SMERIREA LUI HRISTOS

FILIPENI 2:5-8

v.5  Să aveţi în voi gîndul acesta, care era şi în Hristos Isus:

            Care a fost caracteristica principală a gândului lui Hristos? Smerenia! Poate vă amintiţi îndemnul primit în capitolul 4 din Efeseni, acela de a ne purta într-un chip vrednic de chemarea pe care am primit-o. Acolo urmează descrierea următoare: “cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă răbdare; îngăduiţi-vă unii pe alţii în dragoste.”

Acesta este gândul lui Hristos.

            Nici eu, nici voi nu putem fi smeriţi. Nu putem fi blânzi. Nu suntem făcuţi să fim astfel. Vrem să stăm pe propriile picioare şi să avem noi ultimul cuvânt. Să nu spuneţi că nu este aşa pentru că vă înşelaţi singuri. Nici unuia dintre noi nu-i place să fie ofensat cu ceva. Nici unuia dintre noi nu-i place să fie ignorat. Dacă suntem călcaţi în picioare în mod sistematic (metaforic vorbind), dezvoltarea noastră are de suferit.

            Am auzit că fiul unui foarte bun lucrător al lui Dumnezeu a ajuns un vagabond. De ce? El avusese un frate mai mare care era un personaj strălucitor. Acest băiat auzea mereu laude la adresa fratelui mai mare care făcuse nu ştiu ce lucru extraordinar. Aşa că el a luat-o în direcţia opusă alegând calea răzvrătirii. Aceasta este reacţia firească a omului firesc. Şi nu ajută cu nimic să mergi la acel tânăr şi să spui: “Fiule, ignoră toate aceste laude”. El nu va ignora nimic. Omul care nu este născut din nou nu este în stare, nu poate să adopte o poziţie de smerenie.

            Ajungem acum la una din cele mai importante afirmaţii teologice din Scriptură. Unii consideră că aceasta este cea mai importantă afirmaţie doctrinară din Noul Testament referitoare la persoana lui Hristos şi este cunoscută sub denumirea de kenosis (golire). Acest fragment va arăta foarte clar că Hristos nu S-a golit pe Sine de natura Sa divină. De asemenea, vom afla care sunt cei paşi ai smeririi (umilirii) pe care i-a făcut Hristos. Aş dori să pot schiţa pentru voi cât mai exact cu putinţă caracterul extraordinar de măreţ al celor descrise în următoarele versete. Mi-aş dori să pot exprima aceste lucruri astfel încât toţi cei care ascultă să înţeleagă de la ce înălţime de nedescris S-a coborât Domnul Isus şi la ce poziţie umilă a fost de acord să vină pe pământ. Miliardele de ani lumină care străbat spaţiul cosmic nu înseamnă nimic în comparaţie cu distanţa de la care a venit Isus pe pământ.

            Avem aici şapte paşi coborâtori. Apoi avem şapte paşi care urcă şi care vorbesc despre înălţarea lui Hristos. Primul lucru pe care îl vedem în smerire (umilire) este gândul lui Hristos. Apoi vom vedea gândul lui Dumnezeu. În gândul lui Dumnezeu Tatăl este decizia de a-L înălţa pe Domnul Isus Hristos. Dacă vreţi să ştiţi ce puteţi face pentru a fi în voia lui Dumnezeu – nu ştiu unde trebuie să mergeţi sau ce trebuie să faceţi – dar pot să vă spun un lucru: de vreme ce scopul lui Dumnezeu este să-L înalţe pe Isus Hristos, cred că acesta ar trebui să fie şi scopul nostru. Noi trebuie să-L preamărim pe Domnul Isus Hristos, oriunde ne-am afla şi orice am face. Trebuie să fim una cu Tatăl în ce priveşte scopul său suprem care este înălţarea, preamărirea lui Isus Hristos.

            Primul pas coborâtor a fost făcut atunci când Fiul lui Dumnezeu a părăsit slava cerească. El a coborât tot mai mult, până a ajuns pe pământ, acolo unde ne aflam noi, oamenii. Noi nici măcar nu putem cuprinde cu mintea noastră omenească, mărginită, imensitatea acestui pas făcut din slava cerească până pe pământ. Ceea ce a făcut Domnul pentru noi nu poate fi înţeles deplin de mintea omenească.

v.6  El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuş n'a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu,

            Trebuie să recunosc că aceasta este o traducere un pic stângace. Când Hristos Se afla la dreapta lui Dumnezeu Tatăl, El nu se agăţa cu disperare de această poziţie. Nu se punea problema că El ar fi în pericol să piardă această poziţie din cauza vreunei scăpări, a vreunei greşeli din partea Sa sau din cauza abilităţii sau a ambiţiei vreunui concurent. El nu a mers la şcoală pentru a învăţa cum să devină Dumnezeu şi nici nu fusese promovat din altă poziţie. El a fost din totdeauna Dumnezeu. Nu se punea problema ca domnul Isus să-I spună lui Dumnezeu Tatăl: “Ai grijă să-Mi păstrezi locul timp de 33 de ani cât voi fi plecat. Să fii cu ochii pe Gabriel! Cred că i-ar plăcea să-mi ia locul.” Nu mă înţelegeţi greşit – nu am nici cea mai mică intenţie să fiu ireverenţios faţă de cele sfinte. Vreau doar să vă fac să înţelegeţi că Isus nu ţinea cu tot dinadinsul la poziţia Sa, nu era ceva la care nu ar fi vrut să renunţe cu nici un chip. Această poziţie din slavă, de la dreapta Tatălui, Îi aparţinea de drept. El era şi este şi va fi Dumnezeu.

            Tot la fel de adevărat este faptul că Isus nu a părăsit cerul cu strângere de inimă sau cu reţinere. Nu a existat nici un moment în care El să spună: “Ce rău îmi pare că trebuie să părăsesc cerul. Nu vreau să plec pe pământ.” Isus a venit pe pământ cu bucurie: “pentru bucuria care-I era pusă înainte a suferit crucea”. Isus a spus: “Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” Isus a venit pe pământ cu bucurie. El nu a lăsat în urmă ceva ce ţinea cu tot dinadinsul să păstreze atunci când a venit pe pământ.

            În continuare vom vedea care este pasul al doilea în jos:

v.7  ci S'a desbrăcat pe sine însuş şi a luat un chip de rob, făcîndu-Se asemenea oamenilor.

            Literal, în loc de “S-a dezbrăcat” este “S-a golit pe Sine Însuşi”. Cuvântul grecesc este kenoo. Teoria “golirii” (kenosis) îşi derivă numele de la acest cuvânt. Hristos S-a golit pe Sine. Întrebarea este: de ce anume S-a golit Hristos? Sunt voci care spun că Hristos S-a golit de natura Sa divină. Toţi gnosticii din Biserica primară au propagat prima erezie spunând că El S-a golit de natura divină, că natura divină a intrat în El o dată cu botezul Său şi l-a părăsit la cruce. Ei bine, această teorie nu este susţinută nicăieri în Biblie, de nici un verset. Domnul Isus S-a golit de ceva, dar nu de natura Sa divină. El era 100% Dumnezeu atunci când era hrănit de mama Sa, Maria. Chiar şi atunci ar fi putut să întrerupă, cu un singur cuvânt, existenţa acestui univers pentru că avea puterea aceasta – era Dumnezeu şi în acele momente. Nu a existat nici un moment în care El să nu fi fost Dumnezeu. Apostolul Ioan scrie: “La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El…. Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.” (Ioan 1:1-3, 14).

            Atunci, de ce anume S-a golit Domnul Isus când a venit pe pământ, dacă nu de natura Sa divină? Eu cred că S-a golit de prerogativele divinităţii (de manifestarea slavei Sale şi de manifestarea unora dintre atributele Sale în mod independent faţă de voia Tatălui). El a trăit pe pământ cu anumite limite, dar erau limite impuse de El însuşi asupra persoanei Sale (în subordonare voită şi ascultare deplină de Tatăl). Nu a existat nici un moment în care Isus să nu fi fost Dumnezeu. Şi nici nu a fost mai puţin Dumnezeu pentru că era în trup omenesc, totuşi El S-a golit de prerogativele divinităţii Sale.

            Cei câţiva păstori şi oameni înţelepţi, chiar şi mulţimea de îngeri, au reprezentat o întâmpinare destul de săracă pentru Fiul lui Dumnezeu la naşterea acestuia pe pământ. Întregul univers ar fi trebuit să fie prezent la acest eveniment, nu numai cei câţiva care  s-au adunat acolo. Toate făpturile inteligente ar fi trebuit să fie acolo. Conducerea Romei ar fi trebuit să fie acolo. Nu ar fi trebuit să vină numai câţiva înţelepţi din Răsărit. Ar fi trebuit să vină înţelepţi din toate cele patru puncte cardinale. Şi templul din Ierusalim ar fi trebuit să fie gol în ziua aceea – toţi ar fi trebuit să vină la Betleem. Dar nu a fost aşa.

            De ce nu i-a forţat Domnul să vină? Pentru că El renunţase la prerogativele divinităţii Sale. Isus a acceptat să se nască într-un loc murdar, nu în acel staul frumos şi bine aranjat şi decorat din felicitările de Crăciun. El a acceptat să crească până la vârsta adultă într-un orăşel mizerabil numit Nazaret. A fost de acord să fie numai un tâmplar oarecare. Ar fi putut avea slava cerească în El şi asupra Lui tot timpul, dar nu a fost aşa. Nici nu a avut un nimb deasupra capului sau o aură, aşa cum vedem în atâtea picturi cu chipul Său.

A fost nevoie ca Iuda să-L sărute pe Domnul Isus în noaptea când a fost prins pentru ca mulţimea aceea să ştie care este omul ce trebuie arestat. El nu Se deosebea în chip dramatic de cei din jurul său printr-un fel de lumină supranaturală sau printr-o glorie nepământeană ce s-ar fi revărsat din El tot timpul. Isus era o fiinţă omenească, dar în acelaşi timp era şi Dumnezeu întrupat. Isus a lăsat în urmă prerogativele conferite de natura Sa divină.

            Putem fi siguri de acest lucru? Eu cred că da. După ce şi-a încheiat lucrarea, Isus i-a adunat pe ucenicii Săi în ultima Lui noapte pe acest pământ şi a rostit o rugăciune minunată pentru Tatăl Său ceresc. Unul din lucrurile spuse în rugăciunea aceea suna astfel: “Şi acum, Tată, proslăveşte-Mă la Tine însuţi cu slava pe care o aveam la Tine, înainte de a fi lumea” (Ioan 17:5). Observaţi acest lucru: Isus S-a rugat să-I fie redată slava cerească. El nu S-a rugat să primească înapoi natura Sa divină, pentru că nu renunţase niciodată la ea. Dar acum, când era pe punctul de a Se întoarce în cer, El cere să-I fie redată slava Sa, o prerogativă a naturii Sale divine. Este evident că El renunţase la această slavă. “Fiind în chip de Dumnezeu, n-a considerat de apucat să fie egal cu Dumnezeu, ci S-a golit pe Sine însuşi, luând chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor…”.

            Cel de-al treilea pas în smerirea (umilirea) lui Hristos este acesta: “a luat chip de rob”. El a lucrat ca tâmplar. Dacă aţi fi trăit în Nazaret pe vremea aceea şi dacă aţi fi avut o uşă stricată şi aţi fi venit la El, cerându-I ajutorul, El v-ar fi spus: “Vin imediat!” Domnul Isus a luat asupra lui poziţia de slujitor, de rob. Ar fi putut să se nască în palatul Cezarului. El era un Rege, dar nu a emis nici o pretenţie în acest sens, nici nu a susţinut acest lucru în primii ani ai lucrării Sale. De fapt, nu a spus acest lucru decât cu ocazia intrării Sale aşa-zis triumfătoare în Ierusalim.

            Isus a venit în această lume ca un om obişnuit, lipsit de importanţă, un om oarecare. Nu numai că S-a smerit atunci când a venit pe pământ în trup de om, dar chiar a venit în mijlocul oamenilor ca unul dintre ei. Nu a avut un chip deosebit, nu a avut o înfăţişare cu totul ieşită din comun.

            Profetul Isaia a scris despre Hristos că va veni ca “Vlăstar al lui Isai” (Isaia 11:10). Ca tânăr predicator mă întrebam adesea de ce nu a spus Isaia “un vlăstar al lui David”. Şi am descoperit motivul pentru care nu este aşa. La naşterea lui Isus, Maria, care se trăgea din David (la fel ca Iosif, dar pe o altă linie), era o simplă fată de la ţară. Părinţii pământeşti ai lui Isus au fost simpli ţărani care trăiau într-o localitate neînsemnată numită Nazaret. Sigur că Isus a fost un descendent al lui David.

Dar David a fost împăratul uns de Domnul. Dar tatăl lui, Isai, a fost un crescător de vite din Betleem, iar întreaga linie genealogică a ajuns la aceeaşi poziţie de simpli ţărani în vremea Mariei şi a lui Iosif. Domnul nostru S-a născut într-o familie de simpli ţărani.

          Cel de-al patrulea pas în umilirea Sa a fost următorul: “făcându-se asemenea oamenilor”. Vreme de ani de zile, acest lucru nu m-a impresionat deloc. Eu sunt om şi îmi place că sunt om. Nu vedeam de ce era o umilinţă să fii om. Este o demnitate anume în fiinţa omenească pe care nu o vedeam deloc asociată cu umilinţa. De ce să fie o umilinţă să fii om?

v.8  La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce. 

            Cel de-al cincilea pas în umilirea Domnului nostru este acela că El S-a smerit. “La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit…”. Noi am fost umiliţi de un lucru făcut sau spus de altcineva despre noi. Observaţi însă că Isus S-a smerit singur, nu a făcut nimeni altcineva acest lucru. Este cel mai greu să te smereşti singur.

            Unul din lucrurile cele mai frumoase pe care le-am citit despre John Wesley se referă la un incident care a avut loc atunci când trebuia să treacă un pârâu peste care fusese aruncată o punte foarte îngustă. Era atât de îngustă încât nu putea trece decât o persoană o dată. Acum este cunoscut conservatorismul teologic pe care îl promova acest predicator.

 Tocmai începuse să păşească pe punte când l-a văzut pe un teolog liberal. Acesta a înălţat capul şi a spus: “Nu-i voi da niciodată întâietate unui nebun.” John Wesley l-a privit pentru o clipă, a zâmbit şi a început să dea înapoi spunând: “Eu îi voi face loc întotdeauna.”

 Dragi prieteni, este greu să acceptăm o poziţie umilă. Eu am o părere mult mai bună despre John Wesley de când am citit această istorioară. Deşi nouă ne este greu să ne smerim, Domnul Isus S-a smerit, a acceptat de bunăvoie această poziţie umilă.

            Mulţi am avut parte de experienţe umilitoare în viaţa noastră. Deşi suntem umiliţi de multe ori, noi nu ne smerim de bunăvoie. Domnul Isus S-a smerit şi asta este cu totul altceva.

            Cel de-al şaselea pas în umilirea Domnului Isus: “S-a făcut ascultător până la moarte”. Moartea este un lucru foarte umilitor. Nu este naturală. Îi aud pe câte unii spunând la înmormântări că persoana decedată arată natural. În general, aceasta este o afirmaţie făcută de un prieten bine intenţionat care vrea să-i mângâie pe cei din familie.  Eu  nu ştiu de ce m-ar mângâia faptul că bunicul arată natural în moarte şi abia mă abţin să nu dau replica: “Nu, nu arată natural.” Moartea nu este naturală. Dumnezeu nu l-a creat pe om pentru a muri. Omul moare din cauza păcatului, din cauza nelegiuirii sale.

Moartea a venit  în lume prin greşeala unui singur om – Adam şi astfel a trecut asupra tuturor oamenilor. Dar Dumnezeu nu l-a creat pe om să moară.

            Când a venit pe pământ, Domnul Isus era întrucâtva diferit de ceilalţi oameni. Noi am venit pe pământ ca să trăim. Eu, unul, spun sincer că nu vreau să mor; dimpotrivă, vreau să trăiesc. Lucrarea încredinţată de Dumnezeu avansează şi eu aş dori să trăiesc atât cât va îngădui Domnul. Spre deosebire de noi, Domnul Isus S-a născut pe pământ ca să moară. A venit pe pământ ca să moară.  Nu era obligat să moară, dar “S-a făcut ascultător până la moarte”. Şi S-a dat pe Sine să moară, fără să fie obligat să facă acest lucru. El a dorit să moară. De ce? Pentru ca să ne mântuiască pe mine şi pe tine, dacă noi alegem să credem în El. În Evanghelia după Ioan sunt consemnate următoarele cuvinte ale lui Isus: “aşa cum Mă cunoaşte pe Mine Tatăl, şi cum cunosc Eu pe Tatăl; şi Eu Îmi dau viaţa pentru oile Mele. …Tatăl Mă iubeşte pentru că Îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăşi: aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatăl meu.” (Ioan 10:15, 17, 18).

            Cel de-al şaptelea şi ultimul pas în umilirea lui Hristos este marcat de cuvintele “şi încă moarte de cruce”. El nu numai că S-a făcut ascultător până la moarte, ci S-a făcut ascultător până la moarte de cruce. Poate că am înţelege mai bine dacă am spune că Hristos a murit pe scaunul electric, în camera de gazare sau a fost spânzurat. Poate că aceşti termeni sunt mai familiari publicului de astăzi. Oricum, ideea este că Isus a murit de o moarte ruşinoasă, degradantă. El a venit din slava cea mai înaltă şi a ajuns la cel mai de jos nivel al umilirii. De ce a făcut El acest lucru? Să revenim la cuvântul “altora”. “Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci şi la foloasele altora.” Isus a părăsit slava cerească şi a venit pe pământ, S-a făcut asemenea oamenilor şi a murit în rând cu tâlharii pentru alţii – pentru mine şi pentru tine. Să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru aceasta! Acesta este gândul lui Hristos.