„Toma, zis Geamăn, unul din cei
doisprezece, nu era cu ei când a venit Isus. Ceilalţi ucenici i-au zis deci:
„Am văzut pe Domnul!” Dar el le-a răspuns: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui
semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu
voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.” După opt zile, ucenicii lui
Isus erau iarăşi în casă; şi era şi Toma împreună cu ei. Pe când erau uşile
încuiate, a venit Isus, a stat în mijloc, şi le-a zis: „Pace vouă!” Apoi a zis
lui Toma: „Adu-ţi degetul încoace, şi uită-te la mâinile Mele; şi adu-ţi mâna,
şi pune-o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios.” Drept răspuns,
Toma I-a zis: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” „Tomo” i-a zis Isus, „pentru că
M-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut, şi au crezut.” (Ioan 20:24-29)
Ce
face oare ca sărbătoarea Învierii să fie dătătoare de curaj, şi de putere, şi
de speranţă, şi de biruinţă asupra întunericului?
Voi căuta astăzi să vă
arăt în ce constă splendoarea, unicitatea şi puterea sărbătorii Învierii Domnului
nostru, privind la experienţa pe care a avut-o Toma pus în faţa învierii lui
Isus. Învierea lui Isus din morţi a demonstrat fără putinţă de tăgadă că El este Fiul lui Dumnezeu şi Mesia cel promis. Nimeni în istoria omenirii nu a făcut şi nu poate face ceea ce a făcut Isus. El le-a spus ucenicilor Săi că va merge la Ierusalim. Acolo va fi arestat, va fi torturat, va fi ucis, iar a treia zi va învia din morţi. Şi exact aşa s-au întâmplat lucrurile. A treia zi El le-a apărut viu, şi timp de patruzeci de zile S-a întâlnit cu ei de vreo zece ori. Le-a dat voie să-L pipăie, ca să vadă că este real. A stat la masă cu ei, a mâncat cu ei şi a continuat în acele zile să le dea ultimele învăţături, înainte de a-i trimite ca misionari în toată lumea şi înainte de a Se înălţa la cer.
Apostolii nu fuseseră de acord cu mersul Lui la Ierusalim pentru răstignire. Ei aşteptaseră ca El să fie un Mesia revoluţionar, un luptător pentru libertate naţională şi socială, şi un rege mondial. Răstignirea Lui i-a lăsat dezamăgiţi, şi scandalizaţi, şi demoralizaţi. Dar învierea Lui din morţi le-a schimbat totalmente concepţia şi viaţa. Apostolul Pavel ne spune în Romani 1:4 că „învierea lui Isus din morţi le-a dovedit cu putere că Isus este Fiul lui Dumnezeu.”
Reacţia tipică la evenimentele din acele zile a
fost cea a apostolului Toma. El a plecat la ale sale după moartea lui Isus şi
nici nu a vrut să se mai întâlnească cu ceilalţi ucenici. Pentru el cauza era
pierdută. Ei fuseseră înşelaţi în aşteptările lor. Când ceilalţi i-au adus
vestea că Isus ar fi înviat şi ei L-ar fi văzut, el a spus categoric că până nu
vede el şi până nu pune el mâna în rănile făcute la cruce, ca să se convingă
personal că acest Isus înviat din morţi este o realitate, nu o nălucă, nu va
crede. Foarte probabil, el auzise şi
de alţi pretinşi, dar falşi Mesia, şi şi de unele idei gnostice care începuseră
să circule şi printre evrei încă din primul secol, idei care afirmau că Eonul
Christos (Mesia) a pogorât asupra omului Isus la botez, părăsindu-L cu puţin
timp înainte de răstignire. Mai exact, porumbelul care s-a pogorât peste Isus
la botez era eonul Christos (puterea lui Christos), care s-a pogorât peste omul
Isus. Această putere l-a părăsit însă pe omul Isus înainte de a muri pe
cruce. Deci cel care murise pe cruce a fost doar „omul” Isus, nicidecum
Christos (Mesia), şi nicidecum Dumnezeu în trup. În orice caz, Toma era
tulburat şi plin de îndoială.
Ceilalţi
ucenici, care avuseseră şi ei îndoială – experimentând aceleaşi sentimente ca
ale lui Toma –, i-au spus lui Toma despre învierea lui Isus („zis”
din Ioan 20:25 este „elegon”, verb la imperfect în greacă, ceea ce
indică o activitate continuă). Dar el nu s-a lăsat convins. El a vrut dovezi
fizice ale stării înviate a lui Isus.
Prin
urmare, este foarte important să vedem reacţia lui Toma când, după o săptămână,
Isus i-a apărut în faţă şi i-a dat voie să-L pipăie aşa cum a cerut. Toma nu
numai că s-a convins că Isus S-a ţinut de cuvânt şi a înviat, ci Toma a văzut
imediat ce înseamnă aceasta. Aceasta înseamnă că Isus este ceea ce a zis că
este: Fiul lui Dumnezeu. Şi Toma a căzut în genunchi şi I s-a închinat
exclamând: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”
Răspunsul
lui Toma: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” este pasul final spre punctul
culminant al Evangheliei lui Ioan.
Punctul culminant al Evangheliei după Ioan
este ultimul verset din capitolul 20 al Evangheliei, care nu este o afirmaţie,
ci chiar o declaraţie categorică:
...lucrurile acestea au fost scrise, pentru ca voi
să credeţi că
Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu;
şi crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui!
Însă, dacă vorbim despre o culme, putem vorbi şi
despre un ultim pas făcut în urcuşul spre pisc, şi acest pas este exclamaţia
lui Toma, care nu-şi spune sieşi şi nici nu exclamă spre Tatăl ceresc (aşa cum
pretind Martorii lui Iehova), ci Îi spune lui Isus:
Domnul meu şi Dumnezeul meu!
Iată un sceptic pus în faţa dovezii materiale,
concrete, a învierii lui Isus! Când Îl vede în faţa sa pe Isus cel înviat şi Îi
aude vocea binecunoscută şi dragă, scepticul Toma conştientizează măreţul
adevăr şi el afirmă cu toată fiinţa sa că Isus, Omul din Galileea, al Cărui
ucenic fusese şi cu Care umblase timp de trei ani de zile, este Dumnezeu
manifestat în trup uman. Şi nu numai atât, ci pe acest Dumnezeu înomenit, mort,
îngropat şi înviat, el Îl acceptă ca Dumnezeu al său.
În acest punct, trebuie să realizăm faptul că evreii
cred într-o Fiinţă care singură este Dumnezeu, un Dumnezeu unic („echad”).
Mai exact, ei sunt monoteişti, crezând în existenţa Unui singur Dumnezeu
(unicitatea lui Dumnezeu), dar şi monolatri, în sensul că se închină Acestui
singur Dumnezeu. Prin urmare, evreii nu cred într-un Dumnezeu triun, sau,
altfel zicând, nu cred în Trinitate. Acesta este un motiv principal pentru care
ei nu L-au acceptat şi nu Îl acceptă pe Isus din Nazaret ca Dumnezeu şi ca
Mesia. Dar, trebuie spus că, faptul că Dumnezeu este unic nu înseamnă că
Dumnezeu nu este unitar, or atunci când vorbim despre unitate, este vorba
despre unitatea mai multor elemente de aceeaşi natură, substanţă sau esenţă, puse
într-o relaţie! Dumnezeul Bibliei este, într-adevăr, o singură Fiinţă, dar
în Trei Persoane (Ipostasuri), şi Aceste Trei Persoane au întreolaltă o relaţie
atât de strânsă încât este chiar perihoretică, Cei trei Se compenetrează, Se
întrepătrund în totalitate...
Întorcându-ne la Toma, vedem că el Îl acceptă şi
Îl numeşte pe Isus „Dumnezeu” şi aici trebuie să facem o clarificare: în acel
moment, Toma nu a ajuns să cunoască în profunzimi taina Trinităţii... Numai
ulterior au început apostolii să aibă rostiri cu iz trinitarian (II Cor. 13:14
etc.), dar de conceptul de Trinitate s-au apropiat apologeţii, l-au dezbătut
polemiştii, dar a fost finalmente elaborat în sec. al V-lea, la Conciliile
niceeo-constantinopolitane. Aşadar, este greşit să proiectezi o elaborare
teologică de veac V în gândirea lui Toma, unui om trăitor în primul veac, care
nu a avut o teologie sistematică, ci a beneficiat de o teo-cristofanie şi a
avut parte de o străluminare dumnezeiască.
Cu toate acestea, este clar un lucru: Toma L-a
acceptat pe Isus ca Dumnezeu. Iar pentru noi, cei care astăzi avem parte doar
de stropi din revelaţia doctrinei Trinităţii, acest lucru înseamnă că Isus
Christos este Fiul lui Dumnezeu, fiind – funcţional – a Doua Persoană a
Dumnezeirii triune. Şi eu cred că Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, a ales să se
consemneze cuvintele lui Toma pe paginile Sfintei Scripturi, ca o dovadă a
faptului că Isus este Dumnezeu, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat şi, în
egală măsură, om adevărat din om adevărat.
Astfel
s-au împlinit personal în acest apostol adevărurile din primul capitol al Evangheliei
lui Ioan: Ioan 1:1 – „Cuvântul – Isus preîntrupat – era Dumnezeu”;
Ioan 1:14 – „Cuvântul – Isus preîntrupat, Dumnezeul cel veşnic – S-a
făcut trup şi a locuit (a „cortuluit”) printre oameni”, el, Toma,
stând în preajma Lui şi umblând cu El; Ioan 1:18 - „singurul Lui Fiu,
care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut (L-a învederat, L-a
„vizibilizat”) pe Dumnezeul cel nevăzut.”
Învierea
(a) a demonstrat că prezicerile lui Isus despre ridicarea Lui din morţi erau
adevărate (Mar. 8:31; 9:9, 31; 10:34; Ioan 2:19), (b) a dovedit că Isus este
Fiul lui Dumnezeu (Rom. 1:4) şi că a fost trimis de Dumnezeu („a fost
dovedit neprihănit în Duhul”, 1 Tim. 3:16), (c) a fost o mărturie a
succesului misiunii Sale de mântuire (Rom. 4:25), (d) I-a dat dreptul lui Isus
să ocupe o poziţie în glorie (1 Pet. 1:11)
şi (e) a afirmat că Isus este „Domn” (Fapte 2:36; Filipeni 2:10-11).
Dar
învierea lui Isus a mai schimbat ceva în ucenicii Săi. Până atunci ei crezuseră
că soluţia problemelor lumii este una politică, şi pentru aceasta ei aşteptau
ca Isus, Mesia, să devină rege şi ei să fie miniştri într-un guvern mondial.
Acum însă, ei au înţeles ceea ce se străduise Isus atât de mult să-i facă să
înţeleagă: că problema lumii este una spirituală şi că, prin moartea Sa pe
cruce, El a rezolvat acea problemă, a îndepărtat bariera dintre Dumnezeu şi om
şi a făcut posibilă restabilirea relaţiei dintre Dumnezeu şi om. Ei au devenit
atât de convinşi de adevărul acestor învăţături ale lui Isus, încât au
abandonat casă, familie şi confort şi au plecat în toată lumea, să răspândească
această veste bună la toată omenirea, plătind în cele din urmă cu viaţa lor.
Nimic nu putea să-i schimbe aşa pe ucenici ca faptul real, palpabil al învierii
Învăţătorului lor.
Da,
învierea a dovedit cu putere că Isus este Fiul lui Dumnezeu! Învierea a dovedit
cu putere că Isus este Dumnezeu din Dumnezeu! Mai exact spus, Isus este A Doua
Persoană din Dumnezeirea triună, Dumnezeu Fiul, împărtăşind aceeaşi esenţă de
Dumnezeu şi aceleaşi atribute ale lui Dumnezeu cu Dumnezeu Tatăl şi cu Dumnezeu
Duhul Sfânt. Ceea ce dovedeşte că afirmaţiile Lui din Ioan 10:30 („Eu
şi Tatăl una suntem!”) şi Ioan 14:9 („Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe
Tatăl!”) au fost, sunt şi vor fi adevărate!
Rămânând
cu aceste adevăruri în minţile şi în inimile noastre, vreau să închei privind
la încurajarea pe care o dă Isus Christos cel înviat tuturor credincioşilor
Săi.
În Ioan
20:29, Isus pronunţă o
binecuvântare pentru toţi cei care vor veni la credinţă fără ajutorul unei
manifestării vizibile, fizice (cf. 1 Pet. 1:8). Această binecuvântare vine
peste toţi cei care cred pe baza Evangheliei propovăduite şi a dovezilor validităţii
ei. Credincioşii de astăzi nu sunt afectaţi de faptul că nu-L pot vedea fizic
pe Isus; în loc de acest lucru, pentru ei există o binecuvântare deosebită: „Ferice de cei ce n-au văzut, şi au crezut!”
