Din pură curiozitate am
căutat pe web informaţii cu privire la originile Crăciunului.
Bineînţeles că sursele sunt numeroase, informaţiile şi mai numeroase,
dar, cum nimic nu e perfect pe lume, te loveşti de câteva lucruri care
te deranjează: informaţii trunchiate, aspecte prezentate subiectiv (aici
vorbesc despre informaţii găsite pe unele portaluri creştine, care nu
tratează întotdeauna sau în totalitate aceste probleme într-o manieră
academică), lucruri multe în plus faţă de cele căutate, astfel încât,
până să dobândeşti esenţa celor ce te interesează, te laşi păgubaş. 
Mai
este, desigur şi limbajul academic, care ştim cu toţii că este
anevoios, plicticos, greu de digerat, prea tehnic pentru rabdarea şi
nervii unui om modern care „nu are timp”. Aşa că mi-am zis să muncească
unul (recte eu!), o data şi (să sperăm) bine, pentru ca ceilalţi să se
poată bucura de informaţii fără prea multă bătaie de cap. Astfel, voi
încerca, pe cât posibil, să reunesc informaţiile din mai multe surse
într-o sinteză pertinentă, mult mai scurtă ca dimensiuni decât suma
surselor, care să elimine informaţiile în plus şi care să îmbrace
argumentele academice într-o haină plăcută ochiului, devenind o lectură
uşor de digerat. Sper să şi reuşesc acest lucru, iar dacă nu voi reuşi,
ţineţi minte, aici zac foarte multe ore de muncă, uneori anevoioasă şi
puteţi avea certitudinea că măcar m-am străduit!
Mai
este, desigur şi limbajul academic, care ştim cu toţii că este
anevoios, plicticos, greu de digerat, prea tehnic pentru rabdarea şi
nervii unui om modern care „nu are timp”. Aşa că mi-am zis să muncească
unul (recte eu!), o data şi (să sperăm) bine, pentru ca ceilalţi să se
poată bucura de informaţii fără prea multă bătaie de cap. Astfel, voi
încerca, pe cât posibil, să reunesc informaţiile din mai multe surse
într-o sinteză pertinentă, mult mai scurtă ca dimensiuni decât suma
surselor, care să elimine informaţiile în plus şi care să îmbrace
argumentele academice într-o haină plăcută ochiului, devenind o lectură
uşor de digerat. Sper să şi reuşesc acest lucru, iar dacă nu voi reuşi,
ţineţi minte, aici zac foarte multe ore de muncă, uneori anevoioasă şi
puteţi avea certitudinea că măcar m-am străduit!
Introducere.
Omul, din lipsa de informaţii (nu că ele nu ar exista, ci pur şi simplu
pentru că ele nu ajung la destinaţie, fiind naufragiate undeva într-o
zonă necartografiată a oceanului tot mai mare de informaţii cu care
suntem bombardaţi zilnic), cum spuneam, din necunoasterea acestor
informaţii este ispitit să privească această sărbătoare sincronic (adică
în contextul socio-cultural actual), el neputând cuprinde în întregime
dimensiunile pe care le îmbracă sărbătorirea Crăciunului decât din
perspectivă anacronică ( de-a lungul istoriei, apreciind în evoluţie,
elementele care au fost adăugate sau excluse din obiceiurile şi
credinţele iniţiale). 
Astfel,
unii vor fi poate deranjaţi să afle că, de fapt Crăciunul, este o
sărbătoare de origine păgână! Da, păgână, cu rădăcini înfipte adânc în
istorie cu mult înainte de apariţia creştinismului ( de fapt a
creştinismului aşa cum îl cunoaştem noi astăzi, pentru că şi aici
lucrurile sunt destul de delicate, dar asta este o altă poveste!).
Înainte să vă indignaţi, parcurgeţi argumentele! Se cuvine aici şi o
definire a accepţiunii cu care este folosit cuvântul „păgân”. El este derivat din paganus=ţăran
şi se referă în general la credinţele politeiste arhaice,
neinstituţionalizate. Deci am putea defini credinţele păgâne drept
credinţe populare arhaice care constituie mai degrabă obiectul
etnologiei şi folclorului, decât al teologiei şi religiei.
Astfel,
unii vor fi poate deranjaţi să afle că, de fapt Crăciunul, este o
sărbătoare de origine păgână! Da, păgână, cu rădăcini înfipte adânc în
istorie cu mult înainte de apariţia creştinismului ( de fapt a
creştinismului aşa cum îl cunoaştem noi astăzi, pentru că şi aici
lucrurile sunt destul de delicate, dar asta este o altă poveste!).
Înainte să vă indignaţi, parcurgeţi argumentele! Se cuvine aici şi o
definire a accepţiunii cu care este folosit cuvântul „păgân”. El este derivat din paganus=ţăran
şi se referă în general la credinţele politeiste arhaice,
neinstituţionalizate. Deci am putea defini credinţele păgâne drept
credinţe populare arhaice care constituie mai degrabă obiectul
etnologiei şi folclorului, decât al teologiei şi religiei.
Originea cuvântului „Crăciun”.
De această etimologie mă voi ocupa doar cu privire la cuvântul din
limba română. Se pare că în limba noastră majoritatea cuvintelor
populare au etimologii necunoscute sau eronat atribuite prin argumente
lingvistice abuzive. Cuvântul Crăciun nu face excepţie, originile lui
fiind obscure. Iată câteva variante propuse de cercetători:
1. termenul provine din latinescul calatio, calationem.
La romani, acest termen desemna convocarea poporului de către preoţii
păgâni în fiecare zi de întâi a lunii, pentru anunţarea sărbătorilor din
luna respectivă. Prin extindere, termenul a ajuns să desemneze
sărbătoarea în general, mai ales că cea mai de seamă calatio a
calendarului de atunci era cea de la 1 ianuarie.
2. termenul provine din etimonul creation, creationem (în latina vulgară creation, creatiun).
Acest lucru ar fi greşit, însă din perspectivă dogmatică, întrucât
Crezul stabilit prin primul sinuod ecumenic de la Niceea în anul 325
după Hristos afirmă despre Iisus că este născut (din Dumnezeu Tatăl), iar nu făcut (creat).
3. Gabriel Gheorghe, în Originea cuvântului Crăciun,
face o exegeză pe marginea cuvântului Crăciun şi descoperă că, deşi în
conştiinţa colectivă populară cuvântul exista şi era folosit, fiind
atestat în diverse contexte încă de prin secolul XV, totuşi, Biserica nu
a acceptat şi folosit acest nume pentru sărbătoarea Naşterii Domnului
până în secolul XIX. 
Toate
acestea, împreună cu diferite legende populare şi aforisme care implică
acest cuvânt, toponime de pe tot cuprinsul ţării care îl conţin şi
chiar tradiţii vechi care fac referire la el (în Moldova şi Bucovina un
colac pe care-l fac femeile pentru această sărbătoare se numeşte Crăciun
şi se păstrează pînă în primăvară când, după ce se tămâiază boii şi
plugul, se pune în coarnele boilor înainte de a porni la arat, după care
e mâncat de plugari pe ogor), precum şi denumirea populară a mai multor
plante (Crăciuniţă, Crăciun, Crăciunel) îl împing pe G. G. să
concluzioneze că de fapt Crăciunul era o zeitate populară (păgână) care
exista cu mult înainte de Biserică şi de creştinism, 
fiind
identificat în unele izvoare cu Saturn cel Bătrân, Saturn Cronos sau
Zamolxe Saturn (astfel Crăciunul pare a fi o reprezentare folclorică a
lui Saturn, zeul recoltelor şi al agriculturii, originea lui fiind,deci,
legată de celebrarea Saturnaliilor). În acest sens, el propune o
legendă atestată în nişte surse obscure. În Carpaţii Europei
primordiale, aproape 80% din teritoriu era acoperit de păduri. Iernile
grele cu lipsa de legume si fructe proaspete provocau dese îmbolnăviri
de scorbut. Aici interveneau călugării isihaştri care deţineau solide
cunoştinţe de fitoterapie. Ei aduceau iarna vâsc pe care îl împărţeau
sătenilor şi îi învăţau cum să îl consume pentru a evita îmbolnăvirea cu
scorbut. Unul dintre aceşti călugări era mai cunoscut, întrucât, în
fiecare iarnă, cobora cu desaga doldora de vâsc, iar sătenii l-au numit
moşul cu crăci sau Moş Crăciun. 
Astfel,
Crăciunul este o sărbătoare a crăcilor sacre sau a crăcilor de aur cu
datare preistorică şi răspândire în toată Europa (mitologia vâscului),
care nu are legătură cu nicio naştere, în opinia autorului studiului.
Toate
acestea, împreună cu diferite legende populare şi aforisme care implică
acest cuvânt, toponime de pe tot cuprinsul ţării care îl conţin şi
chiar tradiţii vechi care fac referire la el (în Moldova şi Bucovina un
colac pe care-l fac femeile pentru această sărbătoare se numeşte Crăciun
şi se păstrează pînă în primăvară când, după ce se tămâiază boii şi
plugul, se pune în coarnele boilor înainte de a porni la arat, după care
e mâncat de plugari pe ogor), precum şi denumirea populară a mai multor
plante (Crăciuniţă, Crăciun, Crăciunel) îl împing pe G. G. să
concluzioneze că de fapt Crăciunul era o zeitate populară (păgână) care
exista cu mult înainte de Biserică şi de creştinism, 
fiind
identificat în unele izvoare cu Saturn cel Bătrân, Saturn Cronos sau
Zamolxe Saturn (astfel Crăciunul pare a fi o reprezentare folclorică a
lui Saturn, zeul recoltelor şi al agriculturii, originea lui fiind,deci,
legată de celebrarea Saturnaliilor). În acest sens, el propune o
legendă atestată în nişte surse obscure. În Carpaţii Europei
primordiale, aproape 80% din teritoriu era acoperit de păduri. Iernile
grele cu lipsa de legume si fructe proaspete provocau dese îmbolnăviri
de scorbut. Aici interveneau călugării isihaştri care deţineau solide
cunoştinţe de fitoterapie. Ei aduceau iarna vâsc pe care îl împărţeau
sătenilor şi îi învăţau cum să îl consume pentru a evita îmbolnăvirea cu
scorbut. Unul dintre aceşti călugări era mai cunoscut, întrucât, în
fiecare iarnă, cobora cu desaga doldora de vâsc, iar sătenii l-au numit
moşul cu crăci sau Moş Crăciun. 
Astfel,
Crăciunul este o sărbătoare a crăcilor sacre sau a crăcilor de aur cu
datare preistorică şi răspândire în toată Europa (mitologia vâscului),
care nu are legătură cu nicio naştere, în opinia autorului studiului.
Ulterior, după ce legendele păgâne au
împrumutat elemente creştine, Crăciun a devenit păstorul în ieslea
căruia s-a născut pruncul Iisus (sunt numeroase variaţiuni ale
legendei).
Originea sărbătorii Crăciunului.
Trebuie să tratăm cu atenţie două aspecte reprezentative pentru această
problemă. Primul este acela că Biserica primilor creştini nu
sărbătorea sub nicio formă Naşterea Domnului pentru simplul fapt că
sărbătoarea Crăciunului nu era menţionată în Biblie. De fapt nu este
menţionată în niciun izvor, fie de natură istorică, fie de natură
evanghelică. Mai mult, data naşterii lui Hristos ca om rămâne un mister,
nimeni neştiind nimic exact despre ziua sau luna, şi nici măcar despre
perioada din an în care s-a născut. Cele mai multe păreri ar fi că s-a
născut primăvara. La începuturile ei, Biserica susţinea că creştinii se
închină unui Dumnezeu viu, adevărat, născut din sine însuşi, din
eternitate, care a făcut cerurile şi pământul, care, deci, nu are
început şi nici sfirşit, ca atare nicio zi de naştere. De aceea,
creştinii nu puteau prăznui o zi a naşterii unui Dumnezeu adevărat şi,
ca urmare, luau în râs sărbătorirea unei zile de naştere pentru zei,
ceea ce dovedea că aceştia sunt creaţii ale oamenilor care, asemănându-i
vieţii lor, le-au fixat şi zeilor zile de naştere, de botez etc. În
acest context era normal ca Biserica creştină să fi condamnat ca pe un
păcat sărbătorirea unei zile a naşterii. 
Cum
şi pe ce criterii să stabileşti o dată, în repere umane, şi s-o
prăznuieşti când este vorba de un Dumnezeu născut mai înainte de toţi
vecii? Cu toate eforturile depuse, Biserica creştină nu sporea numeric
tocmai datorită faptului că poporul, mai ales ţăranii, nu putea adera la
o religie care cerea renunţarea la obiceiurile tradiţionale, moştenite
din moşi-strămoşi. Pentru a intra în graţiile mulţimii, pentru a se
putea răspândi, Biserica a fost nevoită să facă concesii. Cea
mai mică concesie, de neînlăturat, era să potrivească adevărurile pe
care le propovăduia cu realitatea tradiţiei, să preia în ritualurile
sale numeroase obiceiuri, practici şi sărbători “păgâne”, să continue
sub faldurile sale tradiţia păgână, o continuitate de neînlăturat,
izvorâtă din natura umană, conservatoare, sceptică la schimbările impuse
de nou, mai ales în societăţile patriarhale.
Cum
şi pe ce criterii să stabileşti o dată, în repere umane, şi s-o
prăznuieşti când este vorba de un Dumnezeu născut mai înainte de toţi
vecii? Cu toate eforturile depuse, Biserica creştină nu sporea numeric
tocmai datorită faptului că poporul, mai ales ţăranii, nu putea adera la
o religie care cerea renunţarea la obiceiurile tradiţionale, moştenite
din moşi-strămoşi. Pentru a intra în graţiile mulţimii, pentru a se
putea răspândi, Biserica a fost nevoită să facă concesii. Cea
mai mică concesie, de neînlăturat, era să potrivească adevărurile pe
care le propovăduia cu realitatea tradiţiei, să preia în ritualurile
sale numeroase obiceiuri, practici şi sărbători “păgâne”, să continue
sub faldurile sale tradiţia păgână, o continuitate de neînlăturat,
izvorâtă din natura umană, conservatoare, sceptică la schimbările impuse
de nou, mai ales în societăţile patriarhale.
Că lucrurile s-au petrecut astfel rezultă şi din următoarea relatare: Când
Sf. Augustin de Canterbury, în anul 596, a fost trimis în Anglia, de
papa Grigore cel Mare, pentru a propovădui Evanghelia, a primit sfaturi
anume de a respecta tradiţiile popoarelor la care merge să le
convertească, de a le POTRIVI ÎN CAZ DE NEVOIE CU CEREMONIILE CREŞTINILOR în aşa mod încît să facă în curând un mijloc de convingere, 
şi
într-un chip oarecare să găsească cele mai bune părţi din riturile
speciale ale sărbătorilor solstiţiului de iarnă în folosul aceleia a
naşterii Domnului. În acest context, este
explicabil pentru ce papa Liberiu instituie, pentru prima oară în
creştinism, la 354, în Biserica apuseană o sărbătoare a naşterii lui
Iisus, iar la 386 Sf. Ion Gură-de-Aur hotărăşte ca şi în Biserica
răsăriteană să se prăznuiască o zi a naşterii Domnului.
şi
într-un chip oarecare să găsească cele mai bune părţi din riturile
speciale ale sărbătorilor solstiţiului de iarnă în folosul aceleia a
naşterii Domnului. În acest context, este
explicabil pentru ce papa Liberiu instituie, pentru prima oară în
creştinism, la 354, în Biserica apuseană o sărbătoare a naşterii lui
Iisus, iar la 386 Sf. Ion Gură-de-Aur hotărăşte ca şi în Biserica
răsăriteană să se prăznuiască o zi a naşterii Domnului.
Din aceleaşi raţiuni, pe lângă creştinarea sărbătorii naşterii, de care ne ocupăm, au mai fost creştinate: sărbătoarea ţăranului, a începutului campaniei agricole, botezată Sfîntul Gheorghe (de la gheorgheea = agricultură), Rosalia a fost înlocuită cu Rusaliile, sărbătoarea Apei, celebrată la solstiţiul de vară, a devenit a Sfîntului Ioan Botezătorul, sărbătoarea Dianei, în august, a fost înlocuită cu a Sfintei Maria (Mare), Sâmbăta morţilor, în noiembrie, continuă o veche sărbătoare păgână a morţilor etc.
Toate aceste lucruri l-au determinat pe A. Bayet să afirme: „Nici
împăraţii, nici Biserica nu pot să modifice brusc modul de gândire şi
de viaţă instituit de acţiunea lentă a secolelor. Rezultatul: în drept,
imperiul se face crestin, în fapt, creştinismul se face păgân. Teologii
repetă mereu că-i păcat a celebra ziua solstiţiului de iarnă,
sărbătoarea zeului solar Mithra, dar cum toată lumea continuă s-o serbeze, Biserica face din ea sărbătoarea naşterii Domnului. Astfel, creştinismul triumfă în lege, iar păgânismul triumfă în fapte!”
Spuneam că sunt două aspecte
reprezentative pentru originea Crăciunului. Primul fiind lămurit, trecem
la cel de-al doilea. Acesta reprezintă de fapt cauza pentru care
Biserica primilor creştini s-a văzut nevoită să adopte o sărbătoare a
naşterii. 
În
momentul fondării Bisericii creştine, urmate de primele tentative de
creştinare a popoarelor aşa-numite păgâne, acestea din urmă celebrau mai
multe sărbători ale naşterii care datau de secole, unele poate chiar de
milenii. Aceste celebrări levitau în jurul solstiţiului de iarnă. Deşi
în zilele noastre acesta are loc la 21 (uneori 22) decembrie, conform
Calendarului Iulian după care timpul era măsurat în acele vremuri, data
care corespundea solstiţiului de iarnă era 25 decembrie. Solstiţiul de
iarnă marca noaptea cea mai lungă din an, momentul de maximă dominare a
întunericului, dar totodată şi momentul în care influenţa acestuia
slăbea treptat, zilele devenind mai lungi. Era de fapt, pentru tradiţia
păgână, biruinţa ciclică a luminii asupra întunericului. Această
biruinţă, văzută ca o renaştere (sau o naştere ciclică) a
luminii/soarelui, era înrădăcinată în conştiinţa păgână colectivă ca
petrecându-se pe parcursul a două săptămâni, între 25 decembrie şi 6
ianuarie. Sunt cel puţin 4 sărbători importante ale naşterii, de largă
răspândire care se încadrează în acest tipar. 
Dintre
ele, 3 se celebrau pe 25 decembrie, data la care Biserica a convenit,
sau mai bine spus a fost forţată să consimtă şi sărbătorirea Naşterii
Domnului.
În
momentul fondării Bisericii creştine, urmate de primele tentative de
creştinare a popoarelor aşa-numite păgâne, acestea din urmă celebrau mai
multe sărbători ale naşterii care datau de secole, unele poate chiar de
milenii. Aceste celebrări levitau în jurul solstiţiului de iarnă. Deşi
în zilele noastre acesta are loc la 21 (uneori 22) decembrie, conform
Calendarului Iulian după care timpul era măsurat în acele vremuri, data
care corespundea solstiţiului de iarnă era 25 decembrie. Solstiţiul de
iarnă marca noaptea cea mai lungă din an, momentul de maximă dominare a
întunericului, dar totodată şi momentul în care influenţa acestuia
slăbea treptat, zilele devenind mai lungi. Era de fapt, pentru tradiţia
păgână, biruinţa ciclică a luminii asupra întunericului. Această
biruinţă, văzută ca o renaştere (sau o naştere ciclică) a
luminii/soarelui, era înrădăcinată în conştiinţa păgână colectivă ca
petrecându-se pe parcursul a două săptămâni, între 25 decembrie şi 6
ianuarie. Sunt cel puţin 4 sărbători importante ale naşterii, de largă
răspândire care se încadrează în acest tipar. 
Dintre
ele, 3 se celebrau pe 25 decembrie, data la care Biserica a convenit,
sau mai bine spus a fost forţată să consimtă şi sărbătorirea Naşterii
Domnului.
Astfel, pe data de 25 decembrie, în Roma
antică se celebrau Saturnaliile, în cinstea lui Saturn, zeul recoltelor.
De asemenea, se celebra Sol invictus (naşterea Soarelui nebiruit). În
ritualul sărbătorii, la miezul nopţii, credincioşii ieşeau din temple şi
strigau: Fecioara a născut, lumina creşte. Noul născut era personificat, la unele popoare, ca un prunc, care era arătat mulţimii, ca prilej de bucurie.
A
treia mare sărbătoare era celebrarea lui Mithras, zeul antic al luminii
sau duhul luminii dumnezeiesti, al adevărului şi al bunei credinţe.
Cultul acestuia pătrunsese în Imperiul Roman cu un secol înainte din
Siria şi ajunsese religie a curţii imperiale. Naşterea lui Mithras era prăznuită la 25 decembrie, când lumea cea veche sărbătorea creşterea luminii, care biruieşte forţele întunericului. Răspîndirea
mithraismului a fost prodigioasă: din Scoţia pînă în Mesopotamia, din
Afirca de Nord şi Spania pînă în Europa Centrală şi Balcani. Majoritatea
sanctuarelor au fost descoperite în vechile provincii romane din Dacia,
Panonia, Germania. Fundamentele creştinismului sunt, în cea mai mare
parte, identice sau similare cu ale mithraismului. De aici rezultă că
Biserica a preluat cea mai mare parte din canoane de la traditiile
cultului mithraic, tocmai din cauza faptului că era foarte răspândit şi
reprezenta cea mai mare piedică în tentativa de creştinare a popoarelor
europene păgâne.
A patra mare sărbătoare este Naşterea lui Dionysos (Dion/ysos) s-a întâmplat la 6 ianuarie,
când pământul, luând chip de femeie, l-a zămislit prin trimiterea ploii
din cer [...] iar izvoarele cele sfinte au ţîşnit vin tămâios în loc de
apă obişnuită. 
În închipuirea celor dintîi creştini, naşterea lui Dion/ysos coincidea cu naşterea lui Iisus. Episcopul Epiphaniu, care a păstorit în Salamina Ciprului, spune că de 6 ianuarie apa izvoarelor şi rîurilor s-a transformat în vin. Această veche legendă a lui Dion/ysos el o pune pe seama lui Iisus,
spunînd că Domnul s-a născut în adevăr la 6 ianuarie, şi că, după 30 de
ani, a schimbat, la Nunta din Cana Galileii, apa în vin. Minunea din Cana Galileii, nemenţionată în Evangheliile după Matei, Marcu şi Luca, atribuită de mitologie lui Dion/ysos, a fost trecută de Ioan care era grec, pe seama lui Iisus. Gnosticii
serbau vechile taine ale lui Dion/ysos la 6 ianuarie, dată la care
cinsteau şi naşterea lui Iisus, alcătuirile exterioare ale sărbătorii
creştine fiind strîns legate de cele păgâne . Biserica creştină veche a
pus în ziua de 6 ianuarie nu numai minunea din Cana, ci şi botezul lui
Iisus, prin care a ajuns Mântuitorul lumii. 
Pentru
gnostici, această zi de botez era o adevarată zi a naşterii lui Iisus,
deoarece, din această zi, când s-a pogorît Duhul sfânt peste dânsul şi a
fost botezat de Ioan Botezătorul, s-a născut în Iisus dumnezeirea . Sărbătorirea naşterii lui Iisus, la 6 ianuarie, n-a fost acceptată de Biserica occidentală, fiind practicată, parţial, numai în Biserica orientală.
În închipuirea celor dintîi creştini, naşterea lui Dion/ysos coincidea cu naşterea lui Iisus. Episcopul Epiphaniu, care a păstorit în Salamina Ciprului, spune că de 6 ianuarie apa izvoarelor şi rîurilor s-a transformat în vin. Această veche legendă a lui Dion/ysos el o pune pe seama lui Iisus,
spunînd că Domnul s-a născut în adevăr la 6 ianuarie, şi că, după 30 de
ani, a schimbat, la Nunta din Cana Galileii, apa în vin. Minunea din Cana Galileii, nemenţionată în Evangheliile după Matei, Marcu şi Luca, atribuită de mitologie lui Dion/ysos, a fost trecută de Ioan care era grec, pe seama lui Iisus. Gnosticii
serbau vechile taine ale lui Dion/ysos la 6 ianuarie, dată la care
cinsteau şi naşterea lui Iisus, alcătuirile exterioare ale sărbătorii
creştine fiind strîns legate de cele păgâne . Biserica creştină veche a
pus în ziua de 6 ianuarie nu numai minunea din Cana, ci şi botezul lui
Iisus, prin care a ajuns Mântuitorul lumii. 
Pentru
gnostici, această zi de botez era o adevarată zi a naşterii lui Iisus,
deoarece, din această zi, când s-a pogorît Duhul sfânt peste dânsul şi a
fost botezat de Ioan Botezătorul, s-a născut în Iisus dumnezeirea . Sărbătorirea naşterii lui Iisus, la 6 ianuarie, n-a fost acceptată de Biserica occidentală, fiind practicată, parţial, numai în Biserica orientală.
Dealtfel, aceeaşi legendă a naşterii lui
Dionysos (izvoarele se transformă în vin tămâios), poate sta şi la baza
credinţelor legate de sărbătorirea Bobotezei (botezul lui Iisus), când
se spune că izvoarele sunt sfinţite, curgând agheazmă din ele.
(va urma)
În partea a doua şi ultima a articolului
vom afla despre istoria şi evoluţia sărbătoririi Crăciunului de-a lungul
timpului, despre originea simbolurilor Crăciunului, a bradului de
Crăciun şi, bineînţeles, a nelipsitului Moş Crăciun...
Surse:
Imaginile au fost căutate pe google, copiate, editate şi reîncărcate.
preluat de pe http://florynleahu.wordpress.com/2009/12/25/313/
preluat de pe http://florynleahu.wordpress.com/2009/12/25/313/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu