea în jos:

v.7  ci S'a desbrăcat pe sine însuş şi a luat un chip de rob, făcîndu-Se asemenea oamenilor.
            Literal, în loc de “S-a dezbrăcat” este “S-a golit pe Sine Însuşi”. Cuvântul grecesc este kenoo. Teoria “golirii” (kenosis) îşi derivă numele de la acest cuvânt. Hristos S-a golit pe Sine. Întrebarea este: de ce anume S-a golit Hristos? Sunt voci care spun că Hristos S-a golit de natura Sa divină. Toţi gnosticii din Biserica primară au propagat prima erezie spunând că El S-a golit de natura divină, că natura divină a intrat în El o dată cu botezul Său şi l-a părăsit la cruce. Ei bine, această teorie nu este susţinută nicăieri în Biblie, de nici un verset. Domnul Isus S-a golit de ceva, dar nu de natura Sa divină. El era 100% Dumnezeu atunci când era hrănit de mama Sa, Maria. Chiar şi atunci ar fi putut să întrerupă, cu un singur cuvânt, existenţa acestui univers pentru că avea puterea aceasta – era Dumnezeu şi în acele momente. Nu a existat nici un moment în care El să nu fi fost Dumnezeu. Apostolul Ioan scrie: “La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El…. Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.” (Ioan 1:1-3, 14).
            Atunci, de ce anume S-a golit Domnul Isus când a venit pe pământ, dacă nu de natura Sa divină? Eu cred că S-a golit de prerogativele divinităţii (de manifestarea slavei Sale şi de manifestarea unora dintre atributele Sale în mod independent faţă de voia Tatălui). El a trăit pe pământ cu anumite limite, dar erau limite impuse de El însuşi asupra persoanei Sale (în subordonare voită şi ascultare deplină de Tatăl). Nu a existat nici un moment în care Isus să nu fi fost Dumnezeu. Şi nici nu a fost mai puţin Dumnezeu pentru că era în trup omenesc, totuşi El S-a golit de prerogativele divinităţii Sale.
            Cei câţiva păstori şi oameni înţelepţi, chiar şi mulţimea de îngeri, au reprezentat o întâmpinare destul de săracă pentru Fiul lui Dumnezeu la naşterea acestuia pe pământ. Întregul univers ar fi trebuit să fie prezent la acest eveniment, nu numai cei câţiva care  s-au adunat acolo. Toate făpturile inteligente ar fi trebuit să fie acolo. Conducerea Romei ar fi trebuit să fie acolo. Nu ar fi trebuit să vină numai câţiva înţelepţi din Răsărit. Ar fi trebuit să vină înţelepţi din toate cele patru puncte cardinale. Şi templul din Ierusalim ar fi trebuit să fie gol în ziua aceea – toţi ar fi trebuit să vină la Betleem. Dar nu a fost aşa.
            De ce nu i-a forţat Domnul să vină? Pentru că El renunţase la prerogativele divinităţii Sale. Isus a acceptat să se nască într-un loc murdar, nu în acel staul frumos şi bine aranjat şi decorat din felicitările de Crăciun. El a acceptat să crească până la vârsta adultă într-un orăşel mizerabil numit Nazaret. A fost de acord să fie numai un tâmplar oarecare. Ar fi putut avea slava cerească în El şi asupra Lui tot timpul, dar nu a fost aşa. Nici nu a avut un nimb deasupra capului sau o aură, aşa cum vedem în atâtea picturi cu chipul Său.
A fost nevoie ca Iuda să-L sărute pe Domnul Isus în noaptea când a fost prins pentru ca mulţimea aceea să ştie care este omul ce trebuie arestat. El nu Se deosebea în chip dramatic de cei din jurul său printr-un fel de lumină supranaturală sau printr-o glorie nepământeană ce s-ar fi revărsat din El tot timpul. Isus era o fiinţă omenească, dar în acelaşi timp era şi Dumnezeu întrupat. Isus a lăsat în urmă prerogativele conferite de natura Sa divină.
            Putem fi siguri de acest lucru? Eu cred că da. După ce şi-a încheiat lucrarea, Isus i-a adunat pe ucenicii Săi în ultima Lui noapte pe acest pământ şi a rostit o rugăciune minunată pentru Tatăl Său ceresc. Unul din lucrurile spuse în rugăciunea aceea suna astfel: “Şi acum, Tată, proslăveşte-Mă la Tine însuţi cu slava pe care o aveam la Tine, înainte de a fi lumea” (Ioan 17:5). Observaţi acest lucru: Isus S-a rugat să-I fie redată slava cerească. El nu S-a rugat să primească înapoi natura Sa divină, pentru că nu renunţase niciodată la ea. Dar acum, când era pe punctul de a Se întoarce în cer, El cere să-I fie redată slava Sa, o prerogativă a naturii Sale divine. Este evident că El renunţase la această slavă. “Fiind în chip de Dumnezeu, n-a considerat de apucat să fie egal cu Dumnezeu, ci S-a golit pe Sine însuşi, luând chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor…”.
            Cel de-al treilea pas în smerirea (umilirea) lui Hristos este acesta: “a luat chip de rob”. El a lucrat ca tâmplar. Dacă aţi fi trăit în Nazaret pe vremea aceea şi dacă aţi fi avut o uşă stricată şi aţi fi venit la El, cerându-I ajutorul, El v-ar fi spus: “Vin imediat!” Domnul Isus a luat asupra lui poziţia de slujitor, de rob. Ar fi putut să se nască în palatul Cezarului. El era un Rege, dar nu a emis nici o pretenţie în acest sens, nici nu a susţinut acest lucru în primii ani ai lucrării Sale. De fapt, nu a spus acest lucru decât cu ocazia intrării Sale aşa-zis triumfătoare în Ierusalim.
            Isus a venit în această lume ca un om obişnuit, lipsit de importanţă, un om oarecare. Nu numai că S-a smerit atunci când a venit pe pământ în trup de om, dar chiar a venit în mijlocul oamenilor ca unul dintre ei. Nu a avut un chip deosebit, nu a avut o înfăţişare cu totul ieşită din comun.
            Profetul Isaia a scris despre Hristos că va veni ca “Vlăstar al lui Isai” (Isaia 11:10). Ca tânăr predicator mă întrebam adesea de ce nu a spus Isaia “un vlăstar al lui David”. Şi am descoperit motivul pentru care nu este aşa. La naşterea lui Isus, Maria, care se trăgea din David (la fel ca Iosif, dar pe o altă linie), era o simplă fată de la ţară. Părinţii pământeşti ai lui Isus au fost simpli ţărani care trăiau într-o localitate neînsemnată numită Nazaret. Sigur că Isus a fost un descendent al lui David.
Dar David a fost împăratul uns de Domnul. Dar tatăl lui, Isai, a fost un crescător de vite din Betleem, iar întreaga linie genealogică a ajuns la aceeaşi poziţie de simpli ţărani în vremea Mariei şi a lui Iosif. Domnul nostru S-a născut într-o familie de simpli ţărani.
          Cel de-al patrulea pas în umilirea Sa a fost următorul: “făcându-se asemenea oamenilor”. Vreme de ani de zile, acest lucru nu m-a impresionat deloc. Eu sunt om şi îmi place că sunt om. Nu vedeam de ce era o umilinţă să fii om. Este o demnitate anume în fiinţa omenească pe care nu o vedeam deloc asociată cu umilinţa. De ce să fie o umilinţă să fii om?

v.8  La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce. 
            Cel de-al cincilea pas în umilirea Domnului nostru este acela că El S-a smerit. “La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit…”. Noi am fost umiliţi de un lucru făcut sau spus de altcineva despre noi. Observaţi însă că Isus S-a smerit singur, nu a făcut nimeni altcineva acest lucru. Este cel mai greu să te smereşti singur.
            Unul din lucrurile cele mai frumoase pe care le-am citit despre John Wesley se referă la un incident care a avut loc atunci când trebuia să treacă un pârâu peste care fusese aruncată o punte foarte îngustă. Era atât de îngustă încât nu putea trece decât o persoană o dată. Acum este cunoscut conservatorismul teologic pe care îl promova acest predicator.
 Tocmai începuse să păşească pe punte când l-a văzut pe un teolog liberal. Acesta a înălţat capul şi a spus: “Nu-i voi da niciodată întâietate unui nebun.” John Wesley l-a privit pentru o clipă, a zâmbit şi a început să dea înapoi spunând: “Eu îi voi face loc întotdeauna.”
 Dragi prieteni, este greu să acceptăm o poziţie umilă. Eu am o părere mult mai bună despre John Wesley de când am citit această istorioară. Deşi nouă ne este greu să ne smerim, Domnul Isus S-a smerit, a acceptat de bunăvoie această poziţie umilă.
            Mulţi am avut parte de experienţe umilitoare în viaţa noastră. Deşi suntem umiliţi de multe ori, noi nu ne smerim de bunăvoie. Domnul Isus S-a smerit şi asta este cu totul altceva.
            Cel de-al şaselea pas în umilirea Domnului Isus: “S-a făcut ascultător până la moarte”. Moartea este un lucru foarte umilitor. Nu este naturală. Îi aud pe câte unii spunând la înmormântări că persoana decedată arată natural. În general, aceasta este o afirmaţie făcută de un prieten bine intenţionat care vrea să-i mângâie pe cei din familie.  Eu  nu ştiu de ce m-ar mângâia faptul că bunicul arată natural în moarte şi abia mă abţin să nu dau replica: “Nu, nu arată natural.” Moartea nu este naturală. Dumnezeu nu l-a creat pe om pentru a muri. Omul moare din cauza păcatului, din cauza nelegiuirii sale.
Moartea a venit  în lume prin greşeala unui singur om – Adam şi astfel a trecut asupra tuturor oamenilor. Dar Dumnezeu nu l-a creat pe om să moară.
            Când a venit pe pământ, Domnul Isus era întrucâtva diferit de ceilalţi oameni. Noi am venit pe pământ ca să trăim. Eu, unul, spun sincer că nu vreau să mor; dimpotrivă, vreau să trăiesc. Lucrarea încredinţată de Dumnezeu avansează şi eu aş dori să trăiesc atât cât va îngădui Domnul. Spre deosebire de noi, Domnul Isus S-a născut pe pământ ca să moară. A venit pe pământ ca să moară.  Nu era obligat să moară, dar “S-a făcut ascultător până la moarte”. Şi S-a dat pe Sine să moară, fără să fie obligat să facă acest lucru. El a dorit să moară. De ce? Pentru ca să ne mântuiască pe mine şi pe tine, dacă noi alegem să credem în El. În Evanghelia după Ioan sunt consemnate următoarele cuvinte ale lui Isus: “aşa cum Mă cunoaşte pe Mine Tatăl, şi cum cunosc Eu pe Tatăl; şi Eu Îmi dau viaţa pentru oile Mele. …Tatăl Mă iubeşte pentru că Îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăşi: aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatăl meu.” (Ioan 10:15, 17, 18).
            Cel de-al şaptelea şi ultimul pas în umilirea lui Hristos este marcat de cuvintele “şi încă moarte de cruce”. El nu numai că S-a făcut ascultător până la moarte, ci S-a făcut ascultător până la moarte de cruce. Poate că am înţelege mai bine dacă am spune că Hristos a murit pe scaunul electric, în camera de gazare sau a fost spânzurat. Poate că aceşti termeni sunt mai familiari publicului de astăzi. Oricum, ideea este că Isus a murit de o moarte ruşinoasă, degradantă. El a venit din slava cea mai înaltă şi a ajuns la cel mai de jos nivel al umilirii. De ce a făcut El acest lucru? Să revenim la cuvântul “altora”. “Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci şi la foloasele altora.” Isus a părăsit slava cerească şi a venit pe pământ, S-a făcut asemenea oamenilor şi a murit în rând cu tâlharii pentru alţii – pentru mine şi pentru tine. Să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru aceasta! Acesta este gândul lui Hristos.

Evanghelia după Ioan - cap. 1:5-39



            Doresc să remarc doar ceea ce spune el cu privire la Domnul Isus identificându-l ca fiind Cuvântul venit în lumea noastră. Este, dacă vreţi, cel mai concret mesaj pe care Dumnezeu îl trimite omenirii. În Domnul Isus se întâlnesc atâtea lucruri care fac parte din esenţele vieţii încât a trece cu uşurinţă peste ele ne-ar priva de cele mai mari binecuvântări. De fapt,  Ioan sumarizează totul într-o sintagmă foarte simplă: “În El era viaţa” –  Adică tot ce înseamnă viaţă este în Isus Hristos. ”În El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor.” Noi trăim într-un univers care, din punct de vedere spiritual, se află în întuneric. De fapt, într-o anumită măsură, este întuneric şi din punct de vedere fizic. Dar Dumnezeu a spus: “Să fie lumină!” Corpurile cereşti care dau lumină sunt răspândite prin tot universul ca iluminatul electric într-un oraş mare.
Se spune că, dacă ajungi la o anumită distanţă de pământ, totul este întuneric în jur. Trebuie să fie înfricoşător să vezi numai întuneric în jurul tău, acolo unde nici un corp ceresc nu poate reflecta lumina soarelui. Micul nostru glob pământesc se află într-un univers întunecat şi totuşi, nimic nu se poate compara cu întunericul spiritual care-l învăluie. Când dispare soarele, este întuneric fizic peste ţară; dar întunericul spiritual durează 24 de ore pe zi. Omul nu-L cunoaşte pe Dumnezeu; omul are o atitudine de răzvrătire faţă de Dumnezeu; omul este în păcat şi acest păcat îl orbeşte astfel că nu-L poate vedea pe Dumnezeu. În Domnul Isus Hristos poate fi găsită lumina, şi lumina pe care o dă El este lumina oamenilor.
De fapt, viaţa Lui este singurul lucru care poate aprinde lumina în inima omului. Un om care nu s-a născut din noi nu are viaţă spirituală. Acesta este motivul pentru care atunci când Îi este prezentat Isus Hristos, el spune: “Nu înţeleg deloc ce-mi spui.”
            Lumea de astăzi este cufundată în întuneric spiritual. Domnul Isus Hristos a adus singura lumină care există în această lume. El este lumina. “În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor.”

            Să înaintăm acum la versetul cinci din primul capitol al Evangheliei după Ioan:
v.5 Lumina luminează în întunerec, şi întunerecul n'a biruit-o.
Aşa cum spuneam, Domnul Isus este cel care a adus lumina spirituală de care omenirea are atâta nevoie. Acum, “N-a biruit-o” nu este tocmai traducerea cea mai fericită. Cuvântul grecesc este katelaben şi înseamnă “a cuprinde, a include”.Adică: Lumina străluceşte în întuneric şi întunericul nu o poate cuprinde. Poate că aţi auzit şi voi exclamaţia: “În ce întuneric mă aflam înainte de a-L cunoaşte pe Hristos! Nu ştiu de ce nu vedeam nimic!” Eraţi în întuneric şi nu aveaţi cum să vedeţi. Întunericul nu poate cuprinde lumina, nu o poate absorbi.
            Dacă intraţi într-o cameră întunecoasă, în momentul în care aţi aprins lumina, întunericul a dispărut. Lumina şi întunericul nu pot coexista în lumea fizică. În momentul în care aprindeţi lumina, întunericul a dispărut. În momentul în care stingeţi lumina, apare din nou întunericul.
Altfel stau lucrurile în sfera spiritualului. Lumina şi întunericul spiritual există împreună în această lume. Uneori soţul este mântuit şi soţia nu este mântuită sau invers. Alteori, un credincios lucrează cot la cot cu un necredincios care îi spune: “Ce înţelegi prin a fi creştin? Eu îmi dau silinţa să fac toate lucrurile bine şi să fiu un om bun. De ce spui că nu sunt creştin?” Lumina şi întunericul stau alături şi întunericul nu poate cuprinde, nu poate include lumina. Despre acest lucru este vorba în versetul 5: “Lumina luminează în întuneric şi întunericul n-a biruit-o.”
Dar iată o altă afirmaţie cu privire la Domnul Isus:
v.10  El era în lume, şi lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut.
            Aceasta era tragedia: lumea era în întuneric spiritual şi nu L-a cunoscut pe Domnul Isus Hristos. Suntem şi astăzi martorii unui val de ateism şi necredinţă. Mai mult, acesta va fi din ce în ce mai mare în zilele care vor veni. Cei mai mulţi oameni nu recunosc faptul că necredinţa şi ateismul se potrivesc foarte firesc omului firesc. Cineva îmi spune: “Ai citit în ziarul cutare ce a scris doctorul cutare?” Da, am citit. “Şi nu ţi se pare îngrozitor?” Nu, nu mi se pare. M-ar fi supărat dacă ar fi spus că este un credincios, pentru că prin ceea ce a spus şi a făcut a arătat că este necredincios. El spune că nu crede în naşterea din nou şi nu crede că trebuie să-L primească pe Hristos ca să fie mântuit. Eu nu mă aştept ca acest om să spună că el crede în Biblie. O asemenea afirmaţie le-ar contrazice pe toate cele făcute anterior.
Aşa-zişii teologi sau profesori teologi care sunt de partea mişcării “Dumnezeu a murit” fac afirmaţia ridicolă şi imposibilă conform căreia ei sunt atei creştini! Este evident că ateismul exclude posibilitatea de a fi creştin. Cu toate acestea, necredinţa a pătruns în seminarele şi amvoanele din toată această lume. Lumea nu-L cunoaşte pe Fiul lui Dumnezeu, dragii mei şi aceasta este o mare tragedie.
v.11  A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit.
            El a venit în propriul univers şi poporul Său nu L-a recunoscut.
v.12  Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celorce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu;
            Ei, aceasta este o afirmaţie interesantă. De fapt, o mai bună traducere a versetului ar fi :“Dar tuturor celor ce L-au primit le-a dat puterea...”. Cuvântul pentru putere de aici nu este cel pentru putere fizică, ci este exousia – putere delegată, autoritate. “Dar tuturor celor ce L-au primit le-a dat autoritatea de a deveni copii ai lui Dumnezeu.” Observaţi că este vorba despre toţi cei care au crezut în Numele Lui. Verbul a crede este urmat mereu de o prepoziţie. Unii spun: “Cum adică? Tot ce am de făcut este să spun că cred?” Da, dar aceasta implică ceva. Trebuie să credeţi în Domnul Isus Hristos sau să-L credeţi pe Domnul Isus Hristos. Credinţa, aşa cum este folosit acest termen în Biblie, nu este doar o cunoaştere care rămâne la nivel intelectual. De exemplu, să spunem că stau lângă un scaun şi spun: “Cred că scaunul acesta mă va ţine”, deşi scaunul nu mă ţine pentru că nu m-am aşezat pe el. De ce? Astfel am doar o cunoaştere intelectuală asupra acestui lucru. Eu doar spun că mă va ţine. Dar dacă eu cred în acest lucru şi mă aşez pe scaun. Mă aşez pe el cu toată greutatea şi scaunul mă ţine. Ce puteţi spune voi despre Isus Hristos? Credeţi că El vă poate ţine? Este El Mântuitorul vostru? Nu se reduce totul la a sta deoparte şi a spune: “Da, eu cred că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu.” Întrebarea este: v-aţi încrezut în El? Credeţi în El? V-aţi găsit odihna în El? Scaunul mă ţine foarte bine. În acest moment, Hristos este Mântuitorul meu desăvârşit, pe El mă bizui şi în El mă odihnesc. Iar despre lucrul acesta pot să depun şi o mărturie, aşa cum depune şi Ioan Botezătorul:
v.19 Iată mărturisirea făcută de Ioan, cînd Iudeii au trimes din Ierusalim pe nişte preoţi şi Leviţi să-l întrebe: ,,Tu cine eşti?``
            Acesta este primul incident din viaţa lui Ioan Botezătorul pe care îl prezintă evanghelistul Ioan în cartea sa. El nu ne relatează nimic despre naşterea acestui om. Despre acest subiect aflăm detalii în Evanghelia după Luca.
Aici, relatarea despre Ioan Botezătorul începe când o delegaţie de la Ierusalim vine să-l întrebe dacă el este Acela pe care Îl aşteptau.
            În această întrebare se strecoară o ispită subtilă pentru că îi oferă lui Ioan prilejul de a se da drept cine nu este. În Ioan 3:30 avem răspunsul lui atunci când ucenicii lui au intenţionat să facă din el ceea ce nu era. Ioan Botezătorul spune: “Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez.” Ce afirmaţie uimitoare! Aceasta este afirmaţie pe care ar trebui s-o facă fiecare credincios. Mai mult, este afirmaţie pe care ar trebui s-o trăiască fiecare credincios. “Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez.”
Dragul meu prieten, nu poţi fi tu pe primul loc în viaţa ta. Acest loc poate fi ocupat ori de tine, de eul tău egoist, ori de Hristos. Nu pot fi amândoi pe primul loc. El trebuie să crească şi eu trebuie să mă micşorez. Va fi ori aşa, ori invers.
            Acum observaţi răspunsul pe care îl dă Ioan Botezătorul conducătorilor religioşi:
v.20  El a mărturisit şi n'a tăgăduit: a mărturisit că nu este el Hristosul.
            Vedeţi voi, ei au sugerat cu viclenie că el ar putea fi Hristos – aceasta pentru că exista acea speranţă mesianică. Dar Ioan Botezătorul spune foarte clar că el nu este Mesia. Ei nu caută unde trebuie. Atunci, dacă nu este Hristos, cine este el? Ce persoană importantă este?
v.21  Şi ei l-au întrebat: ,,Dar cine eşti? Eşti Ilie?`` Şi el a zis: ,,Nu sînt!`` ,,Eşti proorocul?`` Şi el a răspuns: ,,Nu!``
            Remarcaţi cât de concis şi clar este Ioan aici. Răspunsurile lui sunt la obiect şi devin din ce în ce mai scurte pe măsură ce se înmulţesc întrebările conducătorilor religioşi. Dacă nu este Hristos, el trebuie să fie Ilie. Dacă nu este Ilie, trebuie să fie Profetul. Ei se referă astfel la un profet asemenea lui Moise care fusese făgăduit în Deuteronom 18:15. Ioan răspunde printr-un “Nu” foarte clar. El nu este profetul despre care este vorba în Deuteronom.
v.22  Atunci i-au zis: ,,Dar cine eşti? Ca să dăm un răspuns celorce ne-au trimes. Ce zici tu despre tine însuţi?``
            Ei insistă vrând cu tot dinadinsul ca el să le spună cine este. Nu se pot întoarce la cei care i-au trimis cu un şir de răspunsuri negative. Ioan se identifică astfel:
v.23  ,,Eu``, a zis el, ,,sînt glasul celuice strigă în pustie: ,Neteziţi calea Domnului`, cum a zis proorocul Isaia.``
            Observaţi că el este un glas. Vedeţi voi, Hristos este Cuvântul! Ioan este glasul! Şi Ioan nu vrea să fie nimic mai mult decât un glas! El are de transmis un mesaj mult mai măreţ decât el. Şi noi ar trebui să ne mulţumim cu această poziţie de glas care transmite mesajul lui Dumnezeu pentru că mesajul este cu mult mai măreţ decât individul. Bineînţeles că glasul trebuie să proclame slava lui Hristos.
            Observaţi extraordinarul mesaj al lui Ioan: “Neteziţi calea Domnului!” Cu alte cuvinte: “Pregătiţi-vă pentru venirea Domnului!” Eu cred că aceasta înseamnă că Împărăţia cerurilor este aproape. Era aproape în persoana Împăratului. Ioan spune: “Neteziţi calea Domnului!” Acesta era un îndemn pentru oameni să alunge din viaţa lor lucrurile rele, nepotrivite. Şi noi avem nevoie să rezolvăm problema lucrurilor rele sau greşite din viaţa noastră. Numai atunci ne este deschisă părtăşia cu Dumnezeu. “Dacă zicem că avem părtăşie cu El şi umblăm în întuneric, minţim şi nu trăim adevărul” (1 Ioan 1:6). Trebuie să ne facem ordine în viaţă, să ne îndreptăm viaţa şi acest lucru este posibil prin mărturisire, aşa cum ne spune şi Biblia în 1 Ioan 1:8-9.
            Revenind la Ioan Botezătorul, să remarcăm faptul că el îl citează pe profetul Isaia. “... Pregătiţi calea Domnului, neteziţi în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru!” (Isaia 40:3).
v.24  Trimeşii erau din partea Fariseilor.
v. 25  Ei i-au mai pus următoarea întrebare: ,,Atunci de ce botezi, dacă nu eşti Hristosul, nici Ilie, nici proorocul?``
            Acum ei îl pun pe Ioan în faţa unei probleme tehnice. “Dacă nu eşti nici unul din aceştia, de ce botezi?”

Ioan 1:26, 27

v.26  Drept răspuns, Ioan le-a zis: ,,Eu botez cu apă; dar în mijlocul vostru stă Unul, pe care voi nu-L cunoaşteţi.
. 27  El este Acela care vine după mine, -şi care este înaintea mea; eu nu sînt vrednic să-I desleg cureaua încălţămintelor Lui.``

            Astăzi noi îi spunem acestui bărbat Ioan Botezătorul. Dar el spune că nu a folosit decât apă. După El urma să vină Cel care va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc. Acel foc este botezul judecăţii care va veni asupra acestui pământ. Botezul cu Duhul Sfânt a avut loc în ziua Cincizecimii. Unii se întreabă dacă Hristos S-a aflat în mijlocul acelei mulţimi în ziua aceea. Nu ştim. Dar poate că a fost.
            “El este Acela care vine după mine şi care este înaintea mea; eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintelor Lui.” Slujitorul trebuie să facă orice sarcină încredinţată de stăpânul lui. Un discipol însă trebuie să ducă la îndeplinire orice sarcină mai puţin dezlegatul şireturilor învăţătorului. Aceasta era regula acelor vremuri. Ioan spune că este un slujitor: nici măcar un discipol, doar un slujitor. Şi nu merită să fie nici măcar slujitor, deşi asta este.
v.28  Aceste lucruri s'au petrecut în Betabara (Sau: Betania.), dincolo de Iordan, unde boteza Ioan.
            Apostolul Ioan ne familiarizează cu geografia acelor locuri. El ne dă mai multe nume de localităţi şi date calendaristice. Aici avem numele Betabara, pentru ca în versetul următor să ni se precizeze când se întâmplau evenimentele descrise: “a doua zi”. Ioan ne arată că Isus Hristos, Cel care a venit din veşnicii, Cuvântul întrupat este conectat acum la geografia şi calendarul pământesc.
v.29 A doua zi, Ioan a văzut pe Isus venind la el, şi a zis: ,,Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!
            Ioan Îl identifică pe Isus în acest moment. El este Mântuitorul. Isus nu este numai Mesia, El este şi Mântuitorul. El este un Mântuitor preamărit pentru că este Mielul lui Dumnezeu. Este Mântuitorul desăvârşit pentru că a venit să ia păcatele lumii. Isus Hristos este Mântuitorul veşnic ceea ce înseamnă că orice om poate veni oricând la El.
            Aici avem împlinirea răspunsului dat de Avraam lui Isaac acum mulţi, mulţi ani. “Atunci Isaac, vorbind cu tatăl său Avraam, a zis: ‘Tată!’ ‘Ce este, fiule?’ i-a răspuns el. ‘Isaac a zis din nou: ‘Iată focul şi lemnele; dar unde este mielul pentru arderea de tot?’ ‘Fiule’, a răspuns Avraam, ‘Dumnezeu Însuşi va purta grijă de mielul pentru arderea de tot’” (Geneza 22:7-8). Ioan ne spune că Isus este Mielul.
            Aceasta este o dovadă următorul lucru: Cain a greşit şi Abel a avut dreptate. Abel a adus un miel. Toţi mieii care au fost înjunghiaţi pe altarele evreieşti de-a lungul timpurilor şi-au găsit împlinirea în El. Ioan Îl arată pe Isus din mulţime. “Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii!”
v.30  El este Acela despre care ziceam: ,,După mine vine un om, care este înaintea mea, căci era înainte de mine.
v. 31  Eu nu-L cunoşteam, dar tocmai pentru aceasta am venit să botez cu apă: ca El să fie făcut cunoscut lui Israel.``
            Ioan spune că Isus este adevăratul Botezător. L-am putea numi Isus Botezătorul. El este Cel care botează cu Duhul Sfânt şi cu foc.
v.32  Ioan a făcut următoarea mărturisire: ,,Am văzut Duhul pogorîndu-Se din cer ca un porumbel şi oprindu-Se peste El.
v. 33  Eu nu-L cunoşteam; dar Celce m'a trimes să botez cu apă, mi-a zis: ,Acela peste care vei vedea Duhul pogorîndu-Se şi oprindu-Se, este Celce botează cu Duhul Sfînt.`
 v.34  Şi eu am văzut lucrul acesta, şi am mărturisit că El este Fiul lui Dumnezeu.``
v. 35  A doua zi, Ioan stătea iarăş cu doi din ucenicii lui.
v. 36  Şi, pe cînd privea pe Isus umblînd, a zis: ,,Iată Mielul lui Dumnezeu!``
            Înainte a fost Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii. Aceasta este lucrarea lui Hristos. Acum este: “Iată Mielul lui Dumnezeu!” Isus este Mielul în persoana Sa. Vedem că Ioan L-a botezat pe Isus şi Isus a fost identificat de către Duhul Sfânt. Privindu-L pe Isus, Ioan spune: “Iată Mielul lui Dumnezeu!”
v.37 Cei doi ucenici l-au auzit rostind aceste vorbe, şi au mers după Isus.
. 38  Isus S'a întors; şi, cînd i-a văzut că merg după El, le-a zis: ,,Ce căutaţi?`` Ei I-au răspuns: ,,Rabi (care, tîlmăcit, însemnează: ,,Învăţătorule), unde locuieşti?``
v. 39  ,,Veniţi de vedeţi``, le-a zis El. S'au dus şi au văzut unde locuia; şi în ziua aceea au rămas la El. Era cam pela ceasul al zecelea.
            El vă adresează aceeaşi invitaţie şi vouă astăzi: “Veniţi de vedeţi!” Psalmistul spune: “Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul! Ferice de omul care se încrede în El!” (Ps. 34:8).
            Dragi prieteni, acceptaţi această invitaţie.

Evanghelia după Ioan - cap. 1:1-4



        Evanghelia după Ioan ni-L prezintă pe Domnul Isus Hristos prin trei afirmaţii impresionante:
            “La început era Dumnezeu”,
            “şi Cuvântul era cu Dumnezeu”,
            “şi Cuvântul era Dumnezeu.”
“Cuvântul” este unul din cele mai profunde şi mai înalte titluri atribuite Domnului Isus Hristos. Nu este uşor de determinat semnificaţia lui exactă. Evident este faptul că Domnul Isus nu este “logos”-ul filozofiei greceşti. Mai curând, El este “memra” din Scripturile ebraice.
Observaţi cât de important este Cuvântul în Vechiul Testament. De exemplu, numele Yahweh nici măcar nu era pronunţat. Era un nume, un cuvânt atât de sfânt încât evreii nu-l pronunţau niciodată. Dar în acest început de Evanghelie Îl avem pe Acela care este Cuvântul şi care, însumând tot ce este spus despre El în Vechiul Testament, este prezentat ca fiind Cel de “la început”. Acest început precede chiar şi primele cuvinte ale Bibliei, care spun: “La început Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul”. Acest început din Geneza poate fi datat, deşi nu cred că putem face acest lucru cu prea mare precizie. Nu are sens să spunem că totul a început în anul 4004 î.H., cum spune Ussher. Probabil că acest început a avut loc cu miliarde de ani în urmă. Vedeţi voi, noi vorbim despre un Dumnezeu al veşniciei. El era deja prezent când a început creaţia. Aşa se explică timpul trecut din afirmaţia “La început era Cuvântul”. Aceasta înseamnă că El exista înainte de acest început. Nu se spune că atunci a luat fiinţă Cuvântul, adică la început, ci ni se arată că El exista deja la data acestui început. Care început? Atât de demult cât puteţi voi să mergeţi cu imaginaţia. Biblia spune: “La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul” (Gen. 1:1). Acesta a fost începutul lui Dumnezeu? Nu. Mergeţi înapoi în timp de la acest moment cât de mult puteţi. Eu pot merge până la miliarde de ani mai înainte de creaţie. Poate că voi puteţi merge mai mult, dar să ne oprim la un punct, să zicem la câteva miliarde de ani înainte de creaţie. Chiar şi atunci, Dumnezeu exista deja. El vine din veşnicie, din trecutul veşniciei pentru a ne întâlni. El nu are început. “La început era Cuvântul” trebuie citit astfel: El era deja prezent când a fost acest început. Acum veţi spune: “Dar trebuie să fi existat un început la un moment dat.” Ei bine, oriunde aţi începe, El este deja acolo, El există deja de o veşnicie. “La început era Cuvântul” – în limba originală sunt cinci cuvinte, dar nu există nici un om pe faţa acestui pământ care să le poată înţelege, să le poată pătrunde întreaga semnificaţie. Această primă afirmaţie a Evangheliei după Ioan ne lasă undeva în spaţiu.
            Cea de-a doua afirmaţie este: “şi Cuvântul era cu Dumnezeu”. De aici reiese cât se poate de clar că El este o persoană diferită de cea a lui Dumnezeu Tatăl. Nu puteţi spune că El este Dumnezeu Tatăl pentru că El este cu Dumnezeu. Acum va spune cineva: “Dacă El este cu Dumnezeu, înseamnă că El nu este Dumnezeu.” Cea de-a treia afirmaţie ne pune la punct: “şi Cuvântul era Dumnezeu”. Aceasta este o declaraţie clară şi fermă: Domnul Isus Hristos este Dumnezeu. De fapt, limba greacă este şi mai clară pentru că în greacă, cuvântul cel mai important este plasat la începutul propoziţiei, aşa că aceasta sună astfel: “Dumnezeu era Cuvântul”. Este o afirmaţie categorică. Mai categoric de atât nu se poate. Vreţi să daţi la o parte dumnezeirea lui Hristos? Dragi prieteni, nu puteţi face acest lucru. Primele trei afirmaţii din Evanghelia lui Ioan pun lucrurile la punct. “La început era Dumnezeu, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu.”
            Să trecem acum la versetul 14 şi vom observa alte trei afirmaţii.
v.14  Şi Cuvîntul S'a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl. -
Observaţi afirmaţiile?
            “Şi Cuvântul S-a făcut trup”,
            “Şi Cuvântul a locuit printre noi”,
            “El era plin de har şi adevăr”.
            Dacă filozoful grec ne-a urmărit în timpul explicaţiilor asupra primului verset, acum cred că ne părăseşte. El nu ar fi niciodată de acord cu întruparea Cuvântului (“Cuvântul S-a făcut trup”). Limba greacă ne arată mai clar şi mai exact semnificaţia acestui fapt, pentru că în greacă acest fragment sună astfel: “Cuvântul S-a născut trup”.
 Gândiţi-vă câteva momente la acest enunţ. Dumnezeul veşniciei, Cel din vechime a venit la Betleem ca un prunc gingaş care o face pe mama lui să plângă. Observaţi că Evanghelia după Ioan nici nu consemnează episodul naşterii lui Isus Hristos în Betleem. Ştiţi de ce? Ioan vorbeşte despre Unul prea măreţ pentru Betleem. Cuvântul din veşnicie  a devenit trup.
            “Şi (Cuvântul) a locuit printre noi” este cea de-a doua afirmaţie din versetul 14. “A locuit” este traducerea lui “skenoo” care înseamnă “El Şi-a ridicat cortul printre noi”. Trupurile noastre pământeşti sunt doar nişte corturi în care trăim vremelnic.
Apostolul Pavel a folosit aceeaşi comparaţie: “Ştim, în adevăr, că, dacă se desface casa pământească a cortului nostru trupesc...” (2 Cor. 5:1). Această casă în care trăim este un cort care poate fi suflat de pe faţa pământ       ului peste noapte, poate dispărea într-o clipită. Pentru că eu şi voi trăim în aceste corturi, Dumnezeul veşniciei a luat asupra Lui un trup omenesc şi astfel şi-a aşezat şi El cortul printre noi, pe pământ. Aceasta este cea de-a doua afirmaţie a versetului 14.
            Să vedem care este cea de-a treia afirmaţie a acestui verset: “plin de har şi de adevăr”. Întrebarea firească aici este aceasta: “Dacă El S-a făcut trup, înseamnă că Şi-a impus anumite limite.” Ioan ne spune: “Nu e chiar aşa... El este plin de har şi de adevăr.” Cuvântul “plin” înseamnă că pur şi simplu nu se mai poate adăuga ceva. El a adus întreaga dumnezeire cu El şi când a venit pe pământ era plin de har şi de adevăr.
            Acum vom trece la versetul 18 unde vom găsi alte trei afirmaţii. Vă rog să notaţi cât de bine este organizat materialul lui Ioan.
v.18  Nimeni n'a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sînul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.``
            Observaţi prima afirmaţie: “Nici un om nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu.” De ce? El va explica acest lucru în această Evanghelie. Domnul Isus va spune femeii de la fântână: “Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui trebuie să I se închine în duh şi adevăr” (Ioan 4:24). Dumnezeu este Duh. Nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu. Dar cum rămâne cu apariţiile Lui din Vechiul Testament?      Dumnezeu nu S-a revelat niciodată pe Sine în faţa ochilor omului, nici măcar în Vechiul Testament. Atunci, ce au văzut acei oameni? Iacov a spus că L-a văzut pe Dumnezeu dar, de fapt, el l-a văzut pe îngerul Domnului care s-a luptat cu el. Aceasta era o formă de manifestare a divinităţii, dar Iacov nu L-a văzut pe Dumnezeu pentru că Dumnezeu este Duh. “Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu.”
            Cea de-a doua afirmaţie este: “singurul Lui Fiu”. Cel mai bun manuscris grecesc este cel al lui Nestle, cărturarul german. El a ajuns la concluzia clară că nu este vorba despre „singurul Fiu” ci de „singurul Dumnezeu”. Şi eu prefer această variantă. “Care este în sânul Tatălui” ne spune foarte multe. El nu a venit din capul lui Dumnezeu pentru a ne revela înţelepciunea lui Dumnezeu; nu a venit din piciorul lui Dumnezeu pentru a fi slujitorul omului. El spune: “căci M-am pogorât din cer ca să fac nu voia Mea. ci voia Celui ce M-a trimis” (Ioan 6:38). Isus era slujitorul lui Dumnezeu – a venit să-L slujească şi slujindu-L pe Tatăl îi slujea şi pe oameni.) Isus nu a ieşit din picioarele lui Dumnezeu, nu a ieşit nici din capul Lui; din sânul Tatălui a venit pentru a dezvălui oamenilor inima lui Dumnezeu. El era singurul Fiu pe care L-a avut Tatăl, Fiul care este în sânul Tatălui.
            Cea de-a treia afirmaţie completează versetul 18: “Acela L-a făcut cunoscut”. Cuvântul grecesc din acest fragment este exegesato.
 “Ago” înseamnă “a conduce” şi ex înseamnă “afară”. Aceasta înseamnă că Isus Hristos L-a condus pe Dumnezeu în afară, în văzul tuturor. Cunoaşteţi vreun lucru mai măreţ decât acesta? O călătorie pe lună este un nimic în comparaţie cu aşa ceva.
Din trecutul veşniciei vine Dumnezeul acestui univers, Creatorul tuturor lucrurilor şi ia asupra Lui un trup omenesc. Astfel, El Îl aduce pe Dumnezeu în mijlocul oamenilor pentru ca oamenii să-L poată cunoaşte.
Dragul meu prieten, singura cale prin care Îl poţi cunoaşte pe Dumnezeu este prin Isus Hristos. Isus Hristos a venit să-L reveleze pe Dumnezeu pentru că El este Dumnezeu.
            Nu am terminat cu aceste afirmaţii. Mai este un lucru aici pe care aş dori să-l observaţi. Haideţi să punem la un loc primul verset din fiecare din aceste trei grupe şi să vedem ce va ieşi.
            “La început era Cuvântul”,
            “Şi Cuvântul S-a făcut trup”,
            “Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu.”
            Nu-L puteţi vedea pe Dumnezeu pentru că Dumnezeu este Duh. A fost nevoie ca Dumnezeu să ia trup omenesc; a fost nevoie să devină asemenea nouă, unul dintre noi, pentru ca noi să-L cunoaştem.
            Acum să alăturăm cea de-a doua secţiune din fiecare din cele trei grupe:
            “Cuvântul era cu Dumnezeu”,
            “Şi a locuit printre noi”,
            “singurul Lui Fiu care este în sânul Tatălui.”
            Gândiţi-vă puţin la faptul că El era cu Dumnezeu, îngerii se plecau înaintea Lui, era egalul lui Dumnezeu. Apostolul Pavel a scris astfel despre Domnul Isus: “n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu” (Filipeni 2:6). Isus nu S-a dus la şcoală ca să Se facă Dumnezeu; nici nu a lucrat peste program pentru a obţine calitatea de Dumnezeu. Nu a căutat să obţină diploma de Dumnezeu. El nu încerca să devină Dumnezeu pentru că era şi este Dumnezeu. Şi nici nu avea de ce să se teamă că locul Lui în cer va fi luat de altcineva cât timp El a trăit pe pământ pentru că nu era posibil acest lucru. El este Dumnezeu. Dar iată că Se naşte în Betleem şi este înconjurat de câţiva păstori. Timp de 30 de ani El a trăit în Nazaret fără să ştie nimeni cine este. Dumnezeu vine din veşnicie, merge în Nazaret şi acolo lucrează ca tâmplar. De ce? Pentru ca voi să-L cunoaşteţi pe Dumnezeu, dragi prieteni. Nu-L puteţi cunoaşte pe Dumnezeu decât prin Isus Hristos. Singurul Lui Fiu care este în sânul Tatălui este Cel care ni-L poate descoperi pe Dumnezeu. Nimeni altcineva nu o poate face.
            Acum observaţi cea de-a treia afirmaţie din fiecare grup:
“Cuvântul era Dumnezeu”,
“Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr”,
            “Acela L-a făcut cunoscut.”
            Cât a trăit pe pământ, Isus era în continuare Dumnezeu, plin de har şi de adevăr. Şi El L-a făcut cunoscut pe Dumnezeu. El este singurul care Îl poate arăta pe Dumnezeu oamenilor, Îl poate aduce în mijlocul oamenilor unde noi Îl putem cunoaşte.
            Nu am terminat încă. Aş dori să vă mai spun ceva. Cum poate fi împărţit acest univers?
Am stat de vorbă cu un om de ştiinţă care a lucrat la proiectarea scuturilor protectoare ale navelor spaţiale. El este specialist în energie termică, ştie tot ce se poate şti despre căldură. În timp ce luam masa împreună, el mi-a spus: “Ştiai că acest univers este împărţit în lucruri care pot fi luate în grupuri de câte trei? Eu cred că Dumnezeu Şi-a pus amprenta asupra tuturor lucrurilor. Sfânta Treime este peste tot.” Apoi mi-a explicat ce a vrut să spună. Universul are trei componente: timp, spaţiu şi materie. Puteţi să spuneţi care este a patra? Interesant este că timpul, spaţiul şi materia includ tot ce există în univers aşa cum îl cunoaştem noi. Apoi, timpul are trei unităţi: trecut, prezent şi viitor. Puteţi să spuneţi că mai există şi un al patrulea segment de timp în afară de acestea? Şi ce putem spune despre spaţiu? Aici avem lungime, lăţime şi înălţime. Mai există o altă direcţie? De asemenea, în ceea ce priveşte materia avem energie, mişcare şi fenomene. Acestea sunt cele trei diviziuni ale primelor trei diviziuni. Universul în care trăim poartă amprenta Sfintei Treimi.
            Acum observaţi felul în care este cuplată Întruparea în ceea ce am spus până acum. Versetul 1:
Timpul: “La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu.”
Spaţiul: “Cuvântul S-a făcut trup”, a devenit trup, a coborât în acest spaţiu. Unde? La Betleem, un punct geografic. De fapt, pentru El şi acest pământ era doar un mic punct geografic. El Şi-a ridicat cortul aici, printre noi. Noi am privit slava Sa, a Singurului Fiu
care era plin de har şi de adevăr.
Materia: “Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.” Omul L-a putut vedea şi cunoaşte pe Dumnezeu pentru că Isus Hristos a devenit materie, a devenit om, a luat asupra Sa trup de om. Acesta este timpul, spaţiul şi materia Întrupării. Să le împărţim şi pe acestea în trei.
            Trecut: “La început era Cuvântul”.
            Prezent: “Cuvântul S-a făcut (a devenit) trup” (în zilele noastre).
            Viitor: “Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu... L-a făcut cunoscut.”  La sfârşitul vieţii, apostolul Pavel a spus: “Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui...” (Filipeni 3:10). Aceasta va fi în viitor, când Îl vom cunoaşte cu adevărat. Astăzi ştim atât de puţin pentru că suntem mărginiţi.
            Acum să luăm spaţiul cu cele trei dimensiuni: lungimea, lăţimea şi înălţimea.
            Lungimea: “La început era Cuvântul.”
            Lăţimea: El a venit pe pământ şi a fost făcut trup.
            Înălţimea: Nici un om nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Fiu al lui Dumnezeu, care este în sânul Tatălui, a venit din înălţimi pentru a ni-L înfăţişa pe Dumnezeu.
            Acum să luăm în considerare cele trei aspecte ale materiei: energia, mişcarea şi fenomenele.
            Energia: La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu – aceasta este energia. Cum a luat fiinţă acest univers? Dumnezeu a vorbit. Orice persoană raţională se confruntă cu această întrebare: cum a luat fiinţă acest univers? Acesta este motivul pentru care este atât de populară teoria evoluţiei – ea oferă omului firesc o explicaţie pentru originea universului. Dacă gândiţi cât de cât, trebuie să aveţi o explicaţie pentru originea universului. De unde a apărut totul? Ei bine, iată răspunsul: “La început era Cuvântul.” Dumnezeu a vorbit. Acesta a fost primul lucru care s-a întâmplat. Când Dumnezeu vorbeşte, când Cuvântul vorbeşte, energia este transformată în materie. Ce este fisiunea atomică? Este materie devenită din nou energie. Creaţia a început cu energie. La început era Cuvântul. Cuvântul era cu Dumnezeu. Cuvântul era Dumnezeu.
            Mişcarea: Cuvântul a fost făcut trup. El a venit din slava cerească aici, pe pământ.
            Fenomene: Cel mai mare fenomen din această lume este Isus Hristos! Minunile lumii antice, minunile pe care le vedem în prezent sunt nimic pe lângă minunea Întrupării – Dumnezeu a devenit om!
            Aceste afirmaţii sunt mai presus de noi toţi, dar în acelaşi timp sunt de o simplitate uluitoare. Le-am citit, le-am memorat şi totuşi, nici un om nu le-a putut cuprinde vreodată întreaga semnificaţie. “La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. ... Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi plin de har şi adevăr. Noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca a singurului născut din Tatăl... Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (v. 1, 14, 18).
            Aceste trei versete sunt trei mari pietre de construcţie. Să vedem acum care este cimentul care le ţine la un loc.
v.3  Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n'a fost făcut fără El.
            Domnul Isus Hristos este Creatorul. Nu numai că a existat dinainte de Betleem, dar a şi creat acest univers, inclusiv materia şi materialele din care a fost făcut Betleemul. Toate lucrurile au fost făcute de El; El este instrumentul creaţiei. Nimic nu a luat fiinţă fără El.
v.4  În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor.
            Acum suntem confruntaţi cu două din cele mai simple lucruri din lume: lumina şi viaţa. Zoe  şi phos sunt cele două cuvinte folosite în original. De la zoe avem cuvântul zoologie, studiul vieţii; iar de la phos tot ce ţine de foto, cum ar fi fotografia, de exemplu. Aceste două lucruri sunt atât de comune încât considerăm că se cuvine să existe. Viaţa – o vedem peste tot. Sunteţi înconjuraţi de viaţă chiar în acest moment. Mergeţi într-o pădure şi vedeţi în jurul vostru numai viaţă. Dar oare puteţi voi explica această viaţă? Întâlnim articole în diferite reviste în care se spune că anumiţi cercetători au descoperit sursa vieţii. Dar dacă le citiţi cu atenţie veţi observa că nu este vorba despre aşa ceva, deşi oamenii de ştiinţă cred că sunt foarte aproape de descoperirea sursei vieţii. Ei pun la microscop o frunză verde. La un moment dat, ei văd că o celulă minusculă este aranjată într-un anumit fel şi este lipsită de viaţă. În momentul următor, celula este într-un aranjament diferit şi este vie. Imediat după aceea ea începe să crească şi să se dividă, înmulţindu-se. De ce face acest lucru? Pentru că în ea este viaţă.
            Celălalt lucru la fel de comun este lumina. Ce este lumina? Am ascultat explicaţiile unui specialist, dar când acesta a terminat de explicat eu tot nu ştiam dacă lumina este ceva real sau reprezintă doar nişte unde care pot tăia un lucru şi totuşi lumina trece mai departe. Aşa cum ştiţi, lumina de un anumit fel trece prin obiecte care ar opri undele. Oare ce este totuşi lumina?
            Vedeţi dar că avem de-a face cu lucruri fundamentale pe care oamenii, cu toată aparatura sofisticată de care dispun acum, nu le pot explica. Ştim atât de puţine despre lumea înconjurătoare!
            Dragii mei, tocmai pentru că ştim atât de puţine despre lumea această, să ne îndreptăm cu dragoste către cel ce-a creat-o. Ne va primi cu dragoste şi, cu siguranţă, ne va spune tot ce avem nevoie să ştim.