1 Generalităţi
1.1 Nu de puţine
ori, şi nu din partea unor lingvişti, istorici, etnologi
etc, de mâna a doua, limba română s-a bucurat de un nedisimulat
interes şi de aprecieri superlative. Nu este aici locul, deşi
ar fi necesar, să inventariem astfel de judecăţi
de valoare de excepţie adresate poporului român şi limbii
române în diverse perioade şi contexte, de care nu avem cunoştinţă
să mai fi fost făcute şi despre alte popoare şi
graiuri europene.
De la (F. Lot)
o enigmă şi un miracol (cel mai caracteristic atribut
al unui popor este limba) sau din punct de vedere lingvistic,
limba română este cea mai interesantă din Europa (V.
Kiparski) s-au enunţat numeroase opinii despre situaţia
cu totul particulară a limbii române între limbile lumii.
Este de tot regretabil
că cei care au avut româna ca limbă maternă, dar
şi ca profesiune, şi au învăţat limbi străine,
nu au ajuns să observe caracterul ei cu totul special şi
n-au încercat să-i descopere originea.
1.2 Aproape în totalitate
cuvintele din lexicul de bază al limbii române ţărăneşti
nu au origine cunoscută. Pentru multe din acestea dicţionarele
indică etimologie necunoscută, dar şi originile
ATRIBUITE unora din aceste cuvinte sînt, cel mai adesea, simple
fantezii, fie direct rezultatul unor superstiţii istorice,
lingvistice sau culturale.
1.3 Privitor la CRĂCIUN,
unul din cuvintele dumnezeieştii limbi române, au curs rîuri
de cerneală, atît autohtonă, cît şi extra carpato-dunăreană.
Nu credem că este
necesar să facem istoricul etimologiilor propuse pentru
Crăciun, toate fiind foarte departe de adevăr.
Pentru un sumar al acestora a se vedea ref. 6, p. 296-307. Al.
Rosetti acceptă şi încearcă să justifice
părerea lui Aron Densusianu (1837-1900): de toutes
les étymologies proposées, la seule à rester sur pied est creatio,
indiquée par Aron Densusianu …. Et reprise par Ovid
Densusianu (v. şi 7.1, p.174), eventual din acuzativul
Creationem, soluţie înscrisă cert în DLRM
şi, cu rezerve, în Dex.
1.4 Un articol pe această
temă, probând o rară şi regretabilă incapacitate
de înţelegere, a fost publicat în cotidianul “România Liberă”
din 22.XII.1990, sub titlul impropriu, (în raport de conţinut)
Semnificaţia obiceiurilor de Crăciun, de Dr. Sanda
Larionescu. Autoarea a realizat o performanţă puţin
obişnuită: aceea de a nu spune nimic corect. Este de neînţeles
de ce doctoriţa S.L. îi atribuie lui P. Caraman stabilirea
etimologiei lui Crăciun din lat. creatione (?)
= creaţie (sic!), pe când, se ştie, această
propunere fusese făcută de A. Densusianu înainte
de naşterea lui Caraman. Apoi, îşi dezinformează
abundent cititorii cu afirmaţii necontrolate, fanteziste, de
genul: Crăciunul în sensul de creaţie (o imposibilitate
fără rest, v. mai departe, n.n. G.G.) semnifică
un început, un "festum incipium" (vai!) ca zi de
naştere a lui Cristos şi implicit a unei noi ere,
creştine, dar în acelaşi timp şi prima zi a anului.
Toate afirmaţiile
de mai sus sînt false, cum vom arăta mai departe.
Sărbătoarea
naşterii Domnului este un termen posterior al unui eveniment
nedeterminat istoriceşte, şi nici de către
Biserica creştină .
Propunerea ca în era
noastră anii să se numere de la naşterea lui
Hristos aparţine dobrogeanului Dionisie Exiguus,
cel smerit, sau Dionisie Românul, propunere acceptată
în 527 în Italia, o sută de ani mai târziu în Franţa,
în secolele VIII-IX în Anglia şi mai apoi în restul lumii.
Baza de calcul a lui Dionisie nu a fost exactă, astfel
că s-a dovedit, ulterior, că era noastră este
cu 4-7 ani în urmă. De asemenea, se ştie că înainte
de sfîrşitul secolului IV se admisese că Hristos
s-a născut sau în 20 aprilie, sau în 19 mai, sau la
6 ianuarie, sau la 25 decembrie (5.1, p. 92). Sfîntul Epifaniu
pune naşterea lui Crist la 6 ianuarie, sfîntul Clement
Alexandrinul la 19 aprilie, alţi părinţi ai bisericii
în alte zile (Martigny, Antiquités chrétiennes, p.
271, ap. 54, p. 242). Deci, incipium fiind nedeterminat,
festum nu semnifică ceea ce pretinde doctoriţa S.L.
Pe de altă parte,
la arienii carpatici anul începea la 1 martie, şi, normal,
la aceeaşi dată începea şi la vechii greci şi
la vechile populaţii italiote, ca şi la alte populaţii
europene vechi, care au roit din Spaţiul Carpatic, la alte
popoare la 1 septembrie, în Italia dupa 153 î.e.n. la 1 ianuarie,
dar nu la 25 decembrie.
2 Critica etimologiei
din latinul creatio
2.1 În cele ce urmează
vom căuta să determinăm gradul de admisibilitate
al etimologiei oficiale a cuvîntului Crăciun obţinută
prin diverse exhibiţii fonetice, lipsite, după părerea
noastră, de vreo bază ştiinţifică.
2.2 A deduce pe Crăciun
din creatio(nem) înseamnă a ignora:
2.2.1 Realitatea credinţei
creştine instituţionalizate
Nu se poate sărbători
crearea lui Hristos deoarece, conform Crezului Niceo-constantinopolitan,
stabilit la 325 e.n., la Niceea, de către primul sinod ecumenic,
şi recunoscut de sinodul ecumenic din Calcedon (451 e.n.) ca
expresie autentică a credinţei Bisericii universale,
Fiul este născut din Dumnezeu-Tatăl, iar nu
făcut (creat). Ultimul paragraf adoptat de sinodul de la
Niceea conţine o formulă de anatemă: Cît priveşte
pe cei care spun că ar fi fost un timp în care Fiul nu era
şi că înainte de a fi fost născut El n-a existat
… sau că Fiul este creat… pe aceştia Biserica îi
anatemizează.
Crezul sau Simbolul
credinţei spune: (Cred) şi într-unul Domn Iisus
Hristos, Fiul lui Dumnezeu, unul născut, care din Tatăl
s-a născut mai înainte de toţi vecii, lumină
din lumină, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, născut,
iar nu făcut, cel de o fiinţă cu Tatăl,
prin care toate s-au făcut.
Cum ar fi fost posibil
să se sărbătorească o zi a naşterii
pentru Fiul, născut mai înainte de toţi vecii,
participant la întocmirea lumii (prin care toate s-au făcut)?
Cine ar putea pretinde că ştie sau poate stabili ce s-a
întâmplat mai înainte de toţi vecii, înainte de facerea
lumii?
Din cele mai sus arătate
rezultă cu claritate că orice legătură cu lat.
creatio = act creator, facere, creatură, zidire (2,
p.108) (actul creator prin care Dumnezeu Atotţiitorul cheamă
la fiinţă cele ce încă nu sînt - Romani 4/17,
ap.2, p.109) privitor la Hristos este o imposibilitate dogmatică,
Biserica creştină neputînd institui o sărbătoare
care contravenea fundamentelor sale ideatice şi care cădea
sub anatema celei mai înalte autorităţi bisericeşti.
2.2.2 Cîteva repere istorice
a. Roma a fost fundată,
după legendă, la 753 î.e.n., şi a fost dominată
de etrusci pînă la sfîrşitul secolului VI, când suprafaţa
pe care o ocupa era de cca. 150 km2, mai puţin de
jumatate din cea a Bucureştiului. La începutul secolului IV
î.e.n. Statul Roman se întindea pe o suprafaţa de 2 000 km2,
inferioară celei a Luxemburgului de astăzi, iar la 291
î.e.n. Roma abia îşi extinde stăpânirea, în Peninsula
Italică, asupra unui teritoriu de 54 000 km2, de
aproape două ori suprafaţa Albaniei.
În ce priveşte contribuţia
Romei la Cultura Europei a se vedea capitolul Tragedia istorică
a unei lumi (46, p.17-35), din care vom spicui numai cîteva
constatări (prezente şi la mulţi alţi autori,
în forme asemănătoare): faţă de ideile pe
care le profesa, Roma era făcută pentru a fi mică;
idealul roman era simplu şi sărac: acela de a face din
romani un popor dominant; Roma antică nu reprezintă un
echilibru, ci un dezechilibru permanent: statul Cezarilor nu a putut
rezista decît luptând clipă de clipă înlăuntru şi
înafară; Imperiul Roman nu era un principiu, ci o forţă
distructivă, care nu unea lumea, ci o distrugea, sau o reducea
la imposibilitatea unei rezistenţe; Putem să admirăm
grandoarea şi forţa Romei antice: nu putem însă să-i
dăm adeziunea noastră intelectuală; Romanii nu aveau
însă decît politica lor imperialistă drept ideal. Dacă
grecii nu ar fi cucerit spiritual pe romani, Imperiul Roman ar fi
fost pentru Europa ceea ce a fost, mai târziu, imperiul mongolic
al lui Ghinghis Khan. Numai că, de data aceasta,
barbarii ar fi venit de la vest, şi nu de la est…. (p.
23-26)
Din puţinele rânduri
de mai sus, reiese că Roma reprezintă o realitate recentă
în istoria culturii şi civilizaţiei umane, mai ales în
comparaţie cu producţia culturală multimilenară
(cel puţin 5 000 ani î.e.n.) a spaţiului românesc (carpato-danubiano-pontic),
că din punct de vedere ideatic şi spiritual, Roma nu a
cunoscut prisosul.
b. Din numeroasele argumente
de neînlăturat privind realitatea enunţată, să
cităm măcar una (8.1), în care se defineşte spaţiul
habitatului primitiv aric (aşa-zis indo-european) din care
s-au desprins, după mileniul trei î.e.n.: grecii, italioţii,
celţii, germanii, slavii (p.71), iranienii şi indienii
(p.72): the area which is bounded on its eastern side by the
Carpathians, on its south by the Balkans, on its western side by
the Austrian Alps and the Böhmer Wald, and on the north by the Erzgebirge
and the mountains which link them up with the Carpathians (aria
mărginită la est de către Carpaţi, la sud de
către Balcani, la vest de către Alpii Austriei şi
Böhmer Wald, iar la nord de către Erzgebirge şi munţii
care fac legătură cu Carpaţii) - 8.1, p. 68.
c. Normal, toate grupurile
care au roit, la date diferite, din habitatul primitiv (v. mai departe
6.3) au plecat cu limba vorbită în acesta, ceea ce explică
similitudinile lexicale între idiomurile vorbite de popoarele Europei,
respectiv de cele indo-iraniene, observate de William Jones la
1786.
Trebuie să rămână
limpede că limba matcă a Europei este cu milenii mai veche
decît fundarea legendara a Romei antice, că limba latină
este un derivat târziu din limba primară a Europei, şi
că în nici un caz n-a avut vreun rol la formarea limbilor europene.
În contextul celor de
mai sus, Giacomo Devoto, profesor la Universitatea din Florenţa,
privitor la raporturile dintre latină şi română,
scrie (53): Il latino, da questo punto di vista, è per i romeni
non già un tratto d’unione, ma una frattura rispetto al mondo
indeuropeo (p. 235) (din acest punct de vedere, latina este,
pentru români, nu o trăsătura de unire, ci o fractură
în raport cu lumea indo-europeană).
Non appena l’indagine
preistorica assicuri che una regione è abitata, si pone il problema,
non già dei documenti linguistici, che possono tardare millenni,
ma della tradizione linguistica, che ai resti preistorici si deve
inevitabilmente associare.
Per la Romenia noi
risaliamo per questo a oltre 2 000 anni avanti la nostra era, quando,
nel cuore dell’età neolitica, essa appare come uno dei territori
più importanti, cosi per la archeologia pura come per la storia
della civilità indeuropea (p. 236) (Îndată ce cercetarea
preistorică asigură că o regiune e locuită,
se pune problema, desigur, nu a documentelor lingvistice, care pot
întârzia milenii, ci a tradiţiei lingvistice cu care resturile
preistorice trebuie inevitabil asociate.
În ce priveşte România
noi ştim că aceasta, cu peste 2 000 ani î.e.n., în plină
eră neolitică, apare ca unul din teritoriile cele mai
importante, atît pentru arheologia propriu-zisă ca şi
pentru istoria civilizaţiei indo-europene).
Oricum, dacă vrem
să cunoaştem realitatea, care explică, fără
discontinuităţi şi întreruperi, evoluţia limbilor
europene, trebuie să trecem de la jocul aparenţelor la
adevăr, la ştiinţă.
3 Sărbătoarea
Naşterii înainte de creştinism
3.1 Data naşterii
lui Hristos (ca om), nu e precizată destul de
clar (5.1, p. 90), şi nu se ştie în ce lună
şi în ce zi s-a născut Hristos, nici chiar
în ce timp al anului (5.1, p.92).
Evangheliile nu mărturisesc
nimic privitor la data naşterii lui Hristos, iar în
primele ei secole Biserica Creştină nu a avut o astfel
de sărbătoare.
3.2 Cu toate acestea,
noroadele prăznuiau, de milenii, o sărbătoare a Naşterii,
la 25 decembrie, cum vom arăta pe scurt în continuare.
a. Naşterea
Soarelui nebiruit (Sol invictus) era sărbătorită
la 25 decembrie, după Calendarul Iulian data solstiţiului
de iarnă, de la care zilele încep să crească. Soarele
(re)naşte. În ritualul sărbătorii, la miezul nopţii,
credincioşii ieşeau din temple şi strigau: Fecioara
a născut, lumina creşte. Noul născut
era personificat, la unele popoare, ca un prunc, care era
arătat mulţimii, ca prilej de bucurie (v. 4.3, p.136).
b. În antichitate, se
răspîndise în mai tot imperiul Roman Cultul lui Mithra,
care reprezenta duhul luminii dumnezeieşti, al adevărului
şi al bunei credinţe.
Fundamentele creştinismului
sînt, în cea mai mare parte, identice sau similare cu ale mithraismului.
De aceea, principala piedică în răspîndirea creştinismului
n-au reprezentat-o religiile politeiste, zise păgâne (de la
paganus=ţăran), ci mithraismul, ceea ce l-a făcut
pe E. Renan (v. Marc Aurèle et la fin du monde antique,
1883, p. 579) să afirme: si le Christianisme eût été arreté
dans sa croissance par quelque maladie mortelle, le monde eût été
mithraiste, formulă pe care M. Eliade a preluat-o
şi a folosit-o ca titlu al capitolului 218 din Istoria credinţelor
şi ideilor religioase.
Răspîndirea mithraismului
a fost prodigioasă: din Scoţia pînă în Mesopotamia,
din Afirca de Nord şi Spania pînă în Europa Centrală
şi Balcani. Majoritatea sanctuarelor au fost descoperite în
vechile (??, G.G.) provincii romane din Dacia, Panonia,
Germania (32.2, p. 318).
La Roma, cultul lui Mithra
ajunsese chiar religie a curţii imperiale. Naşterea
lui Mithra era prăznuită la 25 decembrie, când
lumea cea veche sărbătorea creşterea luminii,
care biruieşte forţele întunericului (1, p. 42).
c. În Roma veche, la
25 decembrie se sărbătoreau Saturnaliile, în cinstea
lui Saturn (Deus Daciae), o foarte veche zeitate
agricolă. Este o sărbătoare prea cunoscută,
aşa că nu vom insista.
d. Naşterea lui
Dionysos (Dion/ysos) s-a întâmplat la 6 ianuarie,
când pământul, luând chip de femeie, l-a zămislit prin
trimiterea ploii din cer… iar izvoarele cele sfinte au ţîşnit
vin tămâios în loc de apă obişnuită (1,
p. 38).
În închipuirea celor
dintîi creştini, naşterea lui Dion/ysos coincidea
cu naşterea lui Iisus. Episcopul Epiphaniu, care
a păstorit în Salamina Ciprului (367-403), spune că de
6 ianuarie apa izvoarelor şi rîurilor s-a transformat în vin.
Această veche legendă a lui Dion/ysos el
o pune pe sema lui Iisus, spunînd că Domnul s-a
născut în adevăr la 6 ianuarie, şi că, după
30 de ani, a schimbat, la Nunta din Cana Galileii, apa în vin.
Minunea din Cana Galileii, nemenţionată în Evangheliile
după Matei, Marcu şi Luca, atribuită
de mitologie lui Dion/ysos, a fost trecută de Ioan
(cap. 2/1-10), care era grec, pe seama lui Iisus (1, p. 39-40).
Gnosticii serbau vechile taine ale lui Dion/ysos
la 6 ianuarie, dată la care cinsteau şi naşterea
lui Iisus, alcătuirile exterioare ale sărbătorii
creştine fiind strîns legate de cele păgâne (1, p.
38-40).
Biserica creştină
veche a pus în ziua de 6 ianuarie nu numai minunea din Cana,
ci şi botezul lui Iisus, prin care a ajuns Mântuitorul
lumii. Pentru gnostici, această zi de botez era o adevarată
zi a naşterii lui Iisus, deoarece, din
această zi, când s-a pogorît Duhul sfînt peste dânsul şi
a fost botezat de Ioan Botezătorul, s-a născut
în Iisus dumnezeirea (1, p.38).
Sărbătorirea
naşterii lui Iisus, la 6 ianuarie, n-a fost acceptată
de Biserica occidentală, fiind practicată, parţial,
numai în Biserica orientală.
e. Din relatările
de mai sus, rezultă că înainte ca biserica creştină
să instituie sărbătoarea naşterii lui Iisus,
existau cel puţin patru zeităţi ale caror naşteri
erau prăznuite (pentru trei dintre ele) la 25 decembrie, iar
a patra la 6 ianuarie (Dion/ysos).
În toate cazurile, este
vorba de zeităţi care mor şi învie.
4 Creştinarea
sărbătorii naşterii
4.1Cea mai veche menţiune
a unei sărbători creştine a naşterii pe care
o cunoaştem (un papyrus al unui cor bisericesc din Egipt în
care este preamărit Iisus cel născut
în Betleemul Iudeii), este din secolul IV (1, p. 40).
4.2 Din numeroasele opinii
privitoare la creştinarea sărbătorilor păgâne
ale naşterii, s-o cităm pe aceea a lui A. Bayet.
Nici împăraţii, nici Biserica nu pot să modifice
brusc modul de gândire şi de viaţă instituit de acţiunea
lentă a secolelor. Rezultatul: în drept, imperiul se face crestin,
în fapt, creştinismul se face păgân (12, p. 59). Teologii
repetă mereu că-i păcat a celebra ziua solstiţiului
de iarnă, sărbătoarea zeului solar Mithra
(a Soarelui, a lui Saturn etc. n.n. G.G.), dar cum
toată lumea continuă s-o serbeze, Biserica face din ea
sărbătoarea naşterii Domnului. Astfel,
creştinismul triumfă în lege, iar păgânismul triumfă
în fapte (12, p. 62).
4.3 Interdicţiile
şi canoanele promulgate de Concilii şi Sinoade nu dau
rezultate, pentru că fără sărbători, faţă
de care îşi etapizau existenţa, oamenii nu-şi puteau
concepe şi organiza viaţa personală. Văzând
că în pofida tuturor interdicţiilor, credincioşii
continuă să prăznuiască sărbătorile
tradiţionale, Biserica renunţă la politica de mână
forte, recurgînd la diplomaţie: se dă coloratură
creştină vechilor sărbători aşa-zise păgâne.
Treptat, Biserica ajunge să canonizeze o bună parte din
practicile rituale şi sărbătorile religiilor multiseculare
cărora creştinismul li se substituie cu încetul (v. şi
4.3, p.142).
Pe lângă creştinarea
sărbătorii naşterii, de care ne ocupăm,
au mai fost creştinate: sărbătoarea }ăranului,
a începutului campaniei agricole, botezată Sfîntul Gheorghe
(de la gheorgheea = agricultură), Rosalia a fost înlocuită
cu Rusaliile (v. 13, p. 46 etc.), sărbătoarea
Apei, celebrată la solstiţiul de vară, a devenit
a Sfîntului Ioan Botezătorul, sărbătoarea Dianei,
în august, a fost înlocuită cu a Sfintei Maria (Mare), Sâmbăta
morţilor, în noiembrie, continuă o veche sărbătoare
păgână a morţilor etc. (v. 4.3, p.140).
A se vedea şi ref.
48 (p.7), scrisă de un preot: biserica creştină
a păstrat datinile şi obiceiurile păganeşti,
atît de înrădăcinate în viaţa poporului , cu haina
religiunii creştine.
4.4 Această
realitate bine cunoscută este splendid exprimată prin
gura Magului din Carpaţi: Veştile pe care mi le aduceţi
nu mă pot mâhni, căci tot ce se întâmplă e rânduială
a Celui prea Înalt pe care noi îl servim. Mi-aţi vorbit demult
de legea nouă către care noroadele se îndreaptă;
dar sub cuvintele ei proaspete eu văd aceleaşi semne vechi,
căci Domnul Dumnezeu are o mie de nume şi o mie de forme.
Poate ochii oamenilor de rând au nevoie de altceva şi sufletul
lor doreşte alt joc de colori, dar cel ales trebuie să
rămâie într-acelaşi loc al său, îndreptat cu toată
puterea spiritului spre întelepciunea cea mai presus de toate. Cel
pe care îl servim e unul, născut din el însuşi;
şi din acest unul toate au ieşit şi el e în toate
şi le învăluie pe toate… pentru noi ceea ce e veşnic
nu se poate clăti.
Dragostea noastră
către fraţii noştri cei neluminaţi trebuie să
se împace cu tot ce poate fi de folos sufletului lor. Dacă
pot fi astfel mai buni, să rostească numele lui Iisus…
iar preoţilor noştri cărora li se cer alte vorbe
pentru aceleaşi lucru le dăm sfat să se plece stăpânirii.
Slujesc pe acelaşi Dumnezeu. Să ştiţi de asemeni
că ce a fost rânduială a vieţii şi a fiinţei
noroadelor o mie de ani va rămânea încă o mie. Căci
o lege care pare nouă nu schimbă nici frica, nici nădejdea,
nici viaţa, nici moartea. … Aş dori să aflu dacă
popoarele împărăţiei Bizanţului, de unde vine
această silă, sînt mai fericite şi dacă preoţii
legii nouă au sporit c-un dram înţelepciunea (13,
p. 64,66,68).
4.5 La începuturile ei,
Biserica susţinea că creştinii se închină unui
Dumnezeu viu, adevărat, născut din sine însuşi,
din eternitate, care a făcut cerurile şi pământul
care, deci, nu are început şi nici sfirşit, ca
atare nici o zi de naştere. De aceea, creştinii
nu puteau prăznui o zi a naşterii unui Dumnezeu adevărat
şi, ca urmare, luau în rîs sărbătorirea unei zile
de naştere pentru zei, ceea ce dovedea că aceştia
sînt creaţii ale oamenilor care, asemănându-i vieţii
lor, le-au fixat şi zeilor zile de naştere, de botez etc.
În acest context era
normal ca Biserica creştină să fi condamnat
ca pe un păcat sărbătorirea unei zile a naşterii.
Cum şi pe ce criterii să stabileşti o dată,
în repere umane, şi s-o prăznuieşti când este vorba
de un Dumnezeu născut mai înainte de toţi vecii. (v.
şi § 2.2.1)?
4.6 Cu toate eforturile
depuse, Biserica creştină nu sporea numeric tocmai datorită
faptului că poporul, mai ales ţăranii, nu putea adera
la o religie care le cerea să renunţe la obiceiurile tradiţionale,
moştenite din moşi-strămoşi.
Pentru a intra în graţiile
mulţimii, pentru a se putea răspîndi, Biserica a fost
nevoită să facă concesii. Cea mai mică concesie,
de neînlăturat, era să potrivească adevărurile
pe care le propovăduia cu realitatea tradiţiei, să
preia în ritualurile sale numeroase obiceiuri, practici şi
sărbători "păgâne", cum am arătat
(v. § 4.3), să continue sub faldurile sale tradiţia păgână,
o continuitate de neînlăturat, isvorîtă din natura umană,
conservatoare, reţinută la nou, mai ales în societăţile
patriarhale.
Că lucrurile s-au
petrecut astfel rezultă şi din următoarea relatare:
Când Sf. Augustin de Canterbury, în anul 596, a
fost trimis în Anglia, de papa Grigore cel Mare, pentru
a propovădui Evanghelia, a primit sfaturi anume de a respecta
tradiţiile popoarelor la care merge să le convertească,
de a le POTRIVI ÎN CAZ DE NEVOIE CU CEREMONIILE CREŞTINILOR
(subl. ns., G.G.) în aşa mod încît să facă
în curând un mijloc de convingere, şi într-un chip oarecare
să găsească cele mai bune părţi din riturile
speciale ale sărbătorilor solstiţiului de iarnă
în folosul aceleia a naşterii Domnului (47, p.8).
4.7 În acest context,
este explicabil pentru ce papa Liberiu instituie, pentru
prima oară în creştinism, la 354, în Biserica apuseană
o sărbătoare a naşterii lui Iisus, iar la
386 Sf. Ion Gură-de-Aur hotărăşte ca
şi în Biserica răsăriteană să se prăznuiască
o zi a naşterii Domnului (1, p. 43).
Trebuie înţeles
că aceste date pot fi luate în consideraţie numai pentru
puţinele teritorii de sub jurisdicţia de atunci a Bisericii,
că pînă în sec. VIII această sărbătoare
nu trece dincolo de zidurile templului.
Creştinarea formală
a popoarelor europene s-a făcut târziu, treptat, aproximativ
astfel (5.1):
francii
sec. V -VI (p. 30)
britanii
sec. V - VIII (p. 31-33)
germanii
sec. VII - VIII (p. 281-284)
scandinavii
sec. XI (p. 284-285)
sârbii, croaţii,
bulgarii sec. IX (p. 285-287)
cehii şi boemii
sec. IX - X (p. 294-296)
polonii
sec. X (p. 296-297)
ruşii
sec. X -XI (p. 297-300)
ungurii
Î sec. X -XI (p. 300-302)
Românii nu au fost creştinaţi
niciodată, ceea ce l-a făcut pe ambasadorul Vaticanului
să afirme, în Aula Academiei, că poporul român s-a
născut creştin.
Într-adevar, Tertulian
(sec. II) - ap. P. Maior, Istoria bisericii românilor
vol. I, Ed. Viitorul Românesc, 1995, p. 86 - scrie: Iară
lui Hristos Dumnezeusînt supuse şi a sarmatelor,
dachilor, şi a germanilor şi a schithilor
(ţări)… în care numele lui Hs., carele au
venit, împărăteaşte (subl. ns.).
Petru Maior arată
că foarte demult era primită între români credinţa
creştinească, că nici un scriitor nu se află
carele să fi însemnat începutul întoarcerii românilor către
credinţa lui Hs. (ibidem) - subl. ns., iar Margaret
Dampier (The orthodox church în Austro-Hungary, Londra,
1905, p.10) scrie:
Convertirea transilvănenilor
nu este notificată nicăieri, aşa că trebuie
să acceptăm că ei au reuşit să-şi
păstreze credinţa creştină în timpul lungilor
secole în care şi-au continuat existenţa lor din munţi.
Ei reapar ca popor creştin, având forma ortodoxa a creştinismului,
cu proprii lor episcopi şi prelaţi… (ap. A. Plămădeală,
Romanitate…, p.180).
4.8 Că sărbătoarea
instituită în creştinism la 25 decembrie este exclusiv
o sărbătoare a Naşterii reiese şi din numele
sărbătorii la primele popoare creştinate:
În latină
Natalis = naştere
În italiana Natale
= naştere (fare natale = a sărbători naşterea
Domnului)
În portugheză
Natal = naştere
În spaniolă
Navidad/Natividad = naştere
În provensală
Nadal = naştere
În franceză
Nativité = naştere (v. Villehardouin II, p.126)
şi, recent, Nöel (din lat. natalis) proprement jour de naissance
(de
Jesus)
În engleză
Nativity = naşterea (Domnului)
Christmas = festival of the nativity (naşterii) of
Jesus Christ
4.9 Nu de puţine
ori creştinarea s-a făcut cu forţa, chiar cu vărsare
de sânge, cum mărturiseşte, în unele cazuri, chiar Istoria
bisericească: Saxonii dintre Rin şi Elba
rămăseseră neconvertiţi… Ei urau creştinismul
tot atît cît iubeau libertatea; dar Carol cel Mare
îi covîrşi cu puterea lui… în anul 782, după revolta din
Verden, lângă Aller, au fost decapitaţi 4 500 de saxoni
(5.2, p. 283-284).
Istoria bisericească
este plină de astfel de convertiri cu tăişul sabiei.
În realitate, sub masca convertirilor la creştinism - convertiri
de acest fel nu sînt cunoscute în aşa-zisa Biserică a
răsăritului, ci numai în cea apuseană - s-au ascuns
de multe ori lupte pentru putere şi, mai ales, pentru avere.
La uciderea unui adversar,
averea celui ucis trecea în proprietatea regelui, în acest fel regele
devenind cel mai mare proprietar al statului respectiv.
Să ilustrăm
această realitate cu un caz menţionat în Cronica pictată
de la Viena, în care figurează, cu singurele ilustraţii
cunoscute, şi înfrângerea lui Carol Robert, regele Ungariei,
de către Banul Basarab, la Posada (1330).
În continuare prezentăm
cap. XXXVII, în original (latină) şi în traducerea lui
Popa-Lisseanu.
XXXVII. Sanctus rex Stephanus(40)
pugnat cum Gyula duce Transiluano
Porro beatus Stephanus
postquam regie celsitudinis coronam diuinitus est adeptus, famosum
et lucrosum bellum gessit contra auunculum suum nomine Gyulam,
qui tunc temporis tocius ultra siluam regni gubernacula possidebat.
Anno itaque domini M-o II-o beatus rex Stephanus cepit Gyulam
ducem cum uxore et duobus filiis suis, et în Hungariam transmisit.
Hoc autem ideo fecit, quia sepissime amonitus a beato rege Stephano,
nec ad fidem Christi conuersus, nec ab inferenda hungaris iniuria
conquieuit. Uniuersum uero regnum eius latissimum et opulentissimum,
monarchie Hungarie adiunxit. Dicitur autem regnum illud hungarice
Erdeelw, quod irrigatur plurimis fluuiis, în quorum arenis aurum
colligitur, et aurum terre illius optimum est.
În Dicţionarul maghiar-român
găsim:
Gyula
= Iuliu (nume de bărbat)
şi
Gyula
- Fehérvar = Alba Iulia,
de unde rezultă
că, la începutul sec. XI, voievodul Transilvaniei era un român
cu numele Iuliu. Dacă ar fi fost ungur nu ar fi de crezut
să-i fi atacat pe unguri. Şi nu este de mirare
că era rudă cu Bela = Voicu (v. Cronica
pictată, p.146) duce (Cronica pictată,
XXXVI) în Panonia, care, trecînd la catolicism, şi-a schimbat
numele în Ştefan, nu Istvan (!). Pînă la
convertirea lui Ştefan la catolicism ei aparţineau
bisericii din Bizanţ. Despre Gyula, Giula sau
Ghiula, cum scrie Petru Maior, dar şi alţii,
ştim că s-a deplasat la Bizanţ unde s-a botezat,
după cum scrie Gheorghe Cedrenu, istoric bizantin, în
Compendiul istoriilor (ap. P. Maior, Istoria bisericii
românilor, vol. I, p. 91). Mai mult, Gyula a adus cu
sine în Ardeal pe călugărul Ierotheiu care a convertit
pe mulţi ardeleni la creştinism, cum arată Cedrenu
şi Zonares.
De aice, se intreaba
P. Maior, ibid, p. 93: oare acei de Ierotheiu întorşi
la credinţa creştinească fost-au români au secui,
că încă atunci numai aceaste neamuri era în Ardeal.
Iar, mai sus: partea
cea mai mare a lăcuitorilor în Ardeal au fost români,
şi limba cea mai de obşte, precum pînă astăzi,
au fost cea românească (ibid), subl. ns.
De ce preferau principii
ardeleni să se boteze la Bizanţ ne-o spune Petru Maior
(op. cit., p. 92): … lor mai cu norocire le era a se boteza
în }arigrad pentru că se făcea patrichii (patricieni
ai imperiului, n. ns.) şi se înturna încărcaţi
de bani şi de altă avere…
Care nădeajde,
după cum cetirăm din Cedrenu, tocma nu l-a
înşelat cu Giula pre Constantin Porfirogenetul
(subl. ns. G.G.).
Din textele de mai sus
rezultă că la începutul sec. XI voievodul Ardealului era
un român aparţinător de Biserica din Bizanţ, în care
fusese botezat şi ducele Voicu (Bela) pînă
la trecerea sa la catolicism.
Deci, Gyula era
creştin, dar de rit bizantin, astfel că imputaţia
pe care i-o face nepotul lui, Ştefan I, că nu s-ar
fi întors la legea creştină are numai sensul că
a refuzat să treaca la catolicism.
Un alt caz similar, relatat
tot în Cronica pictată, (p.147, note):
Nobilii din Somogy
şi din Zala,
asserentes nullo modo
a ritu
parentum discedere, nec
unquam fidem catholicam
recipere
s-au revoltat în contra
lui Ştefan I.
În urma sfaturilor duhovnicului
său, prea fericitul Martin, Ştefan şi-a
strîns armata, l-a numit generalissim pentru întreaga armata
pe străinul Vencellinus, s-au bătut… iar ducele
Cupan (nume românesc n. n.) a fost ucis. Fericitul
Ştefan a pus să-l taie în patru părţi
pe Cupan şi le-a expus: la poarta Strigoniului, la cea
a Vespremului, la cea a Jaurinului, iar în Ardeal (de unde era
ducele Cupan) corpul său ciopirtit a fost expus la Alba
Iulia.
Ca urmare, Ştefan
a hotărît ca întregul popor ce se găsea în provincia
ducelui Cupan să dea pe vecie şi de drept
pentru mânăstirea sfîntului Martin (numele duhovnicului
său) din Panonia a zecea parte din copii (!)
- una din formele de catolicizare şi maghiarizare forţată
- din fructe şi din vite.
În urma luptelor pe care
le-a dus în Ardeal, Ştefan cel Sfînt a luat o cantitate
nepreţuită de tezaure şi mai ales aur, giuvaiere
şi pietre nestemate (p.147-148).
De aceea, sfîntul rege
Ştefan, îmbogăţindu-se foarte mult cu aceste diferite
tezaure… (p.148-149), Q E D, nu convertirea la creştinism
era obiectivul principal, ci îmbogăţirea, acumularea
de averi.
Epilog. Spre neşansa
lui Ştefan I şi a altor sfinţi cu referinţe
nevalabile la dosar, cu cîţiva ani în urmă Papa
Paul al VI-lea, făcînd o revizuire a sfinţilor
catolici, a radiat o serie întreagă, declarându-i uzurpatori
de titluri sau impostori, impuşi de tradiţie şi interese.
Printre cei cărora
li s-a retras brevetul de sfinţenie sînt şi:
Sf. Cristofor,
patronul automobiliştilor
Sf. Gheorghe,
protectorul Angliei
Sf. Ştefan,
rege al Ungariei
şi alţii pe
care referinţele din “dosar” nu-i mai justificau pe post de
sfînt.
În atari condiţii
nu putea fi vorba decît de o convertire formală, care nu atingea
tradiţia statornicită de milenii. Au trebuit să treacă
sute de ani pînă ce creştinismul să devină el
însuşi tradiţie, să intre în mecanica existenţială
a oamenilor din popor.
4.10 În secolul XIV Europa
avea doar aspectul unei lumi creştine (33, II, p. 90),
creştinismul, trăit pînă atunci doar de un
număr extrem de mic de inşi, îşi propune să
devină religie populară. El dobîndeşte,
în acest scop, un caracter mai naiv, asimilând formele mai rudimentare
ale religiei poporului… pe care biserica încearcă s-o disciplineze
(33, II, p. 90-91, vezi aici şi pentru alte aspecte pertinente).
4.11 Din cele arătate
se vădeşte că nu se poate afirma nimic precis cu
privire la datele la care prăznuirea la 25 decembrie a Naşterii
Domnului a devenit reală şi obişnuită, tradiţională
pentru majoritatea populaţiilor creştinate.
4.12 Din discuţia
făcută în prezentul capitol rezultă cu toată
evidenţa că sărbătoarea Naşterii Domnului
a fost instituită deliberat, cu scopul precis de a şterge
din mintea credincioşilor, prin suprapunere, prăznuirea
unor sărbători cu acelaşi conţinut, mai vechi,
dedicate lui Sol invictus, lui Mithra, lui Saturn,
lui Dion/ysos, pentru câştigarea de aderenţi. Ea
apare ca o măsură politică, de mare importanţă
pentru răspîndirea creştinismului, dar fără
legătură cu CRĂCIUNUL, prăznuit de români,
una din mărcile de străvechime ale Neamului Românesc.
5 Atestari ale cuvîntului
Crăciun
5.1 Din punct de vedere
al numelui, apariţiei, rostului şi conţinutului nu
se poate găsi nici o legătură între Crăciun
şi vreuna din sărbătorile Naşterii analizate
în capitolul anterior.
5.2 Alăturarea sărbătorii
Naşterii Domnului de cea a Crăciunului,
pentru că de creştinare nu credem că se poate vorbi,
s-a făcut foarte târziu. Nici unul din textele religioase,
creştine, româneşti, din secolele XVI - XVII şi chiar
din sec. XVIII nu conţine cuvîntul Crăciun, în
timp ce unele din acestea menţioneaza Paştele.
5.3 Mai mult, şi
surprinzător, mitropolitul Antim Ivireanul scrie două
consistente Cuvinte de învăţătură (în 25
a lunii dechemvrie) la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
fără să menţioneze măcar o dată
numele de Crăciun ca nume al sărbătorii pe
care o prăznuia.
5.4 În secolul XVIII,
în Ceremonialul Curţii Moldovei, intitulat Obiceiul ţărămoniilor
ce să fac în zioa de AÈunul Naşterii Domnului Hristos
(p. 274-279) şi… zioa Naşterii (p. 279-284)
etc numai de trei ori, într-un fel de comentarii ale autorului,
se scrie şi Crăciun (p. 277, 278, 279).
În rest, peste tot sărbătoarea este numita zioa naşterii
(p. 274, 277, 279, 280, 284, 285). Şi asta într-un text laic
din a doua jumătate a secolului XVIII (23), ceea ce pare a
arăta că nici la această dată târzie Crăciunul
nu fusese acceptat de Biserica creştină din }ările
Române.
5.5 Deşi cuvîntul
este străvechi, cum vom arăta, ciudat, el apare înregistrat
de 19 ori ca nume propriu, între 1414 şi 1570, şi de 6
ori ca toponim, între 1512 şi 1594 (15, p. 57), dar nici măcar
o dată, în aceste secole, ca nume al sărbătorii.
În afară de acestea,
în sec. XV mai întîlnim Cetatea Crăciuna, zidită
în }ara Vrancei (1470) şi localitatea Piatra lui Crăciun,
în prezent Piatra Neamţ (17).
De asemenea, ne întîmpină
numeroase toponime: Crăciunei, Crăciunel, Crăciuneşti
în aproape toate regiunile ţării (a se vedea dicţionarele
enciclopedice, geografice, indexuri de localităţi etc.).
La mijlocul sec. XVII,
întîlnim Crăciun şi ca nume al sărbătorii,
dar în texte laice: Ghedeon, mitropolitul Sucevei şi
mai mulţi boieri semnează un act în care scriu că
Măria să craiul (Gh. Racoţi, n.
ns., G.G.) s-a milostivit cu săraca lor ţară şi
“ne-au ajutorit şi cu bani”, împrumutaţi la nevoile ţării,
126 000 taleri, pe care se îndatoreau a-i răspunde pînă
la ziua Crăciunului “care este la leat 25 decemvrie după
călăndariul cel vechiu” (Iorga, Studii şi
documente IV, p. 44-ş45ţ, ap. Xenopol, vol. IV,
p. 225) - subl. ns.
De aici deducem că
în vorbirea populară sărbătoarea se numea Crăciun,
dar în texte religioase preoţii s-au abţinut să folosească
acest nume.
5.6 După Dicţionarul
Academiei, numele sărbătorii ar apărea de trei ori
în sec. XVII (Anonymus. caransebiensis, Pravila lui Matei
Basarab şi într-un text din Crestomaţia lui Gaster)
afirmaţii care nu s-au putut verifica. Chiar dacă arătările
din D.A. ar corespunde realităţii, înregistrările
ca nume proprii şi ca toponime sînt şi cu peste două
veacuri mai vechi, şi mult mai numeroase.
Oricum, ca să existe
antroponime şi toponime, trebuia să existe mai înainte
numele comun: Toponimele şi antroponimele din această
categorie (cea de care vorbim, n.n. G.G.) provin printr-un
transfer de sens de la cuvîntul comun spre numele propriu. Atestarea
cuvintelor comune prin nume proprii reprezintă, de fapt, recunoaşterea
izvorului de formare a toponimelor şi antroponimelor, şi
implicit demonstraţia existenţei anterioare a cuvîntului
comun (15, p. IX).
5.7 Datorită prezenţei
în Câmpia Panonică, încă din antichitate, a unei populaţii
româneşti (!) compacte, astăzi în mare parte maghiarizată
prin grai, în maghiară au pătruns numeroase cuvinte româneşti,
printre care se găseşte, cu mai multe atestări, începând
din secolele XII-XIII, deci dinainte de răspîndirea creştinismului,
spre a deveni religie populară, şi Crăciun (19,
numai pentru atestări).
5.8 În folclorul medical
român se găsesc numeroase credinţe populare şi superstiţii
legate de Crăciun (18).
5.9 În Moldova şi
Bucovina se numeşte Crăciun, sau Aluat sau
Colac de la/din Crăciun un colac pe care-l fac femeile
de Crăciun, şi care se păstrează pînă
în primăvară când, după ce se tămâiază
boii şi plugul, se pune în coarnele boilor înainte de a porni
la arat, după care e mâncat de plugari pe ogor (31, p. 866),
ceea ce denotă o legătură cu practicile agrare, legate,
foarte probabil, de sărbătoarea naşterii lui Saturn.
Astfel de practici sînt
descrise de mai mulţi etnografi (Elena Niculi™ă-Voronca,
Petru Caraman, Ion şi Silvia Ciubotaru ş.a.)
ale caror texte nu le cităm pentru că nu adaugă ceva
notabil din punctul nostru de vedere.
5.10 În legătură
cu Crăciunul, poporul nostru a creat proverbe, glume
şi expresii populare:
Craciunul sătul,
buze unse şi vine căcate; Crăciunul sătul,
Paştele fudul; Crăciunul sătul/
Paştele/ Minciunele/ Cu ouă boite/ Cu straie-noite;
La Crăciun se vede dacă-i bună nuca;
Nu ţi-e frică de Crăciun (20.1, 78-80)
sau O dată-i Crăciunul într-un an;
Cine umblă la Crăciun în cămeşă,
la Paşce umblă în cojoc; A da minte cu Crăciunul;
A mânca mulţi Crăciuni; Să mai mănânce
mulţi Crăciuni; Parcă-i capra de la
Crăciun; A intra în lemne de Crăciun
(20.6, 14741-14750).
5.11 Datorită sistemului
incomplet şi defectuos de sigle, folosit de Dicţionarul
Academiei, lit. A-B, 1913, nu s-au putut verifica textele date ca
exemple, pentru unele obiceiuri, fiind obligaţi să le
cităm după acesta: Moşii de Crăciun
= pomana din mână, reprezentând darurile pe care le pregăteşte
gospodina şi le duce pe la diverse case, oferindu-le ca pomană
pentru sufletul răposaţilor ei (31, p. 867).
5.12 Numele Crăciun
se regăseşte şi printre denumirile populare ale
unor plante (22): Crăciuniţă (Begonia semperflorens),
p. 29 - înfloreşte chiar în preajma Crăciunului, de unde
rezultă că denumirea îi vine neapărat de la sărbătoarea
Crăciunului; Crăciun (Begonia metallica),
p. 29; Crăciuniţa, Crăciun sau Crăciunel
(Begonia crassifolia), p. 30; Crăciunel (Rhipalis
crispata), Crăciunele (Rhipalis pachyptera), p.147 etc.
5.13 Din toate cele arătate
în prezentul capitol rezultă că este vorba de un cuvînt
străvechi, numai cuvintele care se găsesc de foarte multă
vreme în limbă ajungînd să formeze expresii populare,
să intre în compunerea unor proverbe, să contribuie la
apariţia unor superstiţii, obiceiuri şi leacuri populare,
să fie date ca nume unor plante etc.
5.14 Crăciunul,
ca şi Mărţişorul, Drăgaica
etc, este o sărbătoare românească şi numai românească.
Prezenţa ei în unele din ţările limitrofe se datoreşte
existenţei în aceste state a unor populaţii româneşti,
azi deznaţionalizate sau în curs de deznaţionalizare.
Cuvîntul care numeşte
această sărbătoare este de uz general numai în română.
Datorită numărului mare de români trăitori în Panonia
(le Bavarois Aventin, au XVI-e siècle, en utilisant des
sources aujourd'hui perdues, appelait, à plusieurs reprises, le
pays des Hongrois d’avant 900, la Dacie, très exactement la Dacie
en-deçà et la Dacie au-delà de la Tisza, 55. p. 120), atestaţi
ca Daci în istoriografia latină antică, maghiarizaţi
prin limbă în ultimele secole, numeroase cuvinte ale limbii
române, printre care şi Crăciun, au pătruns
în maghiară. Dicţionarul etimologico-istoric al limbii
maghiare (DEILM) - 19 - scrie că sursa lui Karácsony ar
fi limbile slave.
O astfel de informaţie
putea fi preluată din zadarnicul Dictionnaire d'étymologie
daco-romane al lui Cihac, care arată că românescul
Crăciun ar fi de origine slavă, o aberaţie.
Este drept că aberaţia
lui Cihac are ca sursă o altă aberaţie, a
lui Miklosich (24) care "găseşte" pe
Crăciun în limbile slave, unde de fapt nu există,
şi nu-l menţionează în română, unde este de
uz general şi unde îi este şi originea.
Ori de unde ar fi preluat
lingviştii maghiari această informaţie, ea reprezintă
o eroare.
Conform dicţionarelor
corespunzătoare pentru sărbătoarea Naşterii
Domnului găsim echivalentele slave:
1 rusă
roûdestvo 6 slovenă
boûiº
2 ucraineană
rizdvò 7 macedoneană boûik, roûdestvo
3 cehă
vánoce 8 bulgară
roûdenie
4 sîrbo-croată
boûiº 9 slovacă vianoce
5 polonă
boûyc
Cum se vede, Karácsony
nu aduce nici de departe cu vreunul din aceste cuvinte, astfel că
invocarea lor ca sursă posibilă pentru Karácsony nu se
susţine.
Din moment ce Crăciun
nu se găseşte decît în română nu se vede cum ar fi
putut fi împrumutat din alt grai. Chiar dacă Miklosich,
la 1862-1865, n-a cunoscut realitatea, după aproape
140 de ani, mijloacele de informare (dicţionarele) privitoare
la limbile în discuţie au sporit în aşa măsură
încît rămânerea întocmitorilor DEILM la nivelul de cunoaştere
al lui Miklosich nu-şi poate găsi explicaţie
în limitele ştiinţei.
Însuşi Béla Bartók scrie: Das rumänische
Material ist an Weinachtsliedern unvergleichlich reicher als das
jenige der Nachbar völker (Materialul /muzical/ românesc privitor
la cântecele de Crăciun este incomparabil mai bogat
decît al tuturor popoarelor vecine), 56, p. VI.
Sau, cu altă ocazie,
referitor la colindele româneşti, arată că acestea
se deosebesc de cântecele de Crăciun ale Europei
occidentale şi că partea cea mai importantă a textelor
nu are nici o legătură cu sărbătoarea creştină
echivalentă (57, p. 39).
În altă lucrate,
B. Bartók găseşte că cele mai multe din
cântecele populare româneşti sînt de origine foarte veche şi
aceasta pare a fi caracteristica producţiunii muzicale a poporului
român din Bihor. Cântecele executate la vioară sînt foarte
răspîndite şi mai în toate satele se cântă de către
ţăranii români şi nicidecum de lăutari ţigani
(58).
Oricum s-ar explica această
poziţie a filologilor maghiari, ea rămâne descoperită
logic chiar din premize: să iei ceva de unde nu există
...
5.15 Se naşte întrebarea:
de ce un nume al unei sărbători religioase, cum este astăzi
Crăciunul, deşi străvechi, nu a fost menţionat
măcar în vreun text religios creştin pînă de curând.
Răspunsul ar putea
fi următorul: Moş Crăciun apărea ca o
zeitate necunoscută Bisericii, pe lângă cele deja
amintite, întîlnite în spaţiul fostului Imperiu Roman. Or,
este dificil să lupţi cu o zeitate necunoscută, venerată
de o populaţie care practică, fără să fie
constrînsă de nimeni şi de nimic, o trăire creştină
(v. şi Friedrich Hayer: Românii sînt poporul din
Europa care s-a născut creştin), pe care n-ai cum
şi nici motiv să încerci s-o determini să renunţe
la trăirea ei, pentru că aplică în viaţă
tocmai principiile pe care i le oferi. Aceasta pare să fi fost
dilema Bisericii privitor la Crăciun.
În aceste condiţii,
în final, Biserica a trebuit să renunţe la luptă,
dată fiind dificultatea, chiar imposibilitatea de a-şi
identifica adversarul, şi a încercat să-şi apropie
sărbătoarea, introducînd, treptat, elemente creştine
în sărbătoarea Crăciunului, necreştină,
dar prăznuită de o populaţie cu trăire creştină.
Avem unele indicii în
acest sens. Iată-le:
Bătrânul Crăciun
a înţeles că la casa lui s-a născut fiul lui
Dumnezeu (!?) - v. 31, p. 866. Este vorba de alăturarea
lui Moş Crăciun de evenimentul naşterii
lui Iisus, dar şi în acest caz se vădeşte
că Moş Crăciun este cu mult mai vechi, la na—terea
lui Iisus Moş Crăciun fiind deja bătrân.
Sau alt text: Moş
Crăciun era stăpânul păstorilor şi staulului
unde s-a născut Mântuitorul (31, p. 866), o altă
alăturare la fel de artificială ca şi cea anterioară.
Şi un al treilea
text de acelaşi fel dar cu tendinţa de a-l discredita
pe Moş Crăciun: Acest post a fost poruncit de
Maica Domnului bătrânului Crăciun pentru că
a tăiat mâinile bătrânei Crăciunoaie,
nevastă-sa, care moşise pe Maica Domnului (31,
p. 866).
Sînt şi alte texte
privitoare la Crăciun în mitologia populara română,
dar ne oprim aici.
Ultimul text face din
Moş Crăciun, cunoscut ca expresie a bunătăţii
întrupate, un criminal, în stare să-i taie mâinile (cu toporul!)
bătrânei sale neveste, Crăciunoaia, sugerându-se
că ar fi făcut-o din invidie, pentru că nevastă-sa
ar fi moşit-o pe Maica Domnului, ajutând-o să aducă
pe lume un concurent al său, pe Iisus. Această
confecţie de credinţă populară insidioasă
n-a avut nici un rezultat. Ea a fost inventată pentru români,
pentru că numai românii au în mitologia lor un Moş
Crăciun, o divinitate străveche. Toate celelalte popoare
au acceptat, mai mult sau mai puţin uşor, o sărbătoare
a naşterii lui Iisus, pe care o prăznuiesc chiar
cu denumirea cu care le-a fost instituită.
Astfel de încercări
de a-l elimina pe Moş Crăciun din minţile
oamenilor, pentru a-l putea înlocui cu Iisus, au fost târzii
şi fără efect, tot spaţiul românesc continuând
să prăznuiască pe Moş Crăciun ca
pe o divinitate a bunătăţii, a luminii, chiar şi
denumirea rămânând cea străveche. Este o dovadă de
conservatorism şi continuitate cum vom mai afla multe altele
în acest spaţiu.
Reţinem şi
concluzia la care au ajuns istoricii motivului: Maica Domnului
apare târziu în legendele noastre de Crăciun,
în sec. XVIII, şi are o funcţie accesorie (43, ap.10,
p. 30; v. şi 11, p. 113-114).
Acesta este motivul,
credem, pentru care nici un text bisericesc din secolele XVI-XVIII,
pe când cuvîntul Crăciun avea o răspîndire remarcabilă,
nu-l menţionează deloc, nici măcar pentru a-l combate.
Cine este acea divinitate?
6 Moş Crăciun
6.1 Pentru cei care s-au
ocupat de studiul trecutului îndepărtat al Europei, lucrurile
sînt clare, pentru că dovezile şi argumentele converg:
Spaţiul Carpatic constituie zona din care s-au produs roirile
de populaţii în perioada neolitică, spre est, spre sud,
spre nord, spre vest. Astăzi este cu desăvîrşire
limpede că, la date determinate cu aproximaţie, grupuri
de oameni au fost nevoite să părăsească Spaţiul
matcă, în principal din lipsă de hrană pentru populaţia
în creştere explozivă, şi au populat în sute de ani:
Europa, India, Iranul etc., purtând cu ele limba, tradiţiile,
obiceiurile din Spaţiul matcă.
6.2 Există pentru
această realitate zeci de argumente de neclintit, dar nu infăţişarea
acestora este obiectul prezentei lucrări.
Din cercetarile pertinente,
publicate pe mai multe pagini de Universitatea din Cambridge (v.
ref. 8.1) am citat o frază la 2.2.2.b.
6.3 În această strălucită
civilizaţie carpatică, Strabon (58 î.e.n.-21(25)
e.n.) menţionează existenţa muntelui Cogaionon
(29.2, p.163), de unde modernii (vezi dicţionarele enciclopedice)
au denumit spaţiul respectiv Pays de Cocagne, ţara
abundenţei, unde viaţa este uşoară şi plăcută,
Dacia Felix, în limbajul romanilor, ţara minunată
a hyperboreilor (ap. 25, p. 290), un pământ sacru, luminos,
fertil, cu locuitori drepţi, care vieţuiesc mai mult şi
mai fericiţi decît oricare alţi muritori, trăind
asemeni cu zeii (Î 30, p. 62).
Privitor la acest spaţiu
să ne mai fie îngăduit să cităm un paragraf
pe care nu l-am găsit niciodată menţionat în România,
deşi ne priveşte direct:
Cette civilisation, assurément jeune et puissante,
a imprégné l’Europe, puisqu’on y rencontre encore de nos jours à
l’état de survivance et parfois même dans leur forme originelle,
certains de ses caractères fondamentaux, et c’est là, du reste,
une des raisons les plus serieuses invoquées en faveur de la parenté
des diverses nations européennes. Toutes en effet semblent avoir
conservé, à travers les transformations nécessitées par les hasards
de la vie et les milieux traversés, le souvenir de la région où
dormaient les ancêtres, «les pères», région heureuse, tiède et superbe,
dont le fabuleux âge d’or qu’on perçoit aux sources mêmes des traditions
nationales n’est que l’incessant rappel (28, p.172).
Les Aryas ont peuplé l’Europe, par des migrations
éloignées dans l’espace et le temps (28, p.173).
Le roumain ou Dace moderne est le vrai celte de l’Europe
orientale (28, p.188).
6.4 Pentru a nu dezvolta
această parte, vom spune direct că Moş Crăciun
este foarte probabil o reprezentare folclorică a lui
Saturn senex, Saturn cel bătrân (v. 25, p. 308).
A se vedea Macrobius (sec. V), Saturnalii, CI, VII,
24: Tot saeculis Saturnalia praecedunt romanae urbis aetatem
(Saturnaliile au precedat cu multe secole fundarea Romei), de
unde rezultă că Saturn (Cronos) este cea
mai veche divinitate a acestui spaţiu. În inscripţii latine
găsim: D (ominus) S (anctus) S (aturnus) - 42, p. 238.
Mnaseas (sec.
III î.e.n.), Diogene Laertios (sec. III e.n.) şi Hesychius
il numesc pe Zalmoxe Saturn (Cronos) - 25, p.
292. La unii autori antici Saturn este numit şi Deus
Daciae, supranumit şi Omul (ibid.), de unde identificarea
lui Saturn (Cronos, Zalmoxe) cu Moş Crăciun,
care aduce daruri, ca în epoca de aur, când Saturn oferea
oamenilor un trai uşor, fericit, fără griji, ca şi
darurile la care ne vom referi mai departe, de unde îi vine şi
numele, care l-au făcut celebru.
În viziunea populară,
cea mai evidentă notă este străvechimea lui Moş
Crăciun, exprimată prin adjectivul bătrân,
uneori şi sfînt: Şezi Crăciun sfînt
bătrân şi ridică pe Sion; Crăciun cel
bătrân, E ziua lui Crăciun, lui Moş
Crăciun cel bătrân (31, p. 866).
Trebuie observat că
înainte de placarea adaosului creştin, în ziua de Crăciun
nu se serbează nici o naştere, Moş
Crăciun fiind atît de bătrân că nu se ştie
când s-a născut!!, fiind deja bătrân la naşterea
lui Hristos.
6.5 Pentru argumentarea
acestei idei, cu numeroase mărturii ale scriitorilor antici,
a se vedea excelentul eseu Terra mirabilis scris de învăţatul
Anton Dumitriu (25, p. 280-315, 26, p.17-49), sau în volumul
Eseuri (1986) al aceluiaşi autor.
Ar fi trebuit să
cităm prea mult, fie din această operă, fie din autorii
antici folosiţi de Anton Dumitriu. De aceea, pentru
economie de spaţiu îl îndreptăm pe cititor la Terra
mirabilis, eseu probant şi convingător.
6.6 În Terra mirabilis
se arată că în Spaţiul Carpatic, doctrina arhaică
hesychia (= linişte, repaos), o tehnică similară
cu Yoga, dar mai dezvoltată şi mai profundă, a continuat
să fie practicată în Dacia şi după cucerirea
unei mici părţi din Dacia de către romani.
Acest trai isychastic,
generalizat în spaţiul vedismului carpatic, i-a făcut
pe unii intelectuali, neînţelegători sau direct
obtuzi, să declare poporul român fatalist.
Cît este de falsă
această opinie rezultă şi din aceea că poporul
român, care a dat Europei limba, agricultura şi alte elemente
fundamentale de existenţă şi civilizaţie, a
reuşit să subziste, să existe circa 7 000 de ani
la răspântia răutăţilor, unde atîtea
imperii s-au constituit şi s-au destr•mat, în timp ce pietrele
au rămas.
Gigantul Aristotel
spunea că fericirea se măsoară cu timpul liber,
cu cantitatea de viaţă la dispoziţia insului.
În afară de pitagorei
şi, eventual, cîteva şcoli similare, nicăieri ca
în acest spaţiu binecuvîntat de Dumnezeu oamenii n-au dus un
trai liniştit, de tip isychastic, cu maximum de viaţă
la vrerea lor.
6.7 Pentru un isychast,
viziunea occidentală, care transformă omul în maşină,
deposedându-l de umanitate, cea mai importantă caracteristică
a speciei, apare ca rudimentară şi ridicolă.
Cititorul ar putea să
se edifice asupra acestei realităţi parcurgînd cărţile
unor René Guénon (Orient şi occident, care vede
criza lumii occidentale în lipsa de tradiţii şi
de adevăruri revelate, pe care R. Guénon le caută
în Orient), Hermann von Keyserling (care recomandă un
nou ideal de înţelepciune, rezultat din observarea gândirii
orientale), Oswald Spengler (care consideră că
răsturnarea valorilor este cauza principală a crizei culturii
occidentale). În perioadele de creştere ale unei culturi, normele
de viaţă şi cultul valorilor sînt trăite instinctiv,
firesc, în timp ce în perioadele de decadenţă, de apus
ale unei culturi se recurge la teoretizări, la speculaţii
abstracte asupra valorilor, deoarece acestea nu mai există
în mod real etc.
Este deajuns ca cineva
să se aplece asupra culturii occidentale, în evident declin,
şi asupra celei orientale, care mai găseşte resurse
în tradiţii, în valori morale autentice, organice, şi-şi
va da seama câtă dreptate au şi R. Guénon şi
O. Spengler şi alţii.
Activitatea occidentului,
căruia îi e total străină hesychasma, este guvernată
de o logică morbidă: pentru toate actele sale, unele absurde,
occidentalii caută premize care să le justifice. Dar astfel
de acte sînt oarbe (46, p.15).
7 Crăci(un)
= sărbătoarea crăcilor de aur
7.1 Asocierile mentale
ale omului din zorii societăţii umane erau simple, directe,
uşor de reţinut prin transmisia orală, scrisul neexistând
sau nefiind de uz curent.
Sărbătoarea
crăcilor de aur se regăseste în multe zone din
Europa, dar numai în spaţiul de formare a popoarelor europene
şi-a păstrat numele său primitiv (v. § 6.3).
Ce crăci au putut
determina stabilirea uneia din cele mai vechi, mai importante, mai
pitoreşti, mai bogate în obiceiuri populare sărbători
ale anului?
Este vorba de crăcile
sacre, având puteri magice, strict necesare vieţii
oamenilor şi animalelor, aşa-numitele crăci de
aur cunoscute în etnografie sub titulatura generica creanga
de aur (v. şi 4.2, 4.4, 4.5 passim).
7.2 Crăcile sau
creanga de aur, pe numele său vîscul, este un arbust,
permanent verde-verde gălbui, care creşte ca parazit pe
diverşi arbori: stejar, fag, brad alb, mesteacăn, tei,
măr, păr etc.
7.3 Din antichitate ne-au
rămas puţine menţiuni, dar lămuritoare.
La Vergiliu (70-19
î.e.n.), vâscul, ale cărui frunze de un verde pal aduc
la culoare cu aurul (42, p. 510), are puterea de a-i asigura lui
Enea călătoria în şi ieşirea viu
din infern (Eneida, CVI, v.175-211-898), fapt de neconceput
în absenţa crăcii miraculoase (v. şi 4.5, p.165-166,
172).
Pliniu cel Bătrân
(23-79 e.n.), în Naturalis Historia (CXVI) scrie că
Druizii, sacerdoţii celţi, socoteau vîscul (craca
de aur) o plantă sacră, capabilă să vindece
toate bolile, având virtuţi magice. Îi culegeau,
iarna, cu mare solemnitate, frunzele şi fructele, într-o anumită
noapte, în ajunul Crăciunului (4.5, p.169, 170) - deoarece,
crede Frazer, Crăciunul nu este decît o veche celebrare
păgână a solstiţiului de iarnă - după
un anumit ritual: un preot îmbrăcat în alb se urca în stejarul
din care se recolta vîscul şi-l tăia cu o seceră
de aur. Crăcile tăiate nu trebuiau să atingă
pământul şi erau adunate într-un ştergar alb (v.
şi 34, p.12; 35; 37, p.10; 40, p. 70, 41, p. 23 etc.).
Druizii credeau că
nimic nu este mai sacru decît vîscul şi stejarul
pe care acesta creşte (4.2, p. 56).
Este vorba de un ritual,
destinat unei anumite zile, în vederea obţinerii unui panaceu,
moştenit din strămoşi, ţinut cu religiozitatea
cuvenită în spaţiul românesc.
7.4 La Români, în spaţiul
de formare a umanităţii istorice, sărbătoarea
crăcilor de aur este prăznuită cu aceeaşi grijă
şi cu acelaşi fast, chiar dacă semnificaţiile
primordiale, multimilenare, s-au diluat ori s-au pierdut.
Iat• cum vede un francez
atmosfera zilelor de Crăciun în România, la sfîrşitul
secolului trecut:
Les jours fériés par excellance
sont le 25, le 26 et le 27 (décembre). Ces trois jours durant, plus
personne ne travaille, ne vend, ni n’achète.
…………………………….
Les boulangeries sont
fermées, les usines chôment, pas un journal ne parait. Le pape pourrait
mourir, le czar être écartelé, Padelewski s’évader, Ischia
crouler sous terre, que le grand public n’en saurait rien… les facteurs
aussi ont congé. Il n’est pas d’employé, de commis, de domestique,
femme ou homme, qui ne s’arrange avoir vacances ces jours-là, se
faire congédier s’il le faut, jour de férie et liesse générales
- réminiscences lointaines des Bacchanales, de ce retour annuel
à l’âge d’or du bon Saturn, que fêtaient les Romains et durant
lequel esclaves et maîtres voulaient se sentir, l’espace d’un matin,
égaux devant la joie.
Assurément, ce n’est plus
au cri d’Io Saturnalia que s’ouvrent les rejouissances d’à
présent, mais c’est tout comme; car les Roumains ont aussi leur
appel à la fête, Au gui l’an neuf (49, p. 5).
În preajma Crăciunului,
oamenii îşi procură măcar o cracă de vîsc
(cracă de aur) pe care s-o aibă în casă
între Crăciun şi Anul Nou.
S-a păstrat din
vremi imemoriale credinţa că craca de aur aduce
noroc, că le merge bine în anul următor celor care stau
sau se sărută sub craca de vîsc în noaptea de Crăciun
şi/sau în noaptea de Anul Nou (v. şi 21, p. 245, 40,
p. 70, 47, passim etc.). Din aceste credinţe, altădată
de uz comun în toată Europa (v. şi 47, passim) s-au mai
păstrat ici-colo unele relicte: Dacă nu e vîsc,
nu e nici noroc, spun ţăranii din }ara Galilor, de
exemplu (4.5, p. 86).
O manifestare cu acelaşi
scop este uratul cu Sorcova, în care, înainte vreme, urarea
se făcea în timp ce corpul celui sorcovit era atins ritmic
cu creanga de aur (crăci de vîsc), nu
cu flori artificiale, din hârtie, ca astăzi, cum reţine,
în exclusivitate, Dex-ul, ceea ce ascunde semnificaţia şi
imaginea reală a obiceiului.
De unde hârtie şi
flori artificiale cu milenii în urma? Urarea copilului cu sorcova
(reprezentare a anului nou) nu se putea face decît cu crăci
de vîsc, interpretate şi ca talisman, căci
nu se cunoaşte o altă plantă purtătoare de
noroc ca vîscul (v. şi 41, p.23).
7.5 Cum era de aşteptat,
credinţele referitoare la virtuţile crăcii de
aur se regăsesc în toată Europa, populată par
des migrations éloignées dans l’espace et dans le temps (v.
§ 6.3) din habitatul de formare a popoarelor şi limbilor europene.
7.6 Sir George James
Frazer, autorul Crengii de aur, o semi-istorie a răspîndirii
mitologiei vîscului, în 13 volume, (v. ref. 4.1-4.5, un rezumat
al operei) şi-a construit cu craca de aur un propriu
nimb mitologic, nejustificat. În fond, Frazer este un simplu
compilator al unor informaţii fixate în biblioteci, rămas
la nivel descriptiv, cu o sistematizare defectuoasă, cu repetări
numeroase şi supărătoare. În ce priveşte interpretările
sale, calificativul mărginit dat de Vasile Lovinescu
ni se pare îndreptăţit: Şi ca să nu lipsească
profanarea nici aici, Creanga de aur serveşte
de emblemă celei mai importante părţi a operei lui
J.G. Frazer (The Golden Bough) în mărginita
interpretare pe care o dă miturilor, redusă exclusiv la
fenomenul de primenire a naturii (41, p.15-16).
Fiind un ins de bibliotecă,
Frazer s-a îndeletnicit cu excerpte din scrierile altora,
fără să vadă mai departe. Opera sa ignoră
tot ce nu era scris în limbile occidentale. De aceea, spaţiul
românesc, straveche vatră etnică şi folclorică,
din care provin cel mai multe din relictele pe care le însăilează
Frazer în volumele sale, nu apare în ele decît cu referire
la saşii şi ţiganii din Transilvania şi cu totul
întâmplător şi la românii din Transilvania (f. rar), exclusiv
pe baza scrierilor unor autori germani.
De aceea opera sa lasă
impresia de improvizaţie, de bazar cu de toate şi de peste
tot, în care ideea cărţii, dincolo de colecţia de
relicte, nu se vede. În compendium cel puţin, regretabil pentru
o opera care se vrea ştiinţifică, nu se fac trimiteri
la sursele care au furnizat materia operei sale.
Cu toate defectele majore
ale acesteia, nedispunînd de sursele folosite de Frazer,
am fost nevoiţi să recurgem la lucrarea sa pentru a stabili,
măcar parţial, unele din atributele care au făcut
faima crăcii de aur.
7.7 Informaţiile
disponibile în credinţele populare din diverse timpuri şi
locuri atestă că frunzelor tinere şi ramurilor de
vîsc (crăcilor de aur) li se atribuiau puterile
prezentate în continuare:
a. deschiderea porţilor
infernului şi asigurarea ieşirii, viu şi nevătămat,
din împărăţia subpământeană(42, C. VI)
b. leac pentru toate -
numele vîscului în celta modernă din Bretania, }ara
Galilor, Irlanda şi Scoţia (4.5, p. 83) sau remediu
universal (4.5, p. 78, 83), bun la toate, panaceu pentru
toate relele (4.5, p. 80)
c. remediu pentru toate bolile
copiilor (4.5, p. 82); se agaţă la gîtul copiilor pentru
a-i feri de rele (4.5, p. 83); se pune în leagănul pruncilor
pentru a-i apăra de vraja zînelor, ca să nu-i transforme
în elfi (4.5, p.164)
d. vindecă (toate) rănile
şi ulceraţiile (4.5, p. 78, 83, 172)
e. leac contra epilepsiei
(4.5, p. 78, 83, 84; 21, p. 251)
f. antidot împotriva otrăvurilor
(4.5, p. 78, 83)
g. leac pentru multe suferinţe
(4.5, p. 79); fereşte oamenii şi animalele de rele (4.5,
p. 86)
h. stimulator (4.5, p. 79),
leac contra sterilităţii, ajută femeile să aibă
copii, fecundează animalele sterpe (4.5, p. 78, 79, 80).
O legătură de vîsc
dată primei vaci care a fătat după anul nou asigură
o producţie sporită de lapte (4.5, p. 85).
i. asigură rod bogat
grădinilor (4.5, p. 80), grăbeşte creşterea
recoltei şi o fereşte de neghină şi de paraziţi
(4.5, p. 86, 91)
j. o cracă de vîsc
pe prag alungă visele rele (4.5, p. 85), o cracă sub pernă
aduce vise prevestitoare (4.5, p. 86, 171), iar o floare sub pernă
îl arată în vis pe cel care o va cere de nevastă pe fată
(4.5, p.171)
k. vîscul stinge focul
(4.5, p. 79, 84), apară contra trăznetului şi fulgerului
(4.5, p. 85); o cracă de vîsc atârnată de tavanul
odăilor protejeaza împotriva relelor în general şi a incendiului
în special (4.5, p. 84, 85, 163).
l. oferă protecţie
eficace împotriva vrăjitoriei şi a magiei (4.5, p. 85,
89, 167, 173)
m. asigură succes la
vînătoare (4.5, p. 83)
n. deschide toate broaştele
(4.5, p. 85)
o. se poartă ca talisman
la război (4.5, p. 80)
p. descoperă comorile
îngropate (4.5, p.167-172)
q. vîscul este considerat
nemuritor (4.5, p. 94), viaţa stejarului fiind în vîsc
(4.5, p.162); vîscul sacru este căzut din cer, iar tot
ce creşte pe stejar este trimis din cer (4.5, p. 81, 177).
Această simplă
enumerare de virtuţi mitice dă dimensiunea importanţei
vîscului, a crăcilor de aur şi justifică
organizarea unei mari sărbători în cinstea acestei plante-zeitate
bună pentru oamenii din aurora istoriei, planta care le
asigura soluţii salutare pentru grijile, durerile şi nevoile
lor. Această sărbătoare a fost dedicată moşilor
aducători de leacuri salvatoare.
Iată şi o referinţă
recentă: En Occitanie - surtout en Rouergue - comme dans
une grande partie de la Roumanie, on croit encore que le gui
(vîscul) apporte le bonheur à la maison dans laquelle
il se trouve (Mitu Grossu, Occitan et roumain,
p. XV).
7.8 Pe lângă virtuţile,
mai mult sau mai puţin, mitice, reţinute de Frazer,
medicina populară românească folosea şi, pe alocuri,
foloseşte încă (21, p. 251):
a. ceai din frunze de vîsc
de pe păr contra astmului;
b. frunzele şi fructele
pentru băi contra durerilor reumatice;
c. ceai din frunze, în emfizem
pulmonar şi tuberculoză pulmonară, dar şi contra
crampelor şi contra epilepsiei;
d. ceaiul din vîsc,
pir şi flori de păducel, luat de trei ori pe zi, cîte
o linguriţă înainte de masă, este recomandat contra
hipertensiunii;
e. un extract, realizat cu
rachiu, se lua ca fortifiant;
f. ramurile de vîsc de
stejar se fierbeau, iar decoctul se bea, pe nemâncate, contra vătămăturilor;
g. vîrfurile crăcilor
se uscau, se pisau, se amestecau cu sare şi se dădeau
în mâncare mieilor care aveau viermi în nas;
h. Se mai folosea:
- în boli femeieşti;
- în boli asmatiforme, în
epilepsie şi ca hipotensiv;
- în hrana animalelor, ca
să se îngraşe;
Cu vîsc colorează
podgorenii ţuica în galben.
Şi în medicina modernă
i se recunosc vîscului numeroase virtuţi terapeutice.
Astfel, în boli interne este considerat: hipotensiv puternic, cardiotonic,
antimitotic (cu acţiune antitumorală, utilizat în anumite
forme de cancer), coborîtor al ritmului cardiac, antispasmodic etc.
De aceea este utilizat în: ateroscleroză, afecţiuni cardiace,
hipertensiune arterială, tulburări renale cauzate de hipertensiune,
tumori, inclusiv de natură canceroasă, tahicardie, tuse
convulsivă, astm, sughiţuri persistente (45, p.192, 193).
Pentru alte întrebuinţări
în medicina naturistă, a se vedea şi referinţele:
38, p. 334-336, 39, p. 47, 44 şi 96 etc.
După cum se vede,
unele utilizări ale vîscului în medicina populară
şi în etnobotanica românească nu sînt cunoscute de Frazer.
Biochimia contemporană
a stabilit că vîscul conţine ca principii active:
saponozide triterpenice, alcooli (viscoli), amine (colina,
acetilcolina), aminoacizi, vitamine (C şi E), glicozizi, polipeptide
(viscotoxina).
Acţiuni farmacologice:
hipotensor accentuat, vasodilatator coronarian şi periferic,
antispasmodic.
Recomandări majore:
hipertensiune.
Alte recomandări:
ateroscleroză şi tulburări circulatorii, crize de
astm, tuse convulsivă, sughiţuri persistente, migrene
(legate de creşterea tensiunii).
Ecologie, răspîndire:
Vîscul creşte, ca semiparazit, pe aproape toate speciile
de foioase, mai rar pe conifere, putînd apărea şi pe arbori
fructiferi (cireş, prun, măr, păr). În România este
răspîndit în toată ţara, mai ales în Transilvania
(toate judeţele, dar în special Cluj, Sălaj, Bihor, Braşov,
Mureş) ceea ce explică răspîndirea cunoştinţelor
şi utilizărilor sale în Europa postneolitică, Transilvania
şi zonele pericarpatice constituind în neolitic Officina
gentium.
Datele de biochimie,
farmacologie, ecologie de mai sus din Ghidul plantelor medicinale
uzuale, v. ref. 52, p. 38.
Spre deosebire de vîscul
de stejar, venerat la celţi ş.a., care are frunze
căzătoare, vîscul medicinal folosit în Spaţiul
Carpatic este verde şi peste iarnă.
În Spaţiul primordial
al Europei, cel Carpatic, pe ambii versanţi ai lanţului
Carpatic, se găseau numeroase mânăstiri în care vieţuiau,
după principiile dreptăţii, sihaştri-isihaşti
carpatici care aveau unele cunoştinte de fitoterapie. Într-o
ţară acoperită în proporţie de cca 79% de păduri
(Pădurile României, p.163), cu sate rare, ierni grele şi
lungi, iarna mai ales, datorită lipsei fructelor şi legumelor
verzi, lipsa de vitamine era acută, iar în absenţa din
alimentaţie a vitaminei C, oamenii acelor timpuri se îmbolnăveau
de scorbut. În aceste situaţii, isihaştii carpatici recoltau
crăci de vîsc şi le duceau în sate, învăţându-i
pe oameni cum să le folosească, pentru ei şi pentru
animalele lor (decoct, infuzie, tocarea şi mâncarea frunzelor
verzi crude) pentru a se vindeca de această boală cumplită,
înainte de a se cunoaşte existenţa vitaminei C.
Un astfel de călugăr,
purtând în spinare desaga doldora cu crăci sacre, era numit
de săteni Moşul cu crăci sau Moş Crăciun.
Din cele prezentate în
acest studiu, rezultă că sărbătoarea Crăciunului,
a Crăcilor sacre, vindecătoare, a fost instituită,
demult, în preistorie, ca reflex al unui aspect existenţial
vital. Nu se găseşte nici o legătură cu vreo
naştere.
Astfel de legături,
dar artificiale, apar târziu, pe ţărmurile Mediteranei,
unde inexistenţa de ierni aspre făcuse ca sensul originar
al sărbătorii să cadă în uitare, datorită
schimbării condiţiilor de mediu.
B
I B L I O G R A F I E
1 CASELLI, D. Crăciunul la diferite
popoare, Bucureşti, Institutul de Arte grafice şi
editură Minerva, 1915, 118 p.
2 BRAIA, Ion
(Preot Prof. Dr.) Dicţionar de teologie ortodoxă,
Ed. Institutului Biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, 1981, 400 p.
3 SOZOMEN,
Istoria bisericească, Bucureşti, Tipo-litografia
cărţilor bisericeşti, 1897, 384 p.
4 Frazer, George
James. Creanga de aur, Ed. Minerva, 1980.
4.1 vol. I, 284 p.
4.2 vol. II, 334 p.
4.3 vol. III, 352 p.
4.4 vol. IV, 318 p.
4.5 vol. V, 318 p.
5 POPOVICI Euseviu.
Istoria bisericească universală (traducere din
limba germană), Bucureşti, Tipografia cărţilor
bisericeşti, 1925.
5.1 vol. I, 458 p.
5.2 vol. II, 438 p.
6 ROSETTI, A.
La linguistique balkanique ..., Bucureşti, Ed. Univers,
1985, 484 p.
7 DENSUŞIANU,
Ovid. Istoria limbii române, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică,
1961.
7.1 vol. I, 320 p.
7.2 vol. II, 456 p.
8 RAPSON, E.J.
(edited by). The Cambridge history of India, volume I Ancient
India, Cambridge, At the University Press, 1922, 8 vol. 8.1: vol.
I, 822 p.
9 GHEORGHE, G.
Elemente arhaice în spiritualitatea populară românească,
în "Revista de Etnografie şi Folclor" nr. 1/1988,
p. 47-62. etc.
10 MUŞU,
GH. Din mitologia tracilor, cap. Vestigii ale cultului
solar: Crăciunul, Bucureşti, Ed. Cartea Românească,
1982, 194 p.
11 PAMFILE, T.
Sărbătorile la români. Crăciunul, Bucureşti,
1914.
12 BAYET, Albert.
Istoria Franţei (traducere din franceză), Bucureşti,
Ed. Forum, f.a.
13 SADOVEANU,
Mihail. Creanga de aur. The Golden Bough; ediţie
bilingvă româno-engleză, Bucureşti, Ed. Minerva,
1981, 398 p.
14 MIHĂILĂ,
G. Dicţionar al limbii române vechi (sfîrşitul
sec. X, începutul sec. XVI), Bucureşti EER, 1974, 348 p.
15 BOLOCAN, Gh.
et al. Dicţionarul elementelor româneşti din documente
slavo-române, Bucureşti, Ed. Academiei, 1981, 370 p.
16 GETICUS.
La Dacie hyperboréenne, Puiseaux, Ed. Pardes, 1987, 134 p.
17 x x x Atlas
pentru istoria României, Bucureşti, E.D.P., 1983.
18 CANDREA, I.
Aurel. Folclorul medical român comparat. Privire generală.
Medicina magică, Bucureşti, Casa Şcoalelor,
1944, 478 p.
19 x x x A
magyar nyelv történeti - etimológiai szótára, Budapest, Akadémiai
Kiadó, 1970, vol. II.
20 ZANNE, A.
Iuliu. Proverbele Românilor, Bucureşti, Editura
Librăriei SOCEC & Comp., 1895 - 1912, 10 vol.
20.1 vol. I, 1895, LXII+768 p.
20.6 vol. VI, 1901, XXV+776 p.
21 BUTURĂ,
Valer. Enciclopedie de etnobotanică românească,
Bucureşti, E.S.E., 1979, 282 p.
22 BORZA, Al.
Dicţionar etnobotanic, Bucureşti, Ed. Academiei,
1968, 320 p.
23 SIMONESCU,
Dan (studiu şi texte de ...) Literatura românească
de ceremonial. Condica lui Gheorgachi, 1726, Bucureşti,
Fundaţia Regele Carol I, 1939, 334 p.
24 MIKLOSICH,
Fr. Lexicon Palaeoslovenico-Graeco-Latinum, Vindobonae,
Guilelmus Braumueller, 1862 - 1865, 1 171 p.
25 DUMITRIU,
Anton. Cartea întâlnirilor admirabile, Bucureşti,
Ed. Eminescu, 1981, 318 p. Cap. Terra mirabilis sau Întâlnirea cu
pământul natal, p. 280-315.
26 DUMITRIU,
Anton. Retrospective, Bucureşti, Ed. Tehnică,
1991, 248 p.
27 PAPAHAGI,
Tache. Dicţionarul dialectului aromân, general şi
etimologic, Bucureşti, Ed. Acadmiei, 1963, circa
1 300 p.
28 LAUMONIER,
Jean. La nationalité française. Les hommes, Paris, Chamuel
Editeur, 1892, 382 p.
29 STRABON.
Geografia, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică:
29.1 vol. I, f.a., 736 p.
29.2 vol. II, 1974 868 p.
29.3 vol. III, 1983, 782 p.
30 HESIOD.
Opere, Bucureşti, Ed. Univers, 1973, 112 p.
31 x x x Dicţionarul
Acadmiei Române Tomul I, partea II, lit. C, Bucureşti,
Tipografia ziarului Universul, 1940.
32 ELIADE, Mircea.
Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Bucureşti,
ESE, 1986, vol. II, 526 p.
33 DUBY, Georges.
Arta şi societatea 980 - 1420 (traducere din limba franceză),
Bucureşti, Ed. Meridiane, 1987, 2 vol.
34 SHARKEY, John.
Mystères celtes, une religion de l'insaisissable, (Traduit
de l'anglais) Editions du Seuil, 1975, 96 p.
35 CANDREA, I.A.,
ADAMESCU, Gh. Dicţionarul enciclopedic ilustrat,
Cartea Românească, Bucureşti, 1931, 1 950 p.
36 VULCĂNESCU,
Romulus. Mitologie română, Editura Acadmiei, 1985,
712 p.
37 ROSIER, W.
Histoire illustrée de la Suisse, Genève, Librairie Payot,
1926, 224 p.
38 POPESCU, Marin
(Marius). Galenoterapia (Vindecarea bolilor prin
"ierburi"), Bucureşti, 1943, 365 p.
39 DECAUX,
François. La médecine par les plantes, Paris, Editions
Duchartre, f.a., 95 p.
40 OPRIŞ,
Tudor. Bios, Bucureşti, Ed. Albatros, 1987, vol.
II, 366 p.
41 LOVINESCU,
Vasile. Creangă şi creanga de aur, Bucureşti,
Ed. Cartea Românească, 1989, 408 p.
42 VIRGILIUS,
Publius Maro, Oeuvres, Paris, Librairie Hachette, 1919, 902
p.
43 BĂRBULESCU,
C. Analiza istorică a basmului românesc "Fata cu
mâinile tăiate" (Ath. 806), în “Revista de Etnografie
şi Folclor”, Bucureşti, 1966, p. 27 - 40.
44 P#RVU, Constantin
et al. Călăuză în lumea plantelor şi animalelor,
Bucureşti, Ed. Ceres, 1985.
45 ALEXANDRU
PEIULESCU, Maria şi POPESCU, Horia. Plante medicinale
în terapia modernă, Bucureşti,
Ed. Ceres, 1978, 305 p.
46 DUMITRIU,
Anton. Orient şi Occident, Bucureşti, 1943,
202 p.
47 BITARD Adolphe.
Sărbătoarea Crăciunului la diferite popoare (Traducere
din limba franceză de A.I. Theodor), Buzău, Librăria
şi Tipografia I. Călinescu, 1922, 33 p.
48 A.C. (Pr.).
Din datinele noastre strămoşeşti şi creştineşti,
la Crăciun şi Anul Nou, Brăila, Tipografia Românească,
1925, 22 p.
49 BACHELIN,
Leo. Chansons de Noël en Roumanie. În volumul Noël en
pays neuchatelois et sur terres etrangères, Noël 1891, Neuchatel,
Attinger Frères Editeurs, 1891, 12 p.
50 MÜLLER, Eugen.
Le jour et les étrennes, histoire des fêtes et coutumes de la
nouvelle année chez tous les peuples, dans tous les temps. Ouvrage
illustré de 200 gravures d'après les documents autenthiques anciens
et modernes, Paris, Maurice Dreyfous Editeur, 540 p. + 1 pl.
51 BACHELIN,
Leo. Noël en Roumanie. Esquisse folkloriste (extras),
Neuchatel, 1895, 39 p.
52 CRĂCIUN,
Florentin, ALEXAN Mircea şi ALEXAN Carmen. Ghidul
plantelor medicinale uzuale, Bucureşti, Recoop 1988, 240
p.
53 DEVOTO, Giacomo.
Storia della lingua Romena e storia linguistica della Romenia
(din volumul "Origini indeuropee"), ap. Omagiu
lui Iorgu Iordan, Ed. Academiei R.P.R., 1958, p. 235 - 240.
54 HASDEU, B.P.
Sic Cogito, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1991, 256 p.
55 KÖPECZI, Bela
(Ed.) Histoire de la Transylvanie, Budapesta, Akademiai
Kiado, 1992, 743 p.
56 BARTÓK, Béla.
Melodien der rumänischen Colinde (Weinachtslieder), 484 Melodien
mit einem einleitenden Ansatz, Viena, 1935.
57 ALEXANDRU,
Tiberiu. Béla Bartók despre folclorul românesc, Bucureşti,
1958.
58 BARTÓK, Béla. Cântece poporale româneşti din
Comitatul Bihor (Ungaria), Bucureşti, 1913.
de Gabriel Gheorghe
preluare de pe http://getica.go.ro/craciun.htm
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu