„către sfinţii şi fraţii credincioşi în Christos, care sunt în Colose: Har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru!” (Coloseni 1:2)
Membrii bisericii creştine din Colose sunt numiţi de Pavel „sfinţi”. Aceasta nu este însă o afirmaţie a calităţii, ci a relaţiei (şi implicit şi a poziţiei): ei sunt sfinţi, pentru că fac parte dintre sfinţi – adică, Îi aparţin lui Dumnezeu (Lev. 20:26 - semnif. termen. - ; 1 Petru 1:16; l loan 2:20). „Sfinţii” nu sunt fără păcat (1 Ioan 1:8-10), dar ei nu mai slujesc păcatul (Rom. 5:20). Ei au fost chemaţi din vechea lor existenţă, au fost „separaţi” de lume şi păcat (prin urmare sunt literal „sfinţi”) şi I-au fost atribuiţi lui Dumnezeu. „Sfinţii” nu se pot referi la o comoară de fapte bune făcute de ei înşişi; ei sunt sfinţiţi „în Christos” (1 Cor. 1:1), în El, a cărui lucrare îi mântuie. Oamenii devin „sfinţi” doar sub domnia lui Isus Christos ca cetăţeni ai Împărăţiei lui Dumnezeu. Ei trăiesc de la Isus Christos încoace, transformaţi de Duhul Sfânt şi supuşi însărcinării Lui. Acest lucru indică, prin urmare, spre Domnul nostru, care ne sfinţeşte El însuşi (Ioan 17:17-19).
Aşadar, termenul de „sfinţi” îi defineşte pe creştini în primul rând în relaţia lor cu Dumnezeu (sau poziţia lor în faţa lui Dumnezeu): separaţi de lume şi păcat, şi aparţinând lui Dumnezeu.
O ilustraţie a acestui lucru o putem găsi în Romani 6. În Christos, noi suntem morţi faţă de păcat (sau separaţi de păcat) şi vii pentru Dumnezeu (sau puşi deoparte pentru Dumnezeu). Ori aceasta este tocmai însemnătatea poziţiei (şi relaţiei) noastre de sfinţi. Iar a trăi ca „sfânt” este imposibil fără Christos, fără ajutorul dat de El prin Duhul Sfânt. Astfel, noi trebuie mereu să ne aducem aminte şi să recunoaştem ce a făcut El pentru noi şi ce ne-a făcut El pentru Sine şi pentru Întreaga Dumnezeire, şi să trăim pe baza acestui fapt. Mai exact, noi trebuie să ne asumăm poziţia de de sfinţi ai lui Christos, dată de El, prin credinţă, şi să practicăm starea de sfinţire, de separare de păcat şi de lume şi de dedicare pentru Dumnezeu, cu ajutorul Duhului Său cel Sfânt.
„În Colose” - acesta este relaţia cu lumea a acestor creştini. „Sfinţii” nu trăiesc în vid, scoşi cu totul din lume, pe un nor al preafericiţilor. Nu, oamenii lui Isus Christos trăiesc în mijlocul acestei lumi, dar nu sunt din lume, nu aparţin sistemului lumii (Matei 5:14; Ioan 17:14,18; Rom. 12:2; Filip. 2:15; 1 Ioan 2:15-17; 3:1,13; Evrei 11:9,13). „În Colose” este „indicaţia de loc” a lui Dumnezeu pentru creştini. Acest orăşel înstărit din sud-vestul provinciei Frigia din Asia Mică este locul în care trebuie să se dezvolte mărturia Evangheliei prin aceşti „sfinţi”. Ei sunt „sfinţi”, pentru câ Dumnezeu i-a „confiscat” prin Isus Christos pentru Sine şi ei sunt acum trimişii şi martorii Lui „în Colose”.
„Fraţii credincioşi” - cu aceasta se scoate în evidenţa relaţia dintre creştini: unul este fratele celuilalt, tocmai prin aceeaşi credinţă. Cine crede în Isus Christos este un frate cu cei care cred în El (Luca 22:32; Fapt. 1:15; 9:17; Rom. 8:29; 1 Cor. 8:11; 1 Ioan 4:21; Evrei 2:11,17; Apoc. 19:10). Credinţa leagă în frăţietate. A fi creştin nu înseamnă niciodată a lupta de unul singur, ci înseamnă întotdeauna luptă - părtăşie de viaţă şi de dragoste cu Domnul şi, prin aceasta, unii cu alţii. Pavel exprimă acest lucru şi prin imaginea trupului şi a mădularelor (Rom. 12:4; 1 Cor. 12:12; Efes. 4:16.).
De altfel, Pavel nu are intenţia să facă o deosebire între „sfinţi” şi „fraţii credincioşi”, pentru că ei reprezintă acelaşi grup de oameni.
În cele din urmă, apostolul accentuează prin adăugarea expresiei „în Christos” poziţia şi relaţia cu Isus Christos, care motivează toate celelalte lucruri. Din această legătură de viaţă şi credinţă rezultă toate celelalte.
„În Christos” exprimă două lucruri pentru credincioşi: - întreaga dedicare a dragostei lui Dumnezeu, care ne este dată în Isus Christos, în care avem totul deplin, atmosfera dragostei lui Christos, în care respirăm spiritual şi - răspunsul nostru la această dedicare şi dragoste: că ne ascundem în El şi avem încrederea deplină în această dragoste a lui Christos, că Îi încredinţăm viaţa noastră în întregime şi ne îndreptăm cu siguranţă neclintită spre viitorul Lui. „În Christos” - aceasta este o „localizare” spirituală, anume, trăirea în prezenţa şi sub călăuzirea Lui (Rom. 6:11; 8:1; 1 Cor. 1:9,30; 2 Cor. 2:14; 5:17; Col. 3:3).
În concluzie, „în Christos” este atmosfera în care respiră omul nostru spiritual, este afirmarea locului nostru (în prezenţa Lui), a conţinutului pentru viaţa noastră (prin harul Său) şi a existenţei noastre (în dragoste faţă de acest Domn).
După toate acestea, apostolul salută biserica din Colose cu salutul de har şi pace, salut care cuprinde darul deplin al mântuirii, întregul salut poate fi înţeles ca mulţumire şi ca rugăciune, ca îmbărbătare şi ca urare. Şi harul şi pacea reprezintă realitatea vieţii spirituale.
Noi avem harul în Isus Christos - şi avem nevoie de har. Noi trăim prin faptul că harul şi pacea lui Dumnezeu ne aşteaptă, ne ocrotesc din nou în fiecare zi. Prin urmare: „Harul să fie cu voi”. Din punct de vedere literar, salutul şi urarea aceasta sunt înrudite îndeaproape cu salutul grecesc obişnuit în general (în greacă, rădăcina cuvântului „har” este „fii bucuros”), fără a fi totuşi o formulă goală.
Mult mai mult, este promisiunea binecuvântării afecţiunii veşnice a lui Dumnezeu faţă de Biserică. Completarea salutului „... şi de la Domnul Isus Christos” (Rom. 1:7; 1 Cor. 1:3; 2 Cor. 1:2; Gal. 1:3; Efes. 1:2; Filip. 1:2 ş.a.) este omisă aici de Pavel, întrucât aceasta este deja cuprinsă, din punct de vedere al conţinutului, în acel „în Christos” din formula de adresare. „Harul” cuprinde lucrarea deplină de mântuire a lui Dumnezeu, care ne-a binecuvântat în Isus Christos. Pavel însuşi a trăit experienţa unui asemenea „har”, ca pe o binecuvântare complet nemeritată. Deoarece tocmai acest lucru se înţelege în primul rând prin termenul grecesc de „har”: dovada bunăvoinţei unui domnitor, care se apleacă de la înălţimea tronului său şi se apropie plin de îndurare de cel care vine să-i ceară ceva. O bunăvoinţă nemeritatâ şi dăruită printr-o dedicare mântuitoare: aşa acţionează Dumnezeu în Isus Christos. „Har” cuprinde întregul eveniment mântuitor; este acţiunea lui Dumnezeu care a avut loc pe crucea lui Isus, dar nu rămâne în final o acţiune vagă sau impersonală. Harul lui Dumnezeu a devenit persoană în Fiul Său. Prin suferinţa, moartea şi învierea Lui, Isus Christos a dat chip harului şi 1-a dedicat alor Săi (Rom. 3:21-24; 5:10; Gal. 2:15-21). „Har” este prin urmare o manifestare, ba chiar o Persoană - Isus Christos: „Harul şi adevărul au venit prin Isus Christos” (Ioan 1:17). Prin acest har suntem noi îndreptăţiţi, ni se acordă iertarea păcatului, îndreptăţirea înaintea lui Dumnezeu, chiar şi „făptura nouă” (Fapt. 15:11; Gal. 1:6; Efes. 2:5; 1 Petru 2:10).
Şi „pacea” este din punct de vedere biblic un termen personal.
Cei care fac parte din Israel se salută cu „şalom” („pace”) şi arată prin aceasta acelaşi lucru, anume, acţiunea mântuitoare a lui Dumnezeu, pe care Israelul a experimentat-o de-a lungul veacurilor şi care a păstrat Israelul de-a lungul timpului. în sens vechi-testamental, „şalom” înseamnă darul deplin al mântuirii lui Dumnezeu, care realizează părtăşia mântuitoare a legământului (Num. 25:12; Jud. 6:24; Ps. 29:11; 119:165; Is. 27:5; 48:18,22; 53:5; Ier. 29:11; Mica 5:4; şi Luca 2:14). Acum, în evenimentul nou-testamental al mântuirii, această pace a devenit Persoană - Isus Christos: „El este pacea noastră” (Efes. 2:14). În Isus Christos avem pace cu Dumnezeu (Ioan 14:27; Rom. 5:1; 1 Petru 5:14; Apoc. 1:4).
Cu „har” şi „pace”, Pavel le urează creştinilor din Colose binecuvântarea deplină a Evangheliei, care vine „de la Dumnezeu, Tatăl nostru”. „Dumnezeu", căruia noi Îi putem spune „Tată” - aşa ne-a învăţat în mod expres Christos (Matei 6:9). Aceasta este formula de încredere cu care creştinii I se adresează lui Dumnezeu şi din această calitate de Tată le dăruieşte El alor Săi mântuirea. Acest salut nu este superficial, rostit numai din curată politeţe. Cu o astfel de urare plină de binecuvântare se salută între ei „sfinţii în Christos Isus”. Ei se întâlnesc într-o asemenea sinceritate, cordialitate şi amabilitate, chiar şi atunci când încă nu se cunosc după înfăţişare. Cât de reci, de lipsite de conţinut, de rezervate au devenit în schimb adesea saluturile noastre, chiar şi între creştini!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu