Liturghia iudaică de Paşte

Această liturghie este structurată, în esenţă, în patru părţi, fiecare fiind caracterizată de consumarea unui pahar cu vin amestecat cu apă. Cina începea cu primul pahar, ocazie la care stăpânul casei rostea binecuvântarea pentru ziua respectivă şi pentru vin. Apoi, toţi cei prezenţi beau din pahar, unul după altul. Imediat după aceea erau aduse ierburile amare, din care se mânca în timp ce se citeau pasaje din VT. Tot atunci erau aduse şi celelalte mâncăruri, din care însă nu se consuma nimic: adică pâinile nedospite şi mielul pascal fript. Apoi se umplea cel de-al doilea pahar. Acum era momentul în care, cf. Exodul 12:26 şi urm., fiul îşi întreba tatăl care este semnificaţia acestui obicei. Apoi se cântau trimii doi psalmi ai lui Hallel, Ps. 113 şi 114 (cf. Isaia 30:29), se consuma cel de-al doilea pahar şi se mâncau pâinea şi mielul împreună cu restul ierburilor amare, după ce în prealabil fusese rostită binecuvântarea. După plăcerea fiecăruia, între servirea celui de-al doilea şi al treilea pahar, cei prezenţi la cină mai puteau consuma vin. După ce terminau de mâncat, stăpânul casei rostea rugăciunea de mulţumire şi apoi binecuvântarea pentru cel de-al treilea pahar, care era numit special „paharul binecuvântării" (1 Cor. 10:16). Apoi se golea şi cel de-al treilea pahar. In final, se turna vin în cel de-al patrulea pahar, se cântau Psalmii 115-118 ai lui Hallel. După Ps. 118:26 se rostea binecuvântarea celui de-al patrulea pahar, care mai apoi era consumat de cei prezenţi la cină. Prin urmare, fiecare trebuia să primească patru pahare. Săracii primeau aceste pahare din „vasul săracilor", adică din milostenii.
Întreaga sărbătoare a Paştelui slujea în primul rând ca amintire a eliberării din robia Egiptului. „Paşte" înseamnă „a trece" sau „cruţare" şi aminteşte de ziua în care Domnul a trecut prin popor şi a omorât toţi întâi născuţii din Egipt (Exodul 13:271. Talmudul descrie această amintire astfel: „El ne-a condus din robie la libertate, din necaz la bucurie, din întristare la sărbătoare, din întuneric la o mare lumină, din sclavie la eliberare".
În acelaşi timp însă, israeliţii se gândeau la viitoarea mântuire mesianică. în special Psalmul mesianic 118 cu care se încheia sărbătoarea Paştelui le îndrepta privirea spre vremurile escatologice.
Astfel, ajungem să înţelegem unele aspecte din Matei 26:26-29. Cuvintele pe când mâncau ei arată, că cina începuse deja. Modul în care continuă Matei, Isus a luat o pâine şi, după ce a binecuvântat-o, arată că ne aflăm în momentul în care Isus, în calitate de stăpânul casei, şi după ce se băuse cel de-al doilea pahar, rosteşte binecuvântarea, inaugurând astfel partea principală a cinei la care se consuma pâinea nedospită. Eventual, explicarea semnficaţiei Paştelui, cf. Exodul 12:26 şi urm., a avut loc deja, deşi explicaţia era neapărat necesară numai dacă „fiul nu ştie încă despre ce este vorba". însă rabinii doreau în orice caz să se explice semnificaţia jertfelor de Paşte, a pâinii nedospite şi a ierburilor amare, chiar dacă la cină nu era nici un fiu neinstruit. Termenii a luat, a binecuvântat, afrânt-o şi a dat-o ucenicilor corespund ad litteram cu relatarea despre înmulţirea pâinilor pentru cei cinci mii, respectiv patru mii de oameni (Matei 14:19; 15:36).
Acum însă, se petrece ceva cu totul nou. Din Exodul 12 se cunoaşte ce-i drept semnificaţia sărbătorii de Paşte. Dar semnificaţia pe care o dă Isus pâinii: Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu, dă sărbătorii un sens radical nou. Care este acest sens? Aşa cum se frânge pâinea, aşa va fi „frânt" şi trupul lui Isus prin suferinţă, chiar dacă, conform Ioan 19:33 şi urm., lui Isus nu i-a fost sfărâmat nici un os. „Trupul" Său, zdrobit şi omorât prin suferinţă, se transformă în „pâinea vieţii", în hrana vieţii. Prin pâinea de la cină, noi primim trupul şi carnea lui Isus (Ioan 6:50 şi urm.). Aşa cum găsim scris în Ioan 1:2 şi urm., acest lucru este valabil numai pentru cei care cred şi care urmează îndemnul: Luaţi, mâncaţi! Adică, trupul lui Isus este primit mai întâi prin credinţă şi apoi este întruchipat în mâncarea de la cină. De aceea face Pavel deosebire între cei care mănâncă pâinea în chip „vrednic", respectiv „nevrednic" (1 Cor. 11:27 şi urm.). Pavel şi Luca transmit şi porunca lui Isus de a repeta acest act (cf. Luca 22:19; Fapte 42:46; 1 Cor. 11:24 şi urm.).
La aceasta, trebuie însă să mai adăugăm ceva: aşa cum Paştele aminteşte de eliberarea din Egipt, tot aşa cina aminteşte de mântuirea şi eliberarea de păcate care s-a făcut prin moartea lui Isus. Şi aşa cum Pastele priveşte spre vremurile mesianice, tot aşa la cină ne gândim la venirea lui Isus. Aceste două aspecte sunt rezumate clasic de Pavel, când spune: „Pentru că, ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului, până va veni El" (1 Cor. 11:26). Desigur că şi ideea părtăşiei ucenicilor este legată de cină, totuşi nu atât de accentuat, ca aceste două semnificaţii principale ale cinei (cf. 1 Cor. 10:16 şi urm.).
În fine, cina ţinteşte şi spre certitudinea credinţei. Prin bucăţica de pâine, pe care o primesc eu - şi nimeni altul din această lume -, experimentez siguranţa iertării şi întărirea credinţei.
Acelaşi lucru este valabil şi pentru pahar. Cuvintele apoi a luat un pahar şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, li l-a dat, zicând: „Beţi toţi din el" se referă la cel de-al treilea pahar al liturghiei de Paşte, care se numeşte special „paharul binecuvântării" (1 Cor. 10:16). Luca (22:20) şi Pavel (1 Cor. 11:25) îl numesc chiar paharul de „după cină". Acesta este tocmai al treilea pahar. Isus îl explică astfel: Acesta este sângele Meu, sângele Legământului cel Nou, care se varsă pentru mulţi spre iertarea păcatelor. Sângele Legământului este un citat din Exodul 24:8. Acolo, la încheierea Legământului Vechi, Moise a stropit poporul cu sângele taurilor şi a spus: „Iată sângele Legământului". Acum se clarifică sensul versetului din Matei 26:28: aici, Isus întemeiază Legământul cel Nou! Este vorba de Noul Legământ, pe care l-a prevestit VT însuşi în Ier. 31:3 şi urm.; Zah. 9:11! VT se împlineşte astfel prin întemeierea Noului Legământ. Acum însă, acest Legământ nu este încheiat şi sfinţit de Moise şi de sângele taurilor, ci de Fiul lui Dumnezeu, care stropeşte poporul Legământului cu chiar sângele Său. El este în acelaşi timp „Robul Domnului", cf. Isaia 53, care-Şi varsă sângele pentru mulţi spre iertarea păcatelor (cf. Lev. 17:11; Isaia 53:4 şi urm., 10,12). Isus a fost deci conştient că moartea Sa pe cruce era o „jertfă pentru vină". Moartea ispăşitoare a lui Isus este centrală pentru NT. în acelaşi timp, Isus moare în locul oamenilor care nu-şi pot ispăşi singuri vina. Dar cine sunt cei mulţi, pentru care Şi-a vărsat sângele? Pe scurt: toţi cei care cred în El. Conform NT, fiecare om poate să creadă. întrebarea este simplă: vrem să credem în Isus şi să ne încredem în El? în Rom. 3:2, Pavel descrie moartea de pe cruce exact aşa cum a considerat-o Isus: „Pe El, Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire... astfel încât... să socotească neprihănit pe cel care crede în Isus". Pe acest sânge al Legământului îşi construieşte Epistola către evrei întreaga ei teologie (cf. Evrei 7:22 şi urm.: 9:1 şi urm.; în special 9:20). Singura cale, care duce la iertarea de păcate şi la mântuire, este Isus. De aceea vorbeşte NT şi despre „ascultarea credinţei" care este edificată printre oameni prin Evanghelie (cf. Ioan 14:6; Rom. 1:5; 10:3 şi urm.). În timp ce Vechiul Legământ a fost încheiat între oameni, anume Israel şi Dumnezeu, Noul Legământ este iniţiat numai de Dumnezeu: în Fiul, care poartă păcatele întregii lumi (Ioan 1:29), care le ispăşeşte în locul omului, care împlineşte neprihănirea lui Dumnezeu şi care-i plăteşte diavolului preţul de răscumpărare. Este acesta un „legământ"? Conform dreptului şi limbajului oriental, da. Căci, în Orient, cel superior întemeiază adesea singur relaţia care este denumită „legământ". însă prin faptul, că Dumnezeu este Cel care iniţiază legământul, Noul Legământ dobândeşte o temeinicie nemaiauzită şi de nezdruncinat, ca şi temelie a credinţei. Tocmai pentru că această mântuire nu depinde de oameni, ea este absolut sigură.

Prin urmare, desfăşurarea praznicului Paştelui a fost aproximativ următoarea:

(a) rugăciune
(b) primul pahar cu vin
(c) mâncarea ierburilor amare
(d) întrebările puse copiilor, conform Exod. 12:26; 13:13
(e) explicarea Paştelui
(f) cântarea primilor psalmi Hallel (Ps. 113 şi 114)
(g) al doilea pahar cu vin (paharul Haggada)
(h) rugăciune
(i) mâncarea pâinii şi a ierburilor (cf. Ioan 13:26)
(j) rugăciune
(k) al treilea pahar cu vin (paharul binecuvântării, cf. 1 Cor. 10:16)
(1) cântarea celorlalţi psalmi Hallel (Ps. 115-118)
(m) rugăciune
(n) al patrulea pahar cu vin (paharul Hallel).

La cina pascală evreiască, pâinea se mânca împreună cu mielul - acestea erau doar partea principală a cinei pascale. De ce nu a dat Isus nici o explicaţie pentru miel? Nu ar fi putut El să apeleze uşor la cuvintele lui Ioan Botezătorul: „Iată Mielul lui Dumnezeu" (Ioan 1:29,36)? Prin această întrebare am ajuns la una din cele mai mari taine ale acelei cine. Căci descoperim, că în întreaga relatare a cinei nu este vorba despre nici un miel. Răspunsul cel mai plauzibil la întrebarea pe care tocmai am pus-o este: nu a existat nici un miel la această ultimă cina a lui Isus cu ucenicii. Aproape că ne aşteptăm la acest lucru, deoarece tăierea mieilor de Paşte se făcea abia în după-amiaza zilei de vineri şi, în orice caz, în seara zilei de joi nici măcar nu au avut la dispoziţie un miel pascal oficial. Aici devine din noi clar, că Isus nu a sărbătorit o cină pascală normală, ci un alt fel de cină, nouă. Faţă de această realitate nu avem voie să ne lăsăm înşelaţi nici de faptul că Isus a respectat îndeaproape liturghia ebraică de Paşte.