Introducere la Epistola către Coloseni

1. Autorul: Epistola către Coloseni este o scrisoare a apostolu­lui Pavel care se prezintă cu numele şi slujba lui, apostol al lui Christos, prin voia lui Dumnezeu, nu prin voia sa, semnându-se personal (1:1 şi 4:18). Prin epistola sa, apostolul vrea să-şi aducă contribuţia, astfel încât biserica creştină din Colose să rămână întemeiată pe învăţătura corectă şi să crească.

2. Destinatarul: Biserica din Colose – Oraşul Colose, aflat în provincia Frigia, parte din provincia romană Asia Proconsulară (Asia Mică), era un oraş în valea Lykos, care era renumită pentru fertilitatea ei. Situat pe unul din cunoscutele drumuri de negoţ, Colose a fost un oraş mare şi bogat, unul din cele mai renumite din Asia Mică. Biserica creştină din acest oraş a fost înfiinţată de Epafras, Pavel însuşi neajungând niciodată acolo (2:1). Se pare că Eprafas fusese convertit prin Pavel, în timpul şederii acestuia timp de trei ani la Efes (în cea de-a treia lui călătorie misionară) (Fapte 19:10). Credincioşii Bisericii din Colose erau în cea mai mare parte ne-evrei (păgâni) de origine frigiană, a căror religie anterioară fusese foarte emoţională şi mistică (1:21,27; 2:13), şi care se adunau în casa lui Filimon (Filim. 2). Conducătorul bisericii din Colose, Epafras, 1-a vizitat pe Pavel în Roma şi i-a descris situaţia din Colose (1:7). Ca urmare, Pavel a scris Epistola către Coloseni spre mijlocul perioadei sale de prizonierat în Roma, în jurul anului 62 d. Cr. Tot în această perioadă au fost scrise şi Epistolele către Filimon, Efeseni şi Filipeni. Tihic este menţionat drept cel care a dus epistola la destinaţie, însoţit fiind de sclavul convertit Onesim din Colose (4:7,9).

3. Scopul: Epafras 1-a înştiinţat pe Pavel despre situaţia din Colose. Existau două mari probleme:

·         Legalismul iudaic -  În Colose exista o mare comunitate iudaică. Aceşti iudei descindeau din cele 2000 de familii dislocate din Palestina de către armatele biruitoare ale regelui Siriei, Antioh cel Mare (223-187  î. Hr.) şi aduse în Frigia pentru colonizarea ţinuturilor lipsite de braţe de muncă. - Învăţătorii eretici din mediul iudaic au adus intrigi în Biserică (formată în cea mai mare parte din ne-evrei de origine frigiană) şi au vrut să înşele biserica cu o nouă formă de legalism. Ei propovâduiau fap­tul că la mântuirea deplină se poate ajunge numai prin respectarea legilor evreieşti referitoare la mâncare şi a sărbătorilor iudaice şi prin ritualul circumciziei, de fapt, prin ţinerea Legii (2:11-16). Pe lângă „numai Christos" ei au adăugat vechea cale iudaică „...şi Legea” („Christos şi Legea”).

·      Filozofia greacă, în general, şi gnosticsmul, în special - În acelaşi timp, pe lângă învăţătorii legalişti din mediul iudaic, în Colose se aflau şi învăţătorii eretici gnos­tici. Aceştia îşi trăgeau originea din mistica orientală şi filozofia grea­că. Gnosticii se făleau cu cunoştinţele lor raţionale (numele lor venind de la grecescul „gnōsis”, care însemna „cunoaştere bazată pe raţiune”). Adepţii acestui curent pretindeau că posedă informaţii superioare celor deţinute de apostoli şi încercau să creeze impresia că nimeni nu poate fi cu adevărat fericit, şi implicit şi mântuit, dacă nu era iniţiat în tainele cultului lor şi nu poseda cunoştinţele lor. (vezi mai jos seţiunea cu titlul „Gnosticsmul”). Prin urmare, învăţătura lor era „Christos şi...”! „Christos şi cunoaşterea pentru cei iniţiaţi” (2:8), „Christos şi puterile îngereşti ca mijlocitori (intermediari) nece­sari” (2:18) şi „Christos şi asceza severă” (2:20), toate în scopul ajungerii la „plinătatea lui Dumnezeu” („pleroma”) prin „gnoză” (cunoaştere sau cunoştinţă bazată pe raţiune). După cum am mai spus, credincioşii Bisericii din Colose erau ne-evrei de origine frigiană, a căror religie anterioară fusese foarte emoţională şi mistică. Ei căutatu să ajungă la plinătatea lui Dumnezeu şi, când în mijlocul lor au venit învăţători care au adus o filozofie care promitea o cunoaştere mistică şi raţională a lui Dumnezeu, ei au fost atraşi de aceasta.

·      Cine se atinge însă de „numai Christos", acela subminează temelia. Pavel i se Împotriveşte acestuia cu toată hotărârea şi claritatea. El însă nu disecă ereziile în detaliu, nici nu se pierde într-o apologie ab­stractă, ci el le descrie colosenilor întreaga slavă şi plinătate a lui Christos şi îi întăreşte împotriva oricărei amăgiri. Acolo unde lu­minează Christos, toate celelalte trebuie să pălească.

Gnosticismul

Situată în sud-vestul Frigiei (parte din provincia romană Asia Proconsulară), în Asia Mică, lângă Laodicea, cetatea Colose era împânzită de misticism oriental. Îşi făcuse apariţia şi se bucura de succes şi gnosticismul combinat cu filozofia greacă panteistă a demiurgului.

Gnosticismul era o filozofie care pune accentul pe căutarea unei cunoaşteri superioare. Gnosticii învăţau că această cunoaştere nu era intelectuală, dar era o cunoaştere pe care creştinul de rând era incapabil să o cuprindă. Îndată ce un credincios ajungea în posesia acestei cunoaşteri extraordinare prin raţiune, credeau gnosticii, el a primit „mântuirea”.

Prin urmare, gnosticismul era încercarea de a face din „ştiinţă” o înţelegere superioară a religiei, o privire a misterelor ei. Cu alte cuvinte, gnosticismul raţiona religia. „Gnoza” (cunoaşterea sau cunoştinţa bazată pe raţiune) era deci o filozofie religioasă, fiind cea mai înaltă concepţie filozofică a timpului.

În timpul lui Pavel, în Colose exista un gnosticism amestecat cu idei din iudaism şi din creştinism.

Pe deoparte, gnosticsmul iniţial spunea că :

• Deoarece Divinitatea era bună, iar materia rea, Divinitatea (Dumnezeu) nu a creat acest univers direct, nemijlocit, ci a creat (prin emanaţie proprie) o fiinţă divină care a creat la rândul ei altă fiinţă divină, până când una (ultima) din aceste fiinţe divine create (eoni), Demiurgul,  a creat universul fizic. Aceşti eoni erau consideraţi fiinţe divine intermediare între Divinitate şi om. Christos era cea mai înaltă emanaţie, Eonul Superior, numit Mintea (NOUS), Raţiunea sau CUVÂNTUL (LOGOS), fiind un intermediar  între Divinitate şi om.

• Prin urmare, „pleroma” („plinătatea”) desemna lumea spirituală dimprejurul Divinităţii primordiale (Fiinţa divină), fiind constituită de totalitatea eonilor (fiinţe divine emanate din Divinitate – Dumnezeu) – Christos fiind unul dintre eonii care formau „pleroma” Dumnezeirii.

Pe de altă parte, gnosticsmul iudeo-creştin avea, printre altele, două idei principale, care au evoluat în timp:

• Christos era cea mai înaltă emanaţie care alcătuia „pleroma”, Eonul Superior, numit Mintea (NOUS), Raţiunea sau CUVÂNTUL (LOGOS), fiind un intermediar  între Divinitate şi om.

• Acest eon (Christos) a pogorât asupra omului Isus la botez, părăsindu-L cu puţin timp înainte de răstignire. Mai exact, porumbelul care s-a pogorât peste Isus la botez era eonul Christos (puterea lui Christos), care s-a pogorât peste omul Isus. Această putere l-a părăsit însă pe omul Isus  înainte de a muri pe cruce. Deci cel care a murit pe cruce a fost doar „omul” Isus, nicidecum Christos, Dumnezeu în trup.

• Christos a lăsat lumii gnoza (cunoaşterea prin raţiune), prin care se poate ajunge în contact cu Divinitatea şi prin care se ajunge la mântuire (mântuire prin această cunoaştere raţională şi mântuire din materia rea)

Dar, conform adevărului biblic, Christos nu este unul din eonii care formează pleroma Dumnezeirii, ci El este Dumnezeu, în El locuind pe deplin plinătatea Dumnezeirii.

Răspunsul lui Pavel la gnosticism

A.     GNOSTICISM 1)      Spirit exclusivist (erau aristocraţii înţelepciunii) 2)      Idei speculative cu privire la creaţie; după ei, deoarece Divinitatea era bună, iar materia rea, Divinitatea (Dumnezeu) nu a creat acest univers direct, nemijlocit, ci a creat (prin emanaţie proprie) o fiinţă divină care a creat la rândul ei altă fiinţă divină, până când una (ultima) din aceste fiinţe divine create (eoni), Demiurgul,  a creat universul fizic. Aceşti eoni erau consideraţi fiinţe divine intermediare între Divinitate şi om. Christos era considerat o fiinţă divină creată din această lungă serie de făpturi create. De fapt, Christos era cea mai înaltă emanaţie, Eonul Superior, numit Mintea (NOUS), Raţiunea sau CUVÂNTUL (LOGOS). 3)      Etica lor practică era:  sau ascetismul (influenţat de stoicismul[1] grec), acel sistem de renunţare la sine sau chiar auto-torturare, în efortul de a atinge o stare spirituală mai înaltă,                                                               sau imoralitatea fără frâu (cu rădăcini în epicurismul[2] grec), trăind în satisfacerea tuturor tuturor plăcerilor trupeşti, afimând că trupul nu are nici o importanţă şi prin urmare plăcerile trupeşti nu afectează viaţa spirituală a omului.

B.     RĂSPUNSUL LUI PAVEL „Pe El Îl propovăduim noi, şi sfătuim pe orice om, şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm pe orice om desăvârşit în Hristos Isus.“ (Col. 1:28) „El este chipul Dumnezeului celui nevăzut, Cel întâi născut din toată zidirea. Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El şi pentru El. El este mai înainte de toate lucrurile, şi toate se ţin prin El. El este Capul trupului, al Bisericii. El este Începutul, Cel întâi născut dintre cei morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea. Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El“ (Col. 1:15-19) „Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii.“ (Col. 2:9) „Nimeni, dar, să nu vă judece cu privire la mâncare sau băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare, cu privire la o lună nouă sau cu privire la o zi de Sabat, care sunt umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Hristos.“ (Col. 2:16-17) „Dacă aţi murit împreună cu Hristos faţă de învăţăturile începătoare ale lumii, de ce, ca şi cum aţi trăi încă în lume, vă supuneţi la porunci ca acestea: „Nu lua, nu gusta, nu atinge cutare lucru!”? Toate aceste lucruri, care pier odată cu întrebuinţarea lor şi sunt întemeiate pe porunci şi învăţături omeneşti, au, în adevăr, o înfăţişare de înţelepciune, într-o închinare voită, o smerenie şi asprime faţă de trup, dar nu sunt de niciun preţ împotriva gâdilării firii pământeşti.“ (Coloseni 2:20-23) „De aceea, omorâţi mădularele voastre care sunt pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este o închinare la idoli. Din pricina acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării. Din numărul lor eraţi şi voi odinioară, când trăiaţi în aceste păcate. Dar acum lăsaţi-vă de toate aceste lucruri: de mânie, de vrăjmăşie, de răutate, de clevetire, de vorbele ruşinoase care v-ar putea ieşi din gură. Nu vă minţiţi unii pe alţii, întrucât v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi cu faptele lui,“ (Col. 3:5-9)

4. Tema şi Conţinutul: Epistola către Coloseni este o epistolă christică. _„Numai Christos” este tema şi conţinutul ei.

Tema: Deşi erezia coloseană conţinea multe elemente diverse, aceasta nega, în esenţă, suficienţa lui Christos pentru mântuire. Prin urmare, nu este surprinzător că supremaţia şi suficienţa lui Christos devine tema epistolei către Coloseni. Astfel, Pavel declară faptul că Christos este pre-eminent, adică Superior absolut tuturor fiinţelor create şi tuturor lucrurilor. Pavel contracarează cu măiestrie erorile apărute în Colose, prin etalarea gloriilor Persoanei şi lucrării Domnului nostru Isus Christos. Ereticii gnostici căutau plinătatea („pleroma”) Dumnezeirii - şi prin ea pe Dumnezeu -, prin gnoză (cunoaştere raţională), ei spunând că Christos este doar unul dintre eonii care alcătuiesc „pleroma”. Dar, Pavel le răspunde: „în El [Christos] locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii“ (2:9). Ei căutau cunoştinţa superioară necesară pentru mântuire; dar, Pavel scrie că în Christos „sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei“ (2:3). Ei se închinau îngerilor, crezând că fiinţele angelice îi puteau ajuta să ajungă la mântuire; dar, Pavel a scrie că credincioşii sunt desăvârşiţi în Christos (2:10). Ei practicau asceticismul, acel sistem stoic de renunţare la sine sau chiar auto-torturare, şi ţineau zilele sfinte iudaice, în efortul de a atinge o stare spirituală mai înaltă (v.16, 20-21); dar, Pavel scrie că aceste lucruri sunt doar o umbră, în timp ce esenţa este Christos (2:17, 22-23). Alţii practicau imoralitatea fără frâu, pe motiv că materia rea – şi deci şi trupul –; acestora Pavel le scrie aducând în discuţie omorârea mădularelor pământeşti, dezbrăcarea de omul cel vechi şi  îmbrăcarea cu omul cel nou (3:5-9).

Tema cărţii poate fi, deci, rezumată în cuvintele: „Christos este totul şi în toţi“(Col.3:11). El este Dumnezeu (2:9), Creator (1:16), Mântuitor (1:19; 2:13-14), şi Cap al Bisericii (1:18). Dorinţa lui Pavel în scrierea epistolei către Coloseni era ca noi să realizăm că Christos a venit „pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea“ (1:18).

Conţinutul: După salutul din intro­ducere (1:1-2), apostolul ÎI descrie pe Christos într-o primă parte (1:3-29) drept „plinătatea” („pleroma”) Dumnezeirii (v.19), arătând că „Christos este Pre-eminent”[3], adică Superior absolut, şi aducând astfel în discuţie „Supremaţia,  Întâietatea şi Suficienţa lui Christos”. El este Cel dintâi în creaţie şi în mântuire. El este Capul Bisericii şi Capul Noii Rase Umane. „Pe El Îl propovâduim noi...” (1:28), declară Pavel. Toate celelalte sunt erezii. În partea a doua (2:1-23) sunt descrise Per­soana lui Christos drept „taina lui Dumnezeu” şi planul Lui de mân­tuire din veşnicii. Ce rol să mai aibă aici toate înţelepciunile omeneşti? Lumea nu face altceva decât să continue să silabisească vechiul ABC al deşertăciunii şi al păcatului ei. Partea a treia (3:1-4:6) le prezintă colosenilor noua viaţă din şi cu Christos înaintea ochilor şi îi cheamă să trăiască ceea ce sunt şi ceea ce au devenit prin Christos („sfinţi în Christos” şi „sfinţi ai lui Christos”). În încheiere (4:7-18), găsim salutul colaboratorilor lui Pavel, printre care cei doi evanghelişti Marcu şi Luca, ei arătând astfel că împărtăşesc cele scrise.           

5. Asemănarea epistolei către Coloseni cu epistola către Efeseni: Epistola Coloseni se aseamănă uimitor de mult cu scrisoarea lui Pavel către Efeseni. Este însă o asemănare din care lipseşte ele­mentul repetiţiei. Efeseni îi priveşte pe cre­dincioşi aşezaţi cu Christos în locurile cereşti. Pe de altă parte, Coloseni îi priveşte pe pă­mânt, în timp ce Christos, Capul lor Glorificat, se află în cer. In Efeseni accentul se pune asupra faptului că credinciosul este în Chris­tos, în timp ce Coloseni Îl prezintă pe Christos, nădejdea slavei, în credincios. În Efeseni accentul cade pe Biserică, în ipostaza de „Trup” al lui Christos, „plinătatea Celui care împlineşte totul în toţi" (Efes. 1:23). De aici şi sublinierea unităţii Trupului lui Cristos. În Coloseni, poziţia de Cap a lui Christos este expusă pe larg în capitolul 1, împreună cu necesitatea de „a ne ţine strânşi de Cap” (Col. 2:18, 19), de a-I fi supuşi. Cincizeci şi patru din cele 155 de versete ale cărţii Efeseni sunt similare cu cele din Coloseni.

6. Actualitatea: Tocmai în zilele noastre Epistola către Coloseni este din nou actuală. Înşelarea Bisericii zilelor din urmă începe şi astăzi de la Persoana lui Christos: „omul bun Isus”, „omul blând” Isus, Isus cel pentru săraci, Isus cel politic, etc. O biserică şi o comunitate care nu rămâne în totalitate la Isus Christos cel biblic şi „în El” se poate să se mai numească „biserică”, dar ea nu mai este atunci o biserica creştină.

Erorile care existau la Colose continuă să se manifeste şi în vremea noastră. Gnosticismul a reapărut în sânul curentelor: Christian Science, Teosofie, Mormonism, Martorii lui Iehova, Unity şi al altor sisteme. Antinomianismul este caracteristic tuturor celor care spun că, întrucât trăim sub har, putem face ce dorim; nu trebuie să practicăm stăpânirea de sine, ci putem să dăm curs tuturor poftelor şi dorinţelor trupului. Legalismul iudaic îşi găseşte corespondentul modern în numeroasele sisteme religioase de vremea noastră, care propovăduiesc că omul poate obţine bunăvoinţa lui Dumnezeu prin propriile sale fapte, ignorând sau tăgăduind starea sa de păcat şi nevoia mântuirii exclusiv din partea lui Dumnezeu.

---

[1] Curent filozofic creat de Zenon în sec. IV î.e.n. în Grecia antică, care conţinea elemente materialiste în concepţia despre natură şi în teoria cunoaşterii, dar care în domeniul eticii se menţinea pe poziţii idealiste, propovăduind supunerea faţă de soartă şi considerând drept condiţie a fericirii eliberarea de pasiuni şi liniştea spiritului. // Curent filozofic în Grecia şi apoi în Roma antică, care conţinea elemente materialiste în ceea ce priveşte problema cunoaşterii şi care în domeniul eticii susţinea că oamenii trebuie să trăiască potrivit raţiunii, să renunţe la pasiuni şi la plăceri, să considere virtutea ca singurul bun adevărat şi să se dovedescă neclintiţi în faţa vicisitudinilor vieţii.

[2] Doctrină filozofică materialist-ateistă a lui Epicur, care îmbogăţeşte atomismul antic, iar în etică încearcă să creeze o teorie a plăcerii raţionale, la baza căreia stă un ideal individualist, de evitare a suferinţei şi de dobândire a unei fericiri senine, susţinând că cel mai rezonabil lucru pentru om este repaosul, liniştea şi nu activitatea.

[3] mai presus decât alţii sau decât altele, superior absolut (ca valoare, poziţie, rang, merite etc.)