ADEVĂRURILE ÎNVIERII LUI ISUS ATING ŞI VIAŢA LUI TOMA

   

„Toma, zis Geamăn, unul din cei doisprezece, nu era cu ei când a venit Isus. Ceilalţi ucenici i-au zis deci: „Am văzut pe Domnul!” Dar el le-a răspuns: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.” După opt zile, ucenicii lui Isus erau iarăşi în casă; şi era şi Toma împreună cu ei. Pe când erau uşile încuiate, a venit Isus, a stat în mijloc, şi le-a zis: „Pace vouă!” Apoi a zis lui Toma: „Adu-ţi degetul încoace, şi uită-te la mâinile Mele; şi adu-ţi mâna, şi pune-o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios.” Drept răspuns, Toma I-a zis: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” „Tomo” i-a zis Isus, „pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut, şi au crezut.”  (Ioan 20:24-29) 
   

Ce face oare ca sărbătoarea Învierii să fie dătătoare de curaj, şi de putere, şi de speranţă, şi de biruinţă asupra întunericului?

    Voi căuta astăzi să vă arăt în ce constă splendoarea, unicitatea şi puterea sărbătorii Învierii Domnului nostru, privind la experienţa pe care a avut-o Toma pus în faţa învierii lui Isus.
    Învierea lui Isus din morţi a demonstrat fără putinţă de tăgadă că El este Fiul lui Dumnezeu şi Mesia cel promis. Nimeni în istoria omenirii nu a făcut şi nu poate face ceea ce a făcut Isus. El le-a spus ucenicilor Săi că va merge la Ierusalim. Acolo va fi arestat, va fi torturat, va fi ucis, iar a treia zi va învia din morţi. Şi exact aşa s-au întâmplat lucrurile. A treia zi El le-a apărut viu, şi timp de patruzeci de zile S-a întâlnit cu ei de vreo zece ori.  Le-a dat voie să-L pipăie, ca să vadă că este real. A stat la masă cu ei, a mâncat cu ei şi a continuat în acele zile să le dea ultimele învăţături, înainte de a-i trimite ca misionari în toată lumea şi înainte de a Se înălţa la cer.
    Apostolii nu fuseseră de acord cu mersul Lui la Ierusalim pentru răstignire. Ei aşteptaseră ca El să fie un Mesia revoluţionar, un luptător pentru libertate naţională şi socială, şi un rege mondial. Răstignirea Lui i-a lăsat dezamăgiţi, şi scandalizaţi, şi demoralizaţi. Dar învierea Lui din morţi le-a schimbat totalmente concepţia şi viaţa. Apostolul Pavel ne spune în Romani 1:4 că „învierea lui Isus din morţi le-a dovedit cu putere că Isus este Fiul lui Dumnezeu.”

Reacţia tipică la evenimentele din acele zile a fost cea a apostolului Toma. El a plecat la ale sale după moartea lui Isus şi nici nu a vrut să se mai întâlnească cu ceilalţi ucenici. Pentru el cauza era pierdută. Ei fuseseră înşelaţi în aşteptările lor. Când ceilalţi i-au adus vestea că Isus ar fi înviat şi ei L-ar fi văzut, el a spus categoric că până nu vede el şi până nu pune el mâna în rănile făcute la cruce, ca să se convingă personal că acest Isus înviat din morţi este o realitate, nu o nălucă, nu va crede. Foarte probabil, el auzise şi de alţi pretinşi, dar falşi Mesia, şi şi de unele idei gnostice care începuseră să circule şi printre evrei încă din primul secol, idei care afirmau că Eonul Christos (Mesia) a pogorât asupra omului Isus la botez, părăsindu-L cu puţin timp înainte de răstignire. Mai exact, porumbelul care s-a pogorât peste Isus la botez era eonul Christos (puterea lui Christos), care s-a pogorât peste omul Isus. Această putere l-a părăsit însă pe omul Isus  înainte de a muri pe cruce. Deci cel care murise pe cruce a fost doar „omul” Isus, nicidecum Christos (Mesia), şi nicidecum Dumnezeu în trup. În orice caz, Toma era tulburat şi plin de îndoială.

Ceilalţi ucenici, care avuseseră şi ei îndoială – experimentând aceleaşi sentimente ca ale lui Toma –,  i-au spus lui Toma despre învierea lui Isus („zis” din Ioan 20:25 este „elegon”, verb la imperfect în greacă, ceea ce indică o activitate continuă). Dar el nu s-a lăsat convins. El a vrut dovezi fizice ale stării înviate a lui Isus.

Prin urmare, este foarte important să vedem reacţia lui Toma când, după o săptămână, Isus i-a apărut în faţă şi i-a dat voie să-L pipăie aşa cum a cerut. Toma nu numai că s-a convins că Isus S-a ţinut de cuvânt şi a înviat, ci Toma a văzut imediat ce înseamnă aceasta. Aceasta înseamnă că Isus este ceea ce a zis că este: Fiul lui Dumnezeu. Şi Toma a căzut în genunchi şi I s-a închinat exclamând: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”

Răspunsul lui Toma: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” este pasul final spre punctul culminant al Evangheliei lui Ioan. 

Punctul culminant al Evangheliei după Ioan este ultimul verset din capitolul 20 al Evangheliei, care nu este o afirmaţie, ci chiar o declaraţie categorică:

...lucrurile acestea au fost scrise, pentru ca voi să credeţi că

Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu;

şi crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui!

Însă, dacă vorbim despre o culme, putem vorbi şi despre un ultim pas făcut în urcuşul spre pisc, şi acest pas este exclamaţia lui Toma, care nu-şi spune sieşi şi nici nu exclamă spre Tatăl ceresc (aşa cum pretind Martorii lui Iehova), ci Îi spune lui Isus:

Domnul meu şi Dumnezeul meu!

Iată un sceptic pus în faţa dovezii materiale, concrete, a învierii lui Isus! Când Îl vede în faţa sa pe Isus cel înviat şi Îi aude vocea binecunoscută şi dragă, scepticul Toma conştientizează măreţul adevăr şi el afirmă cu toată fiinţa sa că Isus, Omul din Galileea, al Cărui ucenic fusese şi cu Care umblase timp de trei ani de zile, este Dumnezeu manifestat în trup uman. Şi nu numai atât, ci pe acest Dumnezeu înomenit, mort, îngropat şi înviat, el Îl acceptă ca Dumnezeu al său.

În acest punct, trebuie să realizăm faptul că evreii cred într-o Fiinţă care singură este Dumnezeu, un Dumnezeu unic („echad”). Mai exact, ei sunt monoteişti, crezând în existenţa Unui singur Dumnezeu (unicitatea lui Dumnezeu), dar şi monolatri, în sensul că se închină Acestui singur Dumnezeu. Prin urmare, evreii nu cred într-un Dumnezeu triun, sau, altfel zicând, nu cred în Trinitate. Acesta este un motiv principal pentru care ei nu L-au acceptat şi nu Îl acceptă pe Isus din Nazaret ca Dumnezeu şi ca Mesia. Dar, trebuie spus că, faptul că Dumnezeu este unic nu înseamnă că Dumnezeu nu este unitar, or atunci când vorbim despre unitate, este vorba despre unitatea mai multor elemente de aceeaşi natură, substanţă sau esenţă, puse într-o relaţie! Dumnezeul Bibliei este, într-adevăr, o singură Fiinţă, dar în Trei Persoane (Ipostasuri), şi Aceste Trei Persoane au întreolaltă o relaţie atât de strânsă încât este chiar perihoretică, Cei trei Se compenetrează, Se întrepătrund în totalitate...

Întorcându-ne la Toma, vedem că el Îl acceptă şi Îl numeşte pe Isus „Dumnezeu” şi aici trebuie să facem o clarificare: în acel moment, Toma nu a ajuns să cunoască în profunzimi taina Trinităţii... Numai ulterior au început apostolii să aibă rostiri cu iz trinitarian (II Cor. 13:14 etc.), dar de conceptul de Trinitate s-au apropiat apologeţii, l-au dezbătut polemiştii, dar a fost finalmente elaborat în sec. al V-lea, la Conciliile niceeo-constantinopolitane. Aşadar, este greşit să proiectezi o elaborare teologică de veac V în gândirea lui Toma, unui om trăitor în primul veac, care nu a avut o teologie sistematică, ci a beneficiat de o teo-cristofanie şi a avut parte de o străluminare dumnezeiască.

Cu toate acestea, este clar un lucru: Toma L-a acceptat pe Isus ca Dumnezeu. Iar pentru noi, cei care astăzi avem parte doar de stropi din revelaţia doctrinei Trinităţii, acest lucru înseamnă că Isus Christos este Fiul lui Dumnezeu, fiind – funcţional – a Doua Persoană a Dumnezeirii triune. Şi eu cred că Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, a ales să se consemneze cuvintele lui Toma pe paginile Sfintei Scripturi, ca o dovadă a faptului că Isus este Dumnezeu, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat şi, în egală măsură, om adevărat din om adevărat.

Astfel s-au împlinit personal în acest apostol adevărurile din primul capitol al Evangheliei lui Ioan: Ioan 1:1 – „Cuvântul – Isus preîntrupat – era Dumnezeu”; Ioan 1:14 – „Cuvântul – Isus preîntrupat, Dumnezeul cel veşnic – S-a făcut trup şi a locuit (a „cortuluit”)  printre oameni”, el, Toma, stând în preajma Lui şi umblând cu El;  Ioan 1:18 - „singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela  L-a făcut cunoscut (L-a învederat, L-a „vizibilizat”)  pe Dumnezeul cel nevăzut.”

Învierea (a) a demonstrat că prezicerile lui Isus despre ridicarea Lui din morţi erau adevărate (Mar. 8:31; 9:9, 31; 10:34; Ioan 2:19), (b) a dovedit că Isus este Fiul lui Dumnezeu (Rom. 1:4) şi că a fost trimis de Dumnezeu („a fost dovedit neprihănit în Duhul”, 1 Tim. 3:16), (c) a fost o mărturie a succesului misiunii Sale de mântuire (Rom. 4:25), (d) I-a dat dreptul lui Isus să ocupe o poziţie în glorie (1 Pet. 1:11) şi (e) a afirmat că Isus este „Domn” (Fapte 2:36; Filipeni 2:10-11).

Dar învierea lui Isus a mai schimbat ceva în ucenicii Săi. Până atunci ei crezuseră că soluţia problemelor lumii este una politică, şi pentru aceasta ei aşteptau ca Isus, Mesia, să devină rege şi ei să fie miniştri într-un guvern mondial. Acum însă, ei au înţeles ceea ce se străduise Isus atât de mult să-i facă să înţeleagă: că problema lumii este una spirituală şi că, prin moartea Sa pe cruce, El a rezolvat acea problemă, a îndepărtat bariera dintre Dumnezeu şi om şi a făcut posibilă restabilirea relaţiei dintre Dumnezeu şi om. Ei au devenit atât de convinşi de adevărul acestor învăţături ale lui Isus, încât au abandonat casă, familie şi confort şi au plecat în toată lumea, să răspândească această veste bună la toată omenirea, plătind în cele din urmă cu viaţa lor. Nimic nu putea să-i schimbe aşa pe ucenici ca faptul real, palpabil al învierii Învăţătorului lor.

Da, învierea a dovedit cu putere că Isus este Fiul lui Dumnezeu! Învierea a dovedit cu putere că Isus este Dumnezeu din Dumnezeu! Mai exact spus, Isus este A Doua Persoană din Dumnezeirea triună, Dumnezeu Fiul, împărtăşind aceeaşi esenţă de Dumnezeu şi aceleaşi atribute ale lui Dumnezeu cu Dumnezeu Tatăl şi cu Dumnezeu Duhul Sfânt. Ceea ce dovedeşte că afirmaţiile Lui din Ioan 10:30  („Eu şi Tatăl una suntem!”) şi Ioan 14:9 („Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl!”) au fost, sunt şi vor fi adevărate!

Rămânând cu aceste adevăruri în minţile şi în inimile noastre, vreau să închei privind la încurajarea pe care o dă Isus Christos cel înviat tuturor credincioşilor Săi.

În Ioan 20:29, Isus pronunţă o binecuvântare pentru toţi cei care vor veni la credinţă fără ajutorul unei manifestării vizibile, fizice (cf. 1 Pet. 1:8). Această binecuvântare vine peste toţi cei care cred pe baza Evangheliei propovăduite şi a dovezilor vali­dităţii ei. Credincioşii de astăzi nu sunt afec­taţi de faptul că nu-L pot vedea fizic pe Isus; în loc de acest lucru, pentru ei există o bine­cuvântare deosebită: „Ferice de cei ce n-au văzut, şi au crezut!”